Lucrurile se precipită, fac din ce în ce mai disperat slalom printre sarcini noi și interesante, timpul pentru filme și pentru reflecții se restrânge semnificativ. Meciul România-Belgia restructurează până și planurile TIFF, proiecția din Piața Unirii se va reprograma altundeva, pentru a face loc microbiștilor, dar asta e mâine. Pe mine mă încântă, pentru că dacă am învățat ceva la acest festival este că e loc pentru toată lumea (cu excepția proiecției Moartea lui Dracula, ce?, credeați că am iertat și am uitat?, niciodată, nu degeaba sunt scorpion!).
Apuc totuși să văd o altă premieră absolută astăzi – filmul Ext. Mașină. Noapte., în regia lui Andrei Crețulescu, primul film românesc pe care îl văd la TIFF.23. Dar ce film! Nu e ușor de vorbit despre el fără să-l strici pentru cine nu l-a văzut. Dar nu e ușor nici de povestit. E un puzzle 3D minunat, plin de tensiune, de preșuri trase de sub picioare, o scrisoare de dragoste către cinema în general, fără însă a fi „doar” un film despre film. Actoria este sclipitoare, asta pot spune fără să mă tem că „dau din casă”. Altfel, cu ce să vi-l compar? Ați auzit de Mecanismul Antikythera? Este o mașinărie cu roți dințate, multiple cadrane, ace și arcuri, descoperită pe fundul Mării Mediterane, despre care știm că se trage din perioada Greciei Antice, dar nu prea știm pentru ce ar fi fost folosit. Te lasă prost cât poate fi de complicat și de frumos și nu ai crede că e posibil să fi fost făcut cu mijloacele tehnologice din antichitate – arată aproape ca un orologiu elvețian, dacă ar fi stat sub apă sărată câteva sute de ani. Ei, așa și cu Ext. Mașină. Noapte. – o economie de mijloace înfiorătoare, cu un efect pe măsură. Mai ales pentru cinefili, cărora le tot face cu ochiul, dar minunat și pentru un spectator neavizat. Sper să intre în cinematografe în curând, tare l-aș mai vedea.
Clujul e mare tare, dar se simte mai mic în timpul TIFF, mai ales dacă te învârți între aceleași 4-5 locuri, toate la câteva sute de metri unele de alte. Dar iată că am ocazia să sparg rutina, primesc misiunea de a-l intervieva pe marele câștigător al premiului pentru post-producție din cadrul Transilvania Pitch Stop, o componentă a festivalului care chiar merită să fie mai faimoasă. Este vorba de un concurs de proiecte de film, multe dintre care ajung să fie finanțate și transformate în lungmetraje care apoi strâng public entuziast nu doar la TIFF, ci pretutindeni prin lume. Anul acesta, premiul de 25.000 de euro merge la o producție din Turcia, în baza unei propuneri a unui băiat de 19 ani. Sunt lăsat gură-cască. E atât de sincer, de elocvent și de obscen de tânăr, că efectiv amețesc vorbind cu el, mă copleșește admirația. Vrea să facă un film foarte crud și foarte direct despre chinurile vieții de adolescent în familie și în sistemul școlar din Turcia. Fenomenul de bullying acasă și în comunitatea de elevi, modul în care sunt tratați tinerii queer, relația cu profesorii, cu părinții, toate prezentate nefiltrat și fără romanță. Ce contează că m-a convins pe mine, în doi timpi și trei mișcări? Contează că a convins un juriu de profesioniști care le-au văzut pe toate! Și că i-au dat un premiu de 25.000 de euro ca să-și realizeze proiectul. Filmul se va numi Dancing Angels. Sigur îl vedem la un TIFF viitor.
De-acolo ajung la Bastardul/The Promised Land, o dramă istorică daneză, cu Mads Mikkelsen. Pusesem filmul acesta în program încă dinainte să vin la Cluj. Cum să nu vrei să-l vezi pe Mads jucând în limba lui, în țara lui? Povestea am mai văzut-o, în fond. There Will Be Blood e un mare reper. Dar nu contează, cu cât de gândești mai mult, cu atât îți dai seama că noi avem de fapt o mână de povești în total, pe care le tot spunem cu tot soiul de variațiuni. Încă nu ne-am plictisit de „bărbat hotărât și singur merge să îmblânzească bucată de pământ aspră și necruțătoare”. Mai adaugi un antagonist pe care ți-e mai mare dragul să-l urăști, a cărui mutră „cere pumni”. Plus o femeie dură și hotărâtă, care ajută sus-numitul bărbat, dar nici nu se sfiește să-l facă troacă de porci când o merită. Și iese un film bun, destul de alert, destul de informativ și de evocativ în legătură cu istoria unei țări pe care prea o asociem numai cu vikingii. Ei bine, între vikingi și Legoland, a fost nevoie de câțiva ca personajul lui Mads, care să curețe câmpia Iutlandei de bandiți și de buruieni. Respect!
Sunt copt de soare, rumen ca o prăjitură, doar că mai puțin parfumat. Abia aștept acasă, la duș. Dar începe nerăbdarea și pentru acasă-acasă, la pisici și la iubită. Că până și Mads se satură de titluri nobiliare și revine la ce contează. Doar n-oi fi eu mai greu de cap… Dar până atunci, mai sunt două zile de festival. Și un mare meci!
