Există spectacole despre care simt nevoia să scriu imediat după ce le vizionez și există unele care rămân în mintea și în sufletul meu mult timp, spectacole pe care trebuie să le las să se așeze. De aceea am avut nevoie de o lună de zile să pot să fiu sinceră cu mine însămi despre ce a însemnat „Călător sub clar de Lună”, în regia lui Botond Nagy, care a avut premiera în data de 8 ianuarie 2022 și e scris după romanul cu același nume, de Antal Szerb.
Am văzut mai multe spectacole în regia lui Botond Nagy („Orbii”, ”All over your face”, „Nora”), iar când m-a invitat să văd „Călător sub clar de Lună” aveam pretenții foarte mari. La care spectacolul nu doar că a reușit să se ridice, ci pe care le-a și depășit. Botond Nagy și-a definitivat un stil al său și, mergând pe acesta, reușește întotdeauna să se reinventeze. Niciun spectacol nu seamănă cu celălalt.
Un roman clasic al literaturii anilor 1930, „Călător sub clar de lună” al scriitorului maghiar Antal Szerb (Utas és Holdvilág) este povestea fantastic de emoționantă, presărată cu umor negru, a unui om de afaceri burghez rupt între datorie și dorință. Mihály a visat toată viața la Italia. Când, în sfârșit, călătorește acolo în luna de miere cu soția Erzsi, el o abandonează curând pentru a se regăsi, bântuit de vechi prieteni din zilele sale tulburi ale adolescenței. Călătorind de la Veneția la Ravenna, Florența și Roma, Mihály se pierde pe străzile venețiene și în peisajul rural toscan și umbrian, mânat de o dorință irezistibilă de a-și reînvia tinerețea pierdută printre lucrurile tinere strălucitoare din Ungaria și știind că va trebui să se hotărască în curând dacă va reveni la promisiunea ambiguă a unei vieți de adult calm sau se lasă sedus într-o viață de aventură scandaloasă.
Spectacolul abordează tematica nostalgiei, așa cum chiar regizorul explică:
„Se întâmplă uneori să devenim aproape febrili de sentimentul nostalgiei. Poate la sfârșitul câte unui ciclu. Oamenii foarte apropiați nouă mor; trotuare vechi, familiare, pe care am alergat în copilărie, primesc un nou strat de asfalt. Nu știu cum să exprim în cuvinte lupta pe care o duc împotriva trecerii în neființă. Nici măcar nu am curajul să iubesc moartea. Deși, cumva, cu toții o așteptăm. Cu toții ne-am imaginat cum și când se va întâmpla și, mai ales, cine va fi prezent la înmormântare. Dacă vom avea posibilitatea după moarte să ne reîntâlnim cu cei care au plecat înaintea noastră și ne lipsesc atât de mult. […] Timpul trece și ne întrebăm ce se întâmplă cu inimile noastre? Pe parcursul pregătirilor pentru spectacol, am avut drept tovarăș de călătorie o fotografie cu oameni despre care azi nu mai știu nimic, dar împreună cu care cândva obișnuiam să sărbătoresc multe zile de naștere. Prietenii mei din fața blocului”.
Spectacol este simplu, cu foarte puțin decor, iar acest aspect mă face să cred că a ajutat să se creeze o legătură mai profundă între actori și public. Fiindcă, până la urmă, aceasta a fost miza spectacolului. Nostalgia merge mână în mână cu apropierea și distanțarea. Ea apare în momentul în care intervine distanțarea între noi și ceva care a reușit să își facă, prin apropiere, loc în sufletul nostru. „Apropierea, desigur, este o iluzie”, spune personajul Mihály, interpretat de Balász Bodolai.
La începutul spectacolului, lumina în sală este pornită. Publicul devine un confident pentru Mihály. Actorii se plimbă printre spectatori, creându-se astfel această iluzie a apropierii. Mihály și soția sa, Erzsi (interpretată de Anikó Pethö) fac dragoste. „Mă poți iubi numai dacă simți între noi o distanță”, spune ea. Lumina galbenă, gălbuie, care inunda până în acel moment sala se transformă într-o lumină albastră, rece. Apropierea fizică a dus spre inevitabil: distanțarea. Distanțarea soților unul de celălalt, distanțarea actorilor de public. Nostalgia, frica, teama, senzualitatea, sexualitatea, toate capătă formă pe scena Teatrului Maghiar din Cluj ajutate de actori, de lumini, de sunete. Apoi, lumina caldă, gălbuie, este pornită din nou. Încă o dată se creează senzația de apropiere, ca să ne putem bucura de nostalgie când ieșim din sala de teatru.
Cu siguranță, unul dintre momentele care au avut cel mai mare impact asupra mea a fost cel în care a intrat în sală Miklós Bács și a spus „Salut, fiule”. Atât. Două cuvinte, dar spuse cu atât de multă forță, încât în sală nu s-a mai auzit niciun murmur.
Cu toate că, de obicei, piesele de teatru în limba maghiară mă pun în dificultate din cauză că trebuie să fiu atentă și la traducere și de multe ori pierd anumite aspecte din spectacol, de data aceasta nu a fost cazul. După cele două ore am ieșit de acolo complet răvășită și încă nu am înțeles cu exactitate de ce. Știu doar că zeci de sentimente se loveau unul de celălalt în mine și mi-a trebuit multă vreme să mă adun. Dar da, nostalgia de care vorbea regizorul a fost sentimentul predominant. Până la urmă, cred că asta trebuie să facă o operă de artă: să te determine să simți. Să te răscolească, să te facă să îți pui întrebări și să te ajute să găsești răspunsuri.
Distribuția
Mihály: Balázs Bodolai, Erzsi: Anikó Pethő, János Szepetneki: Lóránd Váta, Éva Ulpius: Zsuzsa Tőtszegi, Ervin, Pater Severinus: Ervin Szűcs, Zoltán Pataki: Gábor Viola, Dr. Ellesley: Áron Dimény, Vanina: Csilla Albert, Persan: Tamás Kiss, Tatăl lui Mihály: Miklós Bács.
Regia: Botond Nagy
Scenografia: Irina Moscu
LED & video design: András Rancz
Dramaturgia: Ágnes Kali
Muzica: Csaba Boros
Light design: Cristian Niculescu, Groza Romeo
Asistent de regie: Emőke Veres
Director producţie: Tibor Tenkei
LED-sculpture: Botond Bardócz, Péter Buksa, Mihály Fábián, Romeo Groza, Levente Kerekes, Dávid Kiss, Sándor Maier
Regia tehnică: Enikő Albert
(Fotografii articol: huntheater.ro)
