Bizar început de zi! Ajung în centru, vreau o cafea sănătoasă și vreau să termin de scris un text. Comand, plătesc, mă așez la masă și sunt informat că nu am voie să folosesc laptopul în cafenea. Șoc și groază. Sunt singurul om din perimetru, e liniște, e de neînțeles. Sunt trimis vis-a-vis, la Cinema Arta, acolo aparent e voie cu laptopuri. Las cafeaua naibii, din principiu, trec drumul. Nici acolo nu e voie, decât într-un colțișor. Ce-i, fraților, cu meteahna asta? S-a întrunit vreun comitet, o cabală, să interzică laptopurile în spațiile publice? Mă rog. Pe când termin la Arta, văd o mașină de pompieri și vânzoleală în fața cafenelei din care fusesem gonit. Un pescăruș are probleme. Cehov surâde.
Ziua e un exercițiu de adaptabilitate. Filmele pe care mi le propusesem cad la montaj, unul după altul, mă trezesc prins între ciocanul taskurilor neașteptate și nicovala taskurilor restante, alerg dintr-o parte în alta luând interviuri, Clujul clocotește și la propriu, și la figurat. E TIFF, e Cluj PRIDE!, e Festivalul Vinului și câte și mai câte! Pride este glorios, cu puhoaie de oameni în toate culorile, cu scenă în Piața Unirii… Acum vreo șapte ani, o prietenă actriță, fondatoare a teatrului independent Reactor, ajungea la știri pentru deranjarea unei contra-manifestații Pride din aceeași piață, în timp ce parada era trimisă pe șosea, pe malul Someșului. Clujul a crescut mult între timp și mă bucur, chiar dacă nu se înțelege om cu persoană fix acolo unde am eu de luat interviuri și declarații. Nu-i bai, ne descurcăm, e loc pentru toată lumea.
După-amiaza vine cu o mare surpriză – se strică o imprimantă în redacție și apare Rafi, vechiul și dragul meu prieten din studenție, acest Ivan Turbincă al facultății de teatru. Ți-e foame? Scoate Rafi o caserolă cu salată de boeuf din geanta de poștaș, cu furculițe de plastic și șervețele. Ți s-a rupt cutterul în cartonul pe care îl mătrășești pentru o scenografie? Scoate Rafi unul de n-a văzut Parisul. N-ai zahăr la cafea? Scoate Rafi o pungă de un kil plină cu pliculețe culese din Insomnia cu o consecvență incredibilă – îți dă cu zodia ta dacă vrei, are dubluri. După ce rezolvă imprimanta, fumăm o țigară și povestim. Nu mai are turbincă. Poartă tot ce-i trebuie în cap și în piept. Mulțumesc, TIFF! Nu-i doar despre filme.
Și totuși! Mă duc la Castelul Bánffy din Bonțida, e cine-concert: Metropolis (Fritz Lang, Thea von Harbou), cu muzică live de Edison Studio, un grup italian. Știu de acest film prin ecourile pe care le-a produs de-a lungul timpului, dar nu l-am văzut niciodată. Sunt foarte entuziasmat, mi-era dor de Bonțida, iar castelul arată spectaculos, scăldat în lumini colorate și înconjurat de drone cu sunet de țânțar. E aproape pustiu, doar o întindere de scaune verzi, o gheretă cu beri și rumoarea voluntarilor care își fac planuri de beție. Eu îmi fac planuri de somnic; de groază ce combustibil e tinerețea, nu merci, m-am lecuit demult, strugurii sunt acri. Ecranul arată remarcabil în jocul schimbător de umbre de la asfințit, devine din ce în ce mai argintiu pe măsură ce se scurg minutele și se umplu scaunele, e ca și cum s-ar deschide un portal, e chiar magic, n-am mai avut demult, sau deloc, senzația asta.
Filmul în sine mă fascinează, sunt captivat de economia de mijloace, de inventivitatea scenografiei și costumelor, de jocul uluitor al actorilor și de numărul lor (500 sunt doar copiii!). Sunt atât de expresivi fizic, atât de încordați, mă simt nătărău pentru că nu am văzut filmul până acum, dar mă iert, pielea de găină îmi spune că lucrurile se întâmplă atunci când trebuie să se întâmple și aia e. Dar SUNETUL! Tulai! Sunt valuri gravitaționale, este copleșitor. Nu e doar muzică, este univers sonor, live foley, li se dau voci personajelor, mașinile urlă mecanic, pașii duduie metronomic, castelul se cutremură, mă lasă mut.
Povestea restaurării acestei pelicule mă fascinează, dar după două ore și jumătate încep să fiu de acord cu editorii care au tăiat-o la jumătate acum aproape un secol. Restul a fost recuperat abia în 2010, din arhiva unui muzeu din Buenos Aires, iar de-atunci nu prea se mai proiectează varianta prescurtată. Legenda bate filmul, ca să zic așa. Nici chiar profunzimea uluitoare dată de Edison Studio nu mai e suficientă ca să îmi țină de cald, că e răcoare bine la Bonțida. Dar mă simt realmente schimbat de acest eveniment, am primit un upgrade la sensibilitate și la pasiunea pentru film.
Ajung înapoi la hotel pe la două noaptea. Nici nu apuc bine să mă întind și adorm. Mi-ar fi prins bine cafeaua aia.