Într-o zi oarecare, un foarte bun prieten m-a întrebat dacă am prin casă „Viziunea vizuinii”, pentru că vrea să o recitească. Mi s-a deschis poarta către amintiri de demult, de pe vremea când cititul era, probabil, cea mai importantă activitate a mea, în condițiile în care eram nevoit să abandonez ieșitul afară, pedepsit fiind pentru variatele mele prostii. Țin minte că romanul era tipărit pe o hârtie de proastă calitate, astfel încât cerneala pătrundea pe verso, după cum țin minte că a dispărut din librării imediat și, timp de ani buni, nu a existat a doua ediție. Nu dețin informații, dar sunt convins că intervenise cenzura, mai ales că în acei ani înflorise „patriotismul geto-dac” (antisoroșismul de azi), care se împotrivea ferm „meditațeia transcendentale”. Era un roman bizar, o fabulă extinsă care descria un univers caraghios și absurd, populat de noi, cei de atunci, de noi, cei de astăzi.
La un moment dat, Ursul (personaj principal) se retrage în vizuina sa mizerabilă care devine palat în momentul în care închide ochii. Altădată, o dispută „literară” este întreruptă de miliarde de furnici care protestează: „Nu ne pasă că toată lumea ne calcă în picioare, nu ne pasă că toate reptilele, toți șobolanii, toți boii ne strivesc mușuroaiele. Ne pasă de… de Africa…”. Mi se pare suficient ca să înțelegeți de ce a dispărut cartea din librării și, mai ales să aflați cum era pe atunci. Așa cum începe să fie și acum, când inflația formidabilă (suntem și noi campioni la ceva, corect?) este strivită de controversele iscate în jurul exceselor lui Trump și ale „comportamentului medieval” al Uniunii Europene.
Primul lucru pe care vreau să-l precizez constă în trista constatare că un cârcel întâmplător al președintelui îndrăgostit de golf și de bani este mai important pentru omenire decât toți ciolacii la un loc, indiferent de formațiunea politică din care provin. Încercarea de a-i intra pe sub piele năstrușnicului cel mai puternic om din lume înseamnă, de fapt, tentativa de a obține un post de slugă la bucătăria Casei Albe. Nu este vorba nici de câștiguri economice, nici măcar de asigurarea unei securități naționale, pentru că interesul lor față de România este aproape nul, că numai naivii își pot închipui un tratament diferit decât cel aplicat restului țărilor europene. Vrem adică, aproape pe față, să devenim un fel de Ionuț Luțu în țara lui Becali, în condițiile în care vesticii în general, anglo-saxonii în special detestă servilismul public și evident. Mai rămâne să încercăm să introducem o „patrioată” în așternutul prezidențial, ca să știm că am făcut tot ceea ce ne-a dus mintea. Trebuie să înțelegem ceea ce este clar ca lumina zilei, anume că nu avem nicio carte de jucat cu excepția celei inspirate de la vecini, de a submina cât mai eficace politicile Uniunii Europene. Vor exista însă câștiguri? Da, pentru că ne vom afirma la nivel mondial „demnitatea”.
Cel de-al doilea lucru de precizat mi se pare și mai grav, anume că susținătorii cei mai radicali ai unei soluții de tip Victor Orban sunt cam aceiași cu susținătorii „normalizării” relațiilor cu Federația Rusă și abandonarea mascată a principiilor pe care ei înșiși le afirmă în mod necontenit. Suveranismul autohton pare o copie fidelă a celui din Belarus, țară cere constituie un model de democrație, ordine constituțională și creștere economică. Personal, n-am crezut niciodată și nu cred nici acum în vreo prietenie pe termen mediu și lung între Washington și Moscova, nici chiar într-o prietenie Trump-Putin. După părerea mea, miliardarul american consideră lumea ca o scenă a tranzacțiilor oneroase, iar „țarul” de la Kremlin este doar un om disperat care vrea să își amâne, cât mai mult, un sfârșit rușinos.
Văd că am reușit, eu însumi, să pic în capcana judecăților la nivel global, în ciuda ideii că ar trebui să ne vedem lungul nasului și să ne ocupăm de propria ogradă. Românii, mai mult sau mai puțin corect, au dat un semnal ferm și răspicat privitor la simpatia lor față de un stat construit pe bază de interese de clan. Punând între paranteze cazul Georgescu, rețin din precedenta încercare de organizare a alegerilor prezidențiale faptul că reprezentanții coaliției de guvernământ s-au făcut de râs. Totuși, la alegerile parlamentare, aceiași români le-au oferit ocazia să arate că au înțeles ceva din cele întâmplate. Vorbele au arătat într-un fel, faptele pe dos. Deficitul crește nestingherit, iar jaloanele pentru primire fondurilor din PNRR nu pot ieși din statutul de obiect posibil al unor negocieri viitoare.
Numirea unui fost condamnat penal la șefia ANPC a arătat intenția a conducerii executive de asanare a sistemului. „Lăsați-l în pace cât își face treaba” zic românii bucuroși că văd amenzile primite de cei la care își lasă banii zilnic, din ce în ce mai mulți, omițând să se gândească la faptul că tot ei le vor plăti. Circul produs de mereu proaspătul demnitar contribuie la potolirea foamei. Numărul generalilor români este secretizat. Să nu se sperie mapamondul, probabil, știut fiind faptul că generalii câștigă războaiele, nicidecum soldații. Or fi mai mulți generali decât soldați? Nicidecum, sunt cumva pe acolo. Părinți responsabili suplinesc alocația copiilor în calitate de mercenari. Oameni, și ei. O fostă președintă (de mare glorie, aș zice) a liberalilor și-a găsit noua „echipă câștigătoare” alături de un fost ministru gri murdar și vor să declare ca infractori șoferii bolnavi de diabet sau care iau nurofen. În fond, orice medicament este un drog, pare a spune fosta simpatie a lui Klaus cel Mic (dar și a lui B. Olteanu, M. Voicu…) uitând că, acum ceva ani, intenționa să legalizeze drogurile ușoare.
Iar după alegeri, vor apărea taxele. Și cei vinovați se vor retrage temporar, pentru a reveni după un timp, fiindcă înlocuitorii lor „au dus țara de râpă”. Acesta e jocul pe care îl practicăm de mult. Jocul în care nu vrem să înțelegem că România nu este a lor mai mult decât a noastră. Dar pentru asta ar trebui să luptăm, fiecare după puterile noastre, nu să așteptăm să ne retragem în vizuină spre a visa sau să ne pierdem timpul analizând situații care nu depind și nu vor depinde niciodată de noi. Speranța că lucrurile se vor rezolva de la sine este deșartă, iar credința că ne vom descurca ține numai până la proba contrarie. Marin Sorescu, ca orice geniu atemporal, ne-a descris dorința majoră de implicare încă din 1982:
„Aș vrea să mi se pară
Că viața e ușoară
Că stăm, ca-n fund de apă,
Sub multe foi de ceapă.
Și eu, ori nene Laie,
Desfoaie, tot desfoaie!
Și anii trec – pe apă –
Și plângem, de la ceapă.”
