
Astăzi este ultima dimineață la hotel, îmi strâng boarfele și le duc în mașină, iar apoi merg să iau micul dejun. Acolo dă peste mine P., abia sosită de la București ca să modereze niște Q&A-uri în festival, cu panica de rigoare. Încercăm să ne liniștim unul pe altul cu povești amuzante despre gafe din trecut. Stăm pe terasă, iar înăuntru e și Irina Margareta Nistor. Suntem puțin star struck și ne e tare dragă.
E fain așa, cu întâlniri neașteptate, cu răgaz de șuete la cafea, dar trebuie să străbat Clujul până în Zorilor, unde voi sta tot restul festivalului. Zis și făcut, găsesc până și un loc de parcare, mai că-mi vine să iau loz în plic astăzi. Mă întorc în centru cu 35-ul și aflu că în Cluj se mai desfășoară un festival – Târgul Meșterilor Populari, în jurul statuii lui Avram Iancu, la umbra catedralei ortodoxe. Nici că se putea un context mai potrivit. Mă plimb printre standuri, un olar a venit cu roata și lucrează la niște farfurioare, sunt meșteri în lemn, în piele, sunt picturi și ceramică, nu prea sunt oameni, iar asta mă întristează puțin, dar nu mă miră, e căldură mare, se apropie ora prânzului și îți trebuie un ochi destul de ager ca să-i cerni pe artizanii adevărați din mulțimea de bișnițari din târg.
Mă îndrept spre Cinema Florin Piersic să văd Zile perfecte/Perfect Days, film japonez regizat de Wim Wenders, cu Koji Yakusho în rolul lui Hirayama, un bărbat „trecut de prima tinerețe” care curăță toalete publice în Tokyo, ascultă muzică bună pe casete audio, citește mult și face fotografii. Chiar și terapeutul mi-a recomandat acest film, apropo de găsirea frumuseții și mulțumirii în viață. Și chiar e terapeutic, zău așa. Fie și doar muzica și îți face ziua mai bună, dar minunate sunt și spațiile în care se desfășoară, ritmul poveștii, interacțiunile dintre personaje și mai cu seamă Yakusho, care face un personaj pe care mi-e foarte greu să-mi imaginez cum ai putea să nu-l iubești. E un film din acelea care continuă să-și facă treaba în tine, mult după ce l-ai văzut.
Ies din cinematograf simțindu-mă mai ușor și mai înalt. Îmi amintesc că am în mașină o plasă cu niște casete audio pe care le-am recuperat din pod, la Oradea, ultima oară când am fost în vizită. Ce bine că am asta în comun cu Hirayama-san – de alte metehne și însușiri nu sunt sigur, dar asta e concretă. Încerc să minez mai departe această conexiune personală cu filmul și caut magazinul Dusty Sounds, unde știu că se vând discuri, poate vând și cumpără și casete audio. Sunt curios dacă mai sunt atât de prețuite pe cât se sugerează în film. Culmea e că da, aflu că s-ar putea să fie. Să trimit niște poze, vedem, vorbim. Ce ficțiune? Ce non-ficțiune?…
Mai am trei sferturi de oră până la următorul film, așa că îmi continui după-amiaza de imitație a lui Hirayama-san și merg până la Bookstory, librăria independentă deschisă de un grup de prieteni vechi, pe când locuiam încă la Cluj. Am noroc și îi găsesc înăuntru, vorbim verzi și uscate, primesc o recomandare de carte pe care o cumpăr, alături de câteva cărți poștale cu Clujul. Încep să cred că încă mă pot simți acasă aici.
Ajung înapoi la Victoria pentru un film brazilian care este în competiția festivalului în acest an – Punct de trecere/Toll. Las un scaun gol între mine și doi indivizi din stânga mea, iar din dreapta apare un chip cunoscut, care vorbește peste capul meu cu ei, neobservându-mă. Ridic încet o mână și o flutur. Privirea coboară. „Oh! Da, e clar, aici revin să șed, imediat. Voi, împrieteniți-vă!” zice ea. Băieții din stânga râd și zice unul din ei: ”Great minds sit alike.” Am dat peste Andreea „Corleone” chiar înainte de film, chiar trebuia să-mi iau un loz. Mai ales că și filmul e foarte bun, cu un umor fantastic. Suellen (Maeve Jinkings) este o mamă foarte îngrijorată pentru fiul ei gay. Ar face orice să-l scutească de o viață plină de prejudecăți și greutăți, inclusiv să-l trimită la un program de conversie a orientării sexuale, ținut de un pastor venit din Europa, jucat de Isac Graça în cel mai bun rol comic pe care l-am văzut până acum în festival. Pe locul doi este tot un personaj din acest film, Telma (Aline Marta Maia), colega lui Suellen la stația de taxare de pe autostrada locală. Tema filmului nu este trivializată câtuși de puțin, dar este tratată cu inteligență sclipitoare, cu înțelegerea faptului că uneori râsul este singura reacție rațională și sănătoasă la absurditate. Așa că râdem în hohote, iar după film mergem la Vărzărie la o bere, ceea ce ne dă ocazia să explicăm de ce o am eu pe Andreea trecută în telefon cu numele „Corleone” – e simplu! Ați auzit de jocul Mafia? A.k.a. Killer? Cel cu cărțile de joc, cu „se lasă noaptea…”? Ei, Andreea e un killer de primă clasă. Îi transfer banii pentru bere pe Revolut, iar aplicația mă întreabă, fabulos: ”Do you know and trust Corleone?”
Mă îndrept înspre curtea Muzeului de Artă, unde are loc proiecția ultimului film pe azi – Felix, îndrăznește să visezi/Felix, dare to dream, un documentar despre viața, arta și familia lui Felix Leu, unul dintre marii excentrici și originali ai secolului 20. Hipiotul chintesențial, Felix devine tatuator la 32 de ani, locuind într-un apartament social cu trei camere din Lausanne împreună cu cei cinci membri ai familiei sale, unde tatuează, pictează, scriu, desenează și cântă. Sunt liberi. E despre cât de greu e să fii liber, cât costă, câtă verticalitate și tărie interioară cere și cât de mult merită. Nu mi-am mai făcut un tatuaj de cinci ani, deja mă mânca pielea, dar după acest film, pofta devine realmente acută.
Caut autobuzul de noapte care mă urcă înapoi în Zorilor, iar e miezul nopții. Ce zi perfectă!