Se ivește dis de dimineață o oportunitate neprevăzută de interviu, pe lângă cea prevăzută, așa că accelerăm, fuguța-fuguța în stația de autobuz. Mă lasă în Piața Cipariu, lângă „Clădirea Roșie”, unde obișnuia să fie facultatea de teatru acum mulți ani. Nu mă îneacă nostalgiile, dar ceva tot se urnește lăuntric, însă n-am timp să-mi gândesc starea până la capăt, trebuie să ajung la centrul de presă, unde e răcoare, liniște, apă rece și o poveste demențială pe care abia aștept să o relatez mâine, după ce văd și evenimentul.
Îmi caut o pereche de căști cu mufă jack ca să pot transcrie înregistrările interviurilor și mă lovesc de priviri între confuzie și compasiune. „J-jack? Da… nuu mai avem noi de-astea.” Mulțumesc, tinere… Până la urmă se rezolvă. Petrec vreo două ceasuri moșind textele, renunț la un film ca să apuc să și mănânc niște paste carbonara cu smântână. (Rog eventualii italieni care citesc aceste rânduri să nu-și piardă calmul, să nu li se clatine construcțiile identitare și să nu meargă la Hugo dacă vin pe la Cluj.) Până la urmă pornesc cu entuziasm spre Mănăștur, la Cinema Dacia, pentru un cine-concert deosebit.
Când locuiam eu la Cluj, Cinema Dacia era o fantomă, un spațiu părăsit și umplut cu graffiti și gunoaie. Acum este foarte fain, pus la punct, gazdă a unuia dintre cele mai interesante evenimente ale acestei ediții TIFF, cel puțin așa pare din descrieri. Este vorba despre filmul japonez experimental O pagină de nebunie/A Page of Madness, regizat de Teinosuke Kinugasa în 1927, pe un text de Yasunari Kawabata, laureat al Premiului Nobel pentru literatură. Muzica este a formației Cello Fun, iar dialogurile filmului sunt interpretate live de Irina Margareta Nistor. Cum să nu-ți dorești să vezi așa ceva? Ei bine, filmul este tare greu de procesat – un horror expresionist și experimental, cu asocieri și suprapuneri de imagini de mare impact, un coșmar suprarealist despre nebunie și stigma asociată ei în societatea japoneză a începutului de secol 20. Reușește de minune să-ți clatine convingerile despre ce e real și ce nu e, încă din primele minute, iar apoi, cu percepția astfel dezrădăcinată, te mai ține în șah vreo oră, fără să spună propriu-zis o poveste, ci perpetuând o stare de confuzie amețitoare, care mă duce cu gândul la Lovecraft și „Necronomicon”, cartea pe care dacă o citești, îți pierzi mințile. Nu mi se pare întâmplător titlul. Muzica live este foarte mișto, o combinație elegantă între sunete calde de violoncel și percuții neconvenționale, flaut, voci și efecte digitale surprinzătoare și bine brodate în jurul imaginilor. Irina Margareta Nistor spune povestea din spatele filmului, oferind un context fără de care experiența cred că ar fi fost și mai bizară. Ca parte a experimentului, regizorul a decis să nu folosească deloc intertitlurile specifice erei filmului mut, cu toate că un scenariu și dialoguri existau de la bun început, dar nu-i nimic, le dă doamna Irina glas, fix „ca pe vremuri”. Plec înfierbântat (e al naibii de cald în cinematograf) și complet zăpăcit.
Dar mă întâlnesc din nou cu P., la fel de zăpăcită de film. Mă hotărăsc să profit de faptul că ne aflăm în Mănăștur și o fac părtașă la unul dintre secretele bine păstrate ale Clujului – cea mai bună pizza din oraș se ascunde la doi pași distanță, într-o gheretă în care n-ai intra în mod normal decât dacă ar fi într-o gară, în disperare de cauză. La Mezza Luna arată la fel de 20 de ani. Are două-trei mese înăuntru, o tejghea de bar înaltă, abțibilduri arse de soare pe fereastră și câteva foi de caiet pe care scrie cu carioca roșie că NU SE ACCEPTĂ PLATA CU CARDUL. E tipul de loc care a auzit de marketing, dar a decis că nu-i pentru el. Dar pizza lor este pur și simplu fără egal, un adevărat deliciu. 10 din 10. Spăl păcatele pastelor de la prânz.
Împărțim un Bolt până în centru, continui să fac pe ghidul, spun povești amuzante despre „Necropolă”, cimitirul uriaș dintre Mănăștur și Zorilor, care se cască amenințător în fața privirilor noastre, în timp ce șoferul mustăcește simpatic, trăgând subtil cu urechea. Filmele japoneze parcă te învață să fii mai atent la reacțiile celorlalți, să găsești mai mult înțeles și confort în mici interacțiuni care ar trece neobservate altminteri. E mișto să te simți schimbat de o experiență de festival, în timp real… Ne despărțim în Unirii, cu gânduri bune, burțile pline și hohotiți pe îndelete.
Ultimul film al zilei este Vârcolacul/Werewolf, în sala Universității Sapientia. E târziu, m-a cam ajuns zăpușeala de peste zi și alergătura, dar refuz să iau calea mufelor jack, risipindu-mă în tenebre spre odihnă. Și bine fac, filmul este captivant, are un ritm lent perfect justificat, o muzică primitivă, remarcabilă, iar actoria te lasă gură-cască, în special în cazul protagonistului, Adrià, jucat de León Martínez, un actor de 17 ani cu un instinct realmente formidabil de a obține efecte maxime prin mijloace minime. Fără transformări fizice „tradiționale” (fără păr, colți, machiaj), el reușește să fie cu atât mai cutremurător atunci când luna plină „îi trezește sângele”. Personajul său este mut, dar chipul său este atât de expresiv, într-un mod atât de fin, încât capăt piele de găină de mai multe ori pe parcursul proiecției. Regizorul Pau Calpe susține apoi un Q&A minunat, poate cel mai la obiect, detaliat, serios și plăcut schimb de idei și de povești la care am asistat până acum la TIFF. Vârcolacul e mult mai mult decât pare, nu e un horror, cu toate că subtextul e „de groază”, te pune pe gânduri, fascinează și urcă direct în top 3 filme văzute până acum de mine la TIFF.23.
Prind autobuzul de noapte nu în stație, ci la un semafor, lângă trecerea de pietoni. Șoferul refuză să-mi deschidă ușile. Eu refuz să mai aștept o jumătate de oră până la următorul bus. Bolt, baie, apă, somn.
