Văd Clujul de pe Feleac și mă trece un fior pe care nu prea l-am mai simțit din studenție. Pe atunci, TIFF era tânăr. Copil de grădiniță. Acum are drept de vot. Poate să bea o bere în America. Pune filme ca In the Realm of the Senses în aer liber și nu clipește nimeni. A crescut mare, cu tot cu orașul. Sunt foarte curios dac-o să ne mai înțelegem, Clujul și cu mine. Când am plecat din Oradea, numai aici îmi doream să vin. De când am plecat de aici, constat că mă întorc din ce în ce mai greu și tot mai rar. Am venit să-l întreb pe TIFF de ce. Pentru că mi-e prieten vechi, de când eram mici.
Mă învârt ca un pește koi în căldare prin jurul Pieței Cipariu, sensurile de circulație s-au schimbat, lucrările de infrastructură sunt în toi, se simte un mare hei-rup care nu pare legat de festival (o fi electoral…). Încă e devreme, nu au dat năvală hoardele. Waze habar n-are pe ce lume e, îl opresc și mă descurc ardelenește. Mă cazez și mă îndrept spre Unirii după insignă, mai am o oră până la primul film pe care mi l-am programat. La coadă la ghișeul de acreditări, un voluntar îmi complimentează șalvarii, ce drăguț!, nu mă așteptam la o asemenea primire, mă fâstâcesc, fug spre Cinema Victoria, preferata mea din trioul original de spații ale TIFF-ului, de pe când ne-am cunoscut. Am două filme unul după altul programate acolo.
Primul se numește Stăpânul (The Owner), e în regia lui Yuriy Bykov și este singurul film rusesc din această ediție a festivalului. Dar ce film! Un mecanic auto, soț, tată a trei copii, asistă împreună cu întreaga sa familie la un accident grav. Mașina întoarsă cu roțile în sus ia foc, iar Vanya (Artyom Bystrov) se luptă din răsputeri să-l scoată de acolo pe singurul pasager, reușind în ultima clipă. Individul salvat este Dima Rodin (Oleg Fomin), un mare mahăr, iar recunoștința lui nețărmurită este binecuvântare și blestem pentru Vanya și pentru familia sa, pentru că nu treci neschimbat prin prietenia cu un astfel de om. Deci asta înseamnă să fii mafiot… sau oligarh… sau șef la serviciile secrete… până la urmă, filmul este despre cum nu prea poți face diferența între aceste… profesii. Și despre cum un anumit mod de a vedea lumea nu lasă loc pentru nuanțe – ori mănânci, ori ești mâncare. Mă mir că n-au fost sinuciși responsabilii pentru pelicula asta, este excepțional de abrazivă la adresa sistemului din Rusia și, ce e cu atât mai îngrijorător, e foarte familiară, din multe puncte de vedere.
De-abia apuc să fumez o țigară că se face timpul pentru Vampir umanist caută sinucigaș (Vampire humaniste cherche suicidaire consentant), un film din Quebec pe care am știut că vrea să-l văd din clipa în care i-am citit titlul. Dacă vampirii ar avea și ei familii, ne-vieți mic-burgheze, zile de naștere cu cadouri și răsfăț, frecușuri pasiv-agresive între soți stârnite de „mofturile” copiilor? Sasha (Sara Montpetit) are o problemă neurologică – violența îi stimulează compasiunea, nu foamea, cum ar fi normal. Gândul de a vâna și de a ucide oameni o paralizează – colții refuză să-i iasă la iveală, se hrănește doar din pungi pline cu „sucuț”, cântă superb la pian și își exasperează rudele cu acest amestec între „veganism” și anorexie. E vampir, dar nu e vampă, câtuși de puțin. Până când dă peste Paul (Félix-Antoine Bénard), un tânăr căruia nu-i place deloc propria viață și care simte că a-și da consimțământul să fie victima ei este cel mai bun lucru pe care-l poate face. Un film plin de umor negru, șiroind de ironie și de stil, un soi de Addams Family mult mai disfuncțional, care m-a ținut cu sufletul la gură până în ultima clipă. Ieșind din sală, soarele mă orbește și îmi vine să hâsâi și să mă transform în funingine, dar îmi trece repede.
Fac o pauză, trec pe la hotel ca să înfulec niște felii de pizza pe care mi le-am cărat în rucsac de la Brașov. Molfăind, verific hărțile, să văd cum ajung la următoarea proiecție, din parcul de la Iulius Mall. Am uitat aproape toate troleele și autobuzele, numerele lor nu-mi mai spun nimic. În stație, peste tot scrie VINEREA VERDE, TRANSPORT GRATUIT! Ce fain! „Pe vremea mea” umblau studenții cu hârtiuțe pe care le treceau prin perforator ca să afle șablonul zilei. Aveau topuri de bilete valabile, neverificate, perforate în toate combinațiile. Nu toți. Eu nu aveam asemenea meticulozitate. Azi mă simt de două ori „scutit” – și de primăria progresistă, și de insigna care mi se leagănă la gât. Ajung la Iulius, pe malul lacului au proliferat restaurantele, cafenelele (japoneze, ce să vezi!) și camioanele cu hamburgeri haute cuisine. Este și o mașinărie cât un apartament care îți dă bere artizanală, dacă îți faci cont pe aplicație, scanezi codul QR, sacrifici un țap… nu-mi fac.
Mă așez în fața ecranului gonflabil oftând mulțumit. Frumos aici, iarba e groasă, înserarea e romantică, vine destul de multă lume. Inclusiv Excelența Sa Ambasadorul Republicii Coreea, vorbind simpatic și pe scurt despre strânsele legături, despre competitivitatea sectorului cultural, despre verzi și uscate. Începe Utopia de beton (Concrete utopia). Un cutremur apocaliptic rade Seoul-ul de pe fața pământului, în afară de un complex de apartamente. Eternul conflict între Locatar și Chiriaș din toate blocurile copilăriei noastre, transformat în satiră social/economică generalizată. Se dă o replică epocală, bună de pus pe tricouri: „Tu n-ai decât să mori rațional, eu am să trăiesc DRAMATIC!” Așa mă simt și eu, începe să mă ronțăie frigul, dar mai ales țânțarii. Măcar pot fuma la film, este minunat. Dar nu prea cred că mai prestez seara la Iulius, filmul se termină după miezul nopții și mă pasc patruzeci de minute de tratament de înfrumusețare a piciorului, ca să zic așa.
Hotel. Somn. Mâine o luăm de la capăt. Smiley face.
