Ultima zi începe cu o furtună glorioasă. Se simțea ceva în aer încă de ieri, fulgerele au luminat zarea prin toată înserarea, se acumula în piept sentimentul acela minunat de nerăbdare înaintea ruperii de nori. După ultimele zile de caniculă, era și timpul pentru o descărcare, o reîmprospătare. Chiui de bucurie prin casă, în timp ce fac unele pregătiri de plecare – spăl rufe, strâng boarfe, mai scriu una-alta… Cu tot dragul de ploaie, nu vreau să ies din casă prin furtună, așa că sacrific primul film pe care mi-l propusesem, un documentar despre comunitatea colecționarilor de pelicule originale de film. Raționalizez decizia – mi se pare că am absorbit deja tema aceasta „meta” a filmelor despre film într-un festival de film, nu-i cazul să insist, am prins ideea.
Ploile se domolesc pe la prânz și e prima oară în această săptămână când A. și cu mine chiar părăsim apartamentul în același timp. Ne grăbim să ajungem la Hugo ca să ne folosim de câteva din voucherele de prânz pe care le mai am. Înfulec ca un lup, cu gândul să ajung totuși la Kneecap, la Cinema Florin Piersic. Și mă bucur că ajung – e un fel de Trainspotting cu puștani din Belfast care fac hip-hop în limba irlandeză. Este un gest cumplit de politic acolo, să faci așa ceva. Filmul este plin de umor, nesimțit, golănesc, cu droguri, bătăi, sex, tot tacâmul, dar cu un subtext nuanțat și emoționant. Și e cu Michael Fassbender, într-un rol foarte mișto, ceea ce mă bucură, pentru că omul ăsta mi se pare un fel de Nicolas Cage 2.0, atâtea roluri dubioase pare să ia. Și pe deasupra, e cam poveste adevărată! Nu-i chiar un documentar, dar trupa Kneecap chiar există și majoritatea muzicii din film este a lor. Și e super tare! Cred că voi încerca să ascult puțin mai mult în mașină, pe drum.
Am vreo trei ore până la ultima proiecție pe care vreau s-o prind în TIFF.23. Trec pe la Casa TIFF în speranța să-l văd din nou pe Rafi, să beau o bere cu cineva de prin redacție sau cu vreun alt cunoscut vechi, dar se pare că mi-am epuizat norocul la întâlniri neprogramate. Pe Strada Potaissa, alături, e târg de plante de apartament, o adevărată junglă a răsărit între ziduri, printre gherete cu înghețată, dar plantele sunt tare scumpe. Ehee, cine-ar fi crezut că mica noastră Monstera de pe balcon s-ar vinde, teoretic, cu 110 lei la Cluj? Știam că avem o comoară verde, dar credeam că e metaforică, spirituală, la figurat, ca să zic așa. Uite că nu neapărat.
Intru în Librăria Universității; dacă tot am câteva ore aș vrea să văd ce-a mai scris Alexandru Lamba, am văzut că tocmai a publicat un nou roman. Ultimul mi-a plăcut mult, am fost la lansare la Oradea și am luat singurul exemplar rămas în librărie. La fel și acum, iau singurul exemplar din cel nou și citesc vreo treime pe nerăsuflate în curtea umbroasă a Universității Sapientia, până se face opt fără un sfert. Sigur voi scrie ceva despre roman, îmi spun. Între timp vine și colegul Ion(uț), povestim câteva minute, îl chem la Brașov, la Dracula Film Festival. E bine să fie și legături noi, mă bucur că se înfiripă câteva. Atmosfera e ușoară, limpede, tot stresul s-a risipit.
Sunt puțin îngrijorat că voi pune punct festivalului cu o atrocitate de film, cel puțin așa sună din sinopsis și n-am apucat să citesc cronica din AperiTIFF, dar asta e, fac în sfârșit gestul de a da cu zarul. E vorba despre Lupul de stepă/Steppenwolf – primul film din Kazahstan pe care mi-e dat să-l văd. În fond, acesta mi-e motiv suficient – câte alte ocazii în afară de TIFF mai ai ca să vezi așa ceva?
Foarte bine am făcut că m-am dus. Filmul este o incredibilă scrisoare de dragoste către filmele de acțiune de prin anii ’80, ceva ca un fel de Mad Max, dacă în loc de Mel Gibson ar fi jucat Kurt Russel ca Snake Plisken din Evadare din New York, dar pus într-un context emoțional și filosofic care duce cu gândul la Drive. Actorii sunt formidabili, scenariul este imprevizibil și plin de tipul acela de umor dement care crește din hiperviolența filmelor de categorie B, dar în deplină cunoștință de cauză, asumat! E despre filmele so bad it’s good, dar fără partea de so bad. Fanii lui Robert Rodriguez și ai lui Tarantino ar iubi filmul ăsta, vă spune unul dintre ei!
E prima oară când părăsesc sala după ultima proiecție a zilei și e încă lumină afară. Nu mă mai învârt prin oraș. N-am chef de petreceri, de baruri, de mai știu eu ce, a fost destulă sărbătoare zilnică, nu simt nevoia de confirmări. Sunt puțin uluit că e gata. Sunt încărcat de impresii, de emoții și de gânduri, simt că trebuie să le las să sedimenteze o vreme, să se mai potolească apele interioare.
V-am povestit lucrurile la cald, cum m-am priceput mai bine, dar simt că îmi scapă concluziile acum, e prea devreme. Așa că iată pur și simplu Top 10 filme pe care le-aș recomanda în urma acestei ediții.
- Cum mi-aș dori să fiu / I’m not everything I want to be, Cehia, 2024
- Zile perfecte / Perfect days, Japonia, 2023
- Vârcolacul / Llobàs, Spania, 2023
- Vampir umanist caută sinucigaș / Vampire humaniste cherche suicidaire consentant, Canada, 2023
- Lupul de stepă / Steppenwolf, Kazahstan, 2024
- Testament, Canada, 2023
- Liber ca pasărea cerului / Some birds / Valami madarak, Ungaria, 2023
- Puncte de suspensie / Ellipsis, Spania, 2024
- Punct de trecere / Toll, Brazilia, 2023
- Peste șapte mări și șapte țări / Seven seas, seven hills, India, 2023
Rămas-bun, Cluj, vechi prieten. Rămas-bun, TIFF. Ne mai vedem!
