Mă trezesc cam poticnit astăzi, mi-e greu să mă mobilizez, dar ajung totuși la ședința de redacție cu doar vreo două minute întârziere. Este ziua filmelor maghiare la TIFF, sunt entuziasmat, am văzut de-a lungul timpului câteva astfel de producții care m-au mișcat profund… Kontroll, Taxidermia… am încredere în calitatea filmelor ungurești. Din păcate, trebuie să renunț la primul dintre ele pe care mi-l programasem, dar îmi văd de treabă, azi e pe improvizație și adaptare din mers.
Ajung la Cercul Militar, la Liber ca pasărea cerului/Some birds, un film regizat de Dániel Hevér, despre un moș morocănos, îndărătnic și deosebit de simpatic în bosumflarea lui, care ajunge într-un azil de bătrâni și se împrietenește cu o fată care își ispășește acolo orele de muncă în folosul comunității. Cu foarte multă empatie și umor, filmul evită capcana unui comentariu social sumbru, păstrează o perspectivă echidistantă și este focalizat pe poveștile omenești, personale, fără încrâncenări jurnalistice. Pică foarte bine, iar Q&A-ul de după proiecție este un eveniment în sine. Tras de limbă din public, regizorul povestește că este din ce în ce mai greu să faci astfel de filme în Ungaria, finanțările se dau doar pentru producții propagandistice, totul e politizat și din ce în ce mai îngrijorător… Sperăm cu toții, din public, de pe scenă, de pe ecran, la o schimbare în bine.
V-am promis ieri o poveste frumoasă. E despre renașterea unui film mut pierdut – Moartea lui Dracula. Se pare că a fost prima producție cinematografică despre celebrul vampir, devansând cu un an filmul Nosferatu al lui Murnau. Din păcate, pelicula s-a pierdut cu totul, au rămas doar vreo trei cadre. Totuși, dat fiind faptul că acum un secol nu prea era la îndemâna oricui să meargă la film, se produceau și așa-zise „cărți-film”, în care erau descrise pe îndelete producții populare, ca să aibă oamenii ocazia să le trăiască, într-un fel, chiar dacă nu le puteau vedea. S-a produs o astfel de carte și pentru Moartea lui Dracula, care s-a păstrat, a fost descoperită de regizorul și profesorul universitar Róbert Lakatos, care a propus masteranzilor de la Universitatea Sapientia din Cluj să reconstruiască scenariul pornind de la ea și să recreeze filmul, pe peliculă, așa cum ar fi fost în 1921. Mai târziu s-au implicat și niște parteneri din Franța și din Ungaria, s-a format o orchestră cu muzică originală, iar șase ani mai târziu, la TIFF.23, are loc o reprezentație work-in-progress a acestei reconstituiri. Mi-aș fi dorit foarte tare să fiu acolo în persoană, să vă spun cum a ieșit, cum a sunat, dar evenimentul a fost atât de sold out încât nu am putut intra nicicum. Am fost cam amărât, n-am să mint. Dar asta e, n-au cum să iasă toate. Măcar am văzut niște cianotipii cu cadre din film, sunt expuse în holul de la etaj al Universității Sapientia. Iar în septembrie filmul va fi cu adevărat finalizat, așa că sper să vă pot spune despre experiența unei proiecții cu orchestră live, poate de la Dracula Film Festival, Brașov.
Am hălăduit un timp fără niciun rost prin zăpușeală, transpirându-mi supărarea, căutând niște umbră în jurul Cinematografului Florin Piersic, frecând telefonul. Aflu câte-n lună și-n stele despre Yemen, de pe un canal de YouTube simpatic. Croația se războiește cu Albania la Euro 2024, chiar și în holul cinematografului. Îmi amintesc că România a bătut Ucraina acum câteva zile, a fost mare gălăgie pe străzi. Sunt atât de multe straturi ale acestui oraș, ale acestei experiențe de festival, e un festin, dar orice chiolhan vine cu indigestia lui, mai devreme sau mai târziu. Să respirăm, să ne regăsim centrul. Urmează un film pe care am pus ochii demult.
Bestia/The Beast sună minunat din descrieri și trailer – un pic SF, un pic dramă, foarte frumos la nivel de imagine, foarte conectat cu temele care ne macină în ultimii ani… Trebuie văzut! Sala geme de oameni, se stă și pe treptele din lateral, e clar că a stârnit foarte mare interes. Nici nu reușesc bieții voluntari să împartă pliante de vot al publicului la toată lumea, puhoiul e imposibil de gestionat. Îmi găsesc loc într-o parte, destul de aproape de ecran, perspectiva e puțin șuie și amețitoare, dar e ok, ne adaptăm, toate pânzele sus!
După vreo oră mi-aș dori sincer ca toate pânzele să fie jos, sub punte, iar eu să fiu în altă corabie, sau mai bine pe țărm. Este într-adevăr un film frumos din punct de vedere vizual, jucat bine, dar mă irită crunt, mi se pare tendențios, alambicat inutil, ca să nu poți spune verde-n față că e ceva între Cloud Atlas fără subtextul buddhist și Assassin’s Creed fără lipsa de pretenții a unui film bazat pe un joc video. Nu știe dacă e poveste de dragoste sau meditație sforăitoare despre dezumanizarea care vine odată cu AI-ul, de fapt e amândouă, dar subordonarea ideilor este vagă și mă vlăguiește o senzație de „uite la mine ce deștept sunt, ai văzut câte metafore am, câte scheme știu, așa-i că sunt tare frumos?”, da’ mă poți lăsa, stimate film, în pace, o secundă, să te văd, fără să-mi scoți ochii cu cât ești tu de conștient de tine însuți? Doamne, ia-mă!, nu se mai termină odată, iar când se termină o dă maxim în melodramă și nici măcar generic nu are, apare un cod QR enorm pe ecran și te îndeamnă să-l scanezi dacă vrei să știi cine a făcut ce. Adică… vrei să-mi spui că am petrecut 146 de minute în care mi s-a perorat în fel și chip cât e de periculos să ne pierdem umanitatea de dragul stabilității, cât de importanți sunt oamenii cu micile și iraționalele lor trăiri, ce dramă cutremurătoare e când unul cedează în fața noii ordini și celălalt nu… iar apoi înlocuiești omuleții care au lucrat la asta cu un cod QR? Aș fi putut să fiu de acord, chiar înflăcărat, în legătură cu multe aspecte și teme prinse în acest film. Dar e aramă sunătoare. E formă fără fond. E ipocrit și sclifosit și elitist și s-a trezit un arțag în mine de nici nu știu unde să-l pun. Până când îmi pică fisa – e primul film care nu mi-a plăcut la TIFF.23! Și dintr-o dată am un sentiment că de-abia acum e completă experiența! Trebuia, măi, să fie și cel puțin unul din ăsta! De-odată, TIFF e 3D, e uman, are și el hibele lui, mai că-mi vine să-l iau în brațe și să-i zic „Așa, mă! Acuma ne-nțelegem!”
Acasă e bine, răcoare, oboseală plăcută. Nu peste mult vine și un somn ușor și îndelungat.
