Nu am răcit! Fiorul de plăcere de la Castelul Bánffy a bătut fiorul de frig și-am scăpat nevătămat, deci ziua începe bine. Iau micul dejun la hotel și am timp să scriu puțin, plus că aici am voie cu laptopul, ce ușurare! În restaurant se repetă timp de o oră piesa aia cu „We don’t talk anymore”; nu e soundtrack-ul pe care îl doresc, dar se pare că e soundtrack-ul pe care îl merit. Se anunță căldură mare astăzi, așa că mă îndrept spre redacție plin de cafea și de bună dispoziție. După hei-rup-ul de ieri, lucrurile revin pe șine. E mișto și pe freestyle, dar puține lucruri sunt mai satisfăcătoare decât sincronizarea dintre planul de-acasă și cel din târg.
Ajung pentru prima oară la Universitatea Sapientia, la intrarea pe Calea Turzii, unde văd un documentar ceh extraordinar – Cum mi-aș dori să fiu/I’m not everything I want to be, regizat de Klára Tasovská, cu și despre fotografa Libuše Jarcovjáková. E unul din proiectele acelea de pandemie, când timpul părea dintr-o dată un hău de umplut cu meticulozitate – 70.000 de fotografii, zeci de mii de pagini de jurnal, o mână de oameni creativi, introspectivi, sinceri și sistematici, și iată cum iese capodopera. Întreg filmul este compus doar din fotografii, scenariul este compilat din paginile de jurnal și narat chiar de Libuše Jarcovjáková, care își spune practic povestea vieții, atât în aspectele ei exterioare, cât și, mai ales, prin prisma călătoriei sale interioare, artistice, sexuale și politice. Este și un Q&A cu regizoarea, pe care o prind apoi în curtea universității și îi mai pun niște întrebări. Vreau foarte tare să scriu mai mult despre acest film. Se înfiripă un nou vis – proiecție dublă cu „De ce mă cheamă Nora când cerul meu e senin?” și „Cum mi-aș dori să fiu”. Undeva, cândva…
La împinge-tava cu meniul zilei pentru staff-ul TIFF, tanti de la tejghea e foarte drăguță și îmi dă supa de la meniul carnivor și felul doi de la cel vegetarian. Zice „în mod normal nu se poate, dar facem o excepție”. Ce bine, îmi place cu excepțiile!
Merg la Mesia, un film spaniol proiectat la Cercul Militar, deasupra Cinematografului Victoria. Foarte deasupra, ca să zic așa. Ard caloriile prânzului până urc toate scările. Filmul te zăpăcește, e meta, cu credite la mijloc pe ”Mother”, piesa Pink Floyd de pe The Wall, pleacă un sfert de sală, dar surpriză, nu e gata, mai este jumătate, ha!, par a zice realizatorii, credeați că ați scăpat?! Păi da, unii au și scăpat. Totuși, filmul e bun, e cu traumă transgenerațională, cu fundamentalism religios, cu viol și cu scrâșnirea dinților. Partea asta cu trauma mi se pare că e așa, un curent subteran prin festival. Sau o fi o obsesie generală a zilelor noastre. Sau doar a mea, nu știu, fac o medie și ies la soare, să mă dezmeticesc.
Mă plimb pe Napoca, înspre Casa de Cultură a Studenților. Înainte să vin la facultate, am trecut pe la Cluj de mai multe ori, iar într-una din acele ocazii, tatăl meu mi-a povestit despre studenția lui, în timpul căreia a făcut și dansuri populare. El îi zicea Casei de Cultură ”Hodorog House”, pentru că era condusă de Laurențiu Hodorog. Expresia mi s-a părut atât de amuzantă încât a rămas cu mine în toți acești ani, chiar am încercat să o perpetuez printre colegii mei, dar nu avea bază decât în capul meu, așa că nu a prins. Ei bine, intru acolo și văd un semn uriaș, adăugat relativ recent – Sala de Spectacole Laurențiu Hodorog. Acum are bază, ce bine, nu mai sunt eu nebun!
Înainte de următorul film, am experiența unui spectacol de dans în realitatea virtuală, o activare a sponsorului JTI, care susține în mod tradițional dansul contemporan prin filme și evenimente speciale la TIFF. Este coregrafiat de Gigi Căciuleanu, pe muzică de Mozart, se numește Wolfgang. Îmi pun casca VR, mă așez pe un scaun rotativ și încep să mă învârt ca un titirez, sunt înconjurat din toate părțile de dansatori, este straniu și frumos, dar mereu simt că e cineva și în spatele meu, sunetele din holul clădirii se suprapun peste muzică, mă mir că nu amețesc, deși totuși amețesc cumva, dar mai degrabă rațional decât visceral, simt că îmi scapă mereu ceva, e fascinant și stresant totodată. Până la urmă îmi spune mai multe despre angoasele tehnologiei decât despre dans, dar asta nu e vina artiștilor, clar vine de la mine.
Intru în sală și mă pregătesc pentru Păzitorii formulei: reacție în lanț/Guardians of the formula: chain reaction, un film sârbesc despre un grup de fizicieni din Iugoslavia, iradiați într-un experiment secret într-un reactor nuclear, care ajung în Franța, sperând să fie salvați acolo. De fapt, incidentul a dus la primul transplant de măduvă și este o poveste adevărată și frumoasă din Războiul Rece, în care iese în evidență Alexis Manenti în rolul Profesorului Maté, pionierul acestei proceduri medicale. Dar filmul devine foarte sforăitor, scaunele din Hodorog House sunt de groază și mister, iar publicul se vânzolește insuportabil. Nu stau la Q&A.
Ultima proiecție a zilei este Viața și morțile lui Max Linder/Life and Deaths of Max Linder, un film/documentar polonez despre superstarul filmului mut Max Linder, care s-a sinucis și a cam sinucis-o și pe nevastă-sa, în toiul gloriei sale. Este realizat ca și cum ar fi compus din imagini de arhivă, cu tot cu imperfecțiunile specifice peliculelor de acum un secol. Planează totuși un sentiment de stranietate, a cărui explicație o aflu la Q&A-ul cu regizorul Edward Porembny, un adevărat personaj în sine, volubil și contagios de simpatic. Aflăm o poveste incredibilă despre Inteligența Artificială – aproape fiecare cadru a fost realizat prin împletirea unor filmări noi cu actori vii, cu imagini de arhivă, toate mediate prin AI. Opt ani s-a lucrat la film, iar peripețiile echipei includ aventuri care par din altă eră – un producător dispare cu 100.000 de euro, fiica lui Max Linder crește în Anglia, convinsă timp de 14 ani că e băiat, familia lui Charlie Chaplin amenință producătorii documentarului cu urmărire în instanță, e aproape mai savuros decât filmul în sine, chiar îmi doresc un ”making of”! Vine și o ploaie măruntă, care ne ține adunați în jurul unei scene, sub o copertină, atmosfera este intimă și poveștile nu s-ar mai termina, dar suntem goniți din curtea Muzeului de Artă, e miezul nopții și s-ar cuveni să mai și mergem pe la casele noastre.
Așa și fac. Traumă transgenerațională, VR și AI, film mut, dans contemporan, Mozart, istorie secretă, subtext queer și coduri galbene de furtună materializate în ploaie mocănească. Ce concluzii vreți de la mine?
