Ia uite cum s-a împlinit deja o săptămână de când am ajuns la TIFF. Mă uit în oglindă dimineața și am impresia că sunt mai cărunt prin barbă decât când am ajuns. Ce bine, de-abia aștept să fiu grizonant pe îndelete, deși cred că în cazul de față e doar soarele mult încasat pe coclauri, între o proiecție și următoarea, între un interviu și o întâlnire neașteptată.
De altfel, m-am văzut zilele astea, din întâmplare, cu o mulțime de cunoștințe vechi și dragi, se pare că are Clujul o anumită atracție gravitațională, care ori te ține lipit, ori dacă ești rebel, te azvârle departe, pe orbite excentrice, de-abia mai ajungi să-l vezi, cum e cazul meu. Cale de mijloc, mai rar. M-am întâlnit cu foști profesori și colegi care au rămas uluitor de neschimbați, dar și cu prieteni răzlețiți prin țară și prin lume, încep să simt din ce în ce mai mult forța aspectului social al festivalului, acel sentiment minunat de comunitate pe care și-l doresc majoritatea evenimentelor, dar pe care puține reușesc să îl captureze atât de bine ca TIFF-ul.
Cu gândul la oameni și la poveștile lor, ajung la Ziua lui Kalman/Kalman’s Day, un film condensat și teribil de amuzant, scris și regizat de Szabolcs Hajdu. Atmosfera este intimă, teatrală, mă duce cu gândul la Cui i-e frică de Virginia Woolf și la Carnage – patru prieteni se adună cu ocazia onomasticii unuia dintre ei, iar pe parcursul unei seri îmbibate cu pălincă de gutui (sau de fructe amestecate, dezbaterea este unul dintre marile motive de râs din film), ies la iveală tensiuni profunde, greșeli maritale, dezamăgiri existențiale, conflicte valorice și toate nuanțele singurătății în cuplu și alături de ceilalți. Ce scriu eu aici sună foarte dramatic, ce-i drept, dar subtextul este cât se poate de limpede, deși filmul este tratat într-o cheie comică delicioasă. Îmi place cu contrastele subtile, cu sentimentul acela plăcut de amețeală pe care ți-l dă o scamatorie cinematografică bine făcută. Nu-i o capodoperă, dar e un început foarte bun pentru zi.
Nu pot să stau la Q&A, am doar un sfert de oră să ajung la următoarea proiecție, înapoi la Cinema Victoria. Străbat centrul copt de soare și mă gândesc la o știre pe care am auzit-o în redacție zilele trecute – cică în India s-au înregistrat 61 de grade Celsius, au început să se topească lentilele de plastic ale semafoarelor. Era pe vremuri o reclamă la Cola cu un tip care stă pe o bordură și își ridică piciorul, iar talpa bocancului se întinde, topită ca brânza pe pizza. Pe vremuri mai glumeam cu de-astea. Acum parcă nu mai e deloc de râs.
În față la Victoria, o nouă întâlnire, de data aceasta așteptată cu drag! Suntem patru prieteni, nu ne-am văzut de ani de zile, ne bucurăm că avem ocazia să trăim din nou împreună o experiență de film, cu comentarii sardonice șoptite în timp real, cu glume secrete, cu de toate. Ne înghesuim la balconul cinematografului pentru Omul de argilă/The Dreamer, un film francez despre îngrijitorul unui conac, care locuiește cu mama sa bătrână și acră într-o casă alăturată marelui castel și care se îndrăgostește de proprietară – o artistă complicată, imprevizibilă și fascinantă. E filmat frumos, are momente impresionante de tandrețe și de expresivitate a actorilor, aduse în special de Raphaël Thiéry în rol principal, un soi de Ron Pearlman francez, un om mult mai sensibil decât arată la prima, la a doua și la a treia vedere, un artist adevărat la rândul lui, cu ceea ce se dovedește a fi un destin tragic. Din păcate, filmul se cam lălăie, trece clandestin granițele verosimilului și te lasă cu un gust amărui de plictis.
Ieșim, ne răzlețim care încotro, rămân doar cu A., ne îndreptăm spre Old School, o cârciumă adorabilă dintr-o curte interioară, pe Strada Andrei Șaguna, pe lângă Pârâul Morii, cu gândul la răcoare. Nici gând, pârâul este complet secat. Am locuit la Cluj vreo 12 ani în total și niciodată nu l-am mai văzut așa. India e mai aproape decât credem. Ca atare, ne luăm limonadele fancy pentru care e faimos acest loc și vorbim despre Irlanda – se pare că pe A. o va lansa Clujul departe în curând, ca pe-o cometă. Îi țin pumnii.
Fug la Cinema Florin Piersic pentru ultima proiecție a zilei – Cucul/Cuckoo, în secțiunea Lună Plină, felia mea preferată de TIFF. Am așteptări destul de mari, sună promițător descrierea – o stațiune turistică în Alpii Bavariei, un secret care ascunde generații de experimente bizare asupra turiștilor, o familie dezrădăcinată, prinsă în colimator. N-o fi cea mai originală poveste din lume, dar e un film german și sunt foarte curios cum vor aborda tema. Filmul începe binișor, e de atmosferă, sound designul este remarcabil, deși presimt că va deveni foarte obositor zgomotul în jurul căruia se învârte toată povestea. Încep să devin suspicios odată cu sperieturile „ieftine” din ce în ce mai dese, un fel de „BAU!” pentru oameni mari, care sunt drăguțe din când în când, dar nu de trei ori pe minut. Până la urmă, cu bune și cu rele, filmul își face treaba – dă un fior ocazional de stranietate în stilul lui David Lynch, dar e foarte greu de luat în serios și nici într-o cheie ironică nu prea se susține. Ei, asta e, măcar se termină devreme și prind ultimul 35 pe program de zi, n-am mult de așteptat prin stații.
Seara ne relaxăm puțin, ascultăm muzică, vorbim despre concerte și filme, ceva din ciclul de emisiuni „Amintiri din Copilărie”. Am senzația că singura supapă pentru toate aceste experiențe noi și multistratificate rămâne tot nostalgia, iar dacă nu mi-aș lua răgazul să mă reconectez uman, mi-aș simți capul ca pe-o sticlă cu apă minerală scuturată în dușmănie. Cu imaginea asta în cap, oftez și adorm.
