Narativul iubirii în economia modernă de pe Dâmbovița s-a născut într-o întunecată noapte de noiembrie. Sub un cer limpede ca țuica de prune, la amurg, înainte de apariția primilor aștri ai nopții, atunci când liberalismul autentic al lui Friedman și Hayek a decis să trăiască o frumoasă poveste de dragoste cu purul socialism aproape laburist pe model Keir Hardie.
În cazul în care este cineva care nu a înțeles sarcasmul, bugetul actual privit de întreg aparatul de stat ca un imens sac din care oricine are nevoie se poate înfrupta precum în Grădina Edenului, a ajuns în punctul în care deficitul bugetar riscă să depășească 6% până la finalul anului, ceea ce trimite România direct în pole position în ceea ce privește asistența din partea FMI, mărul interzis din povestea noastră fiind de data aceasta deja celebrele pensii speciale, fără a căror reformă riscăm suspendarea următoarei tranșe din PNRR și multitudinea de facilități fiscale ce ne secătuiesc anual de 2% din PIB.
Gândind la rece, România s-a angajat să reducă deficitul bugetar de la 5,7% în 2022 la 4,4% la finalul lui 2023, reducerea nefiind nici măcar marginală în mod real, o premieră la nivelul Uniunii Europene, ceea ce ne-ar pune pe un meritat loc fruntaș pe lista rușinii de a nu avea deloc consolidare fiscală anul acesta.
În aceste condiții, abordarea politicienilor de la București pare că este una mai mult decât păguboasă, respectiv majorarea taxelor pe principiul „daca nu mai am bani, schimb 100 de euro”.
Cu toate că, într-o economie sănătoasă, majorarea taxelor în condițiile actuale este o formă de sinucidere lentă, dar asistată, exceptarea de la plata taxelor pentru toate categoriile profesionale poate reprezenta o soluție, în condițiile în care astăzi cei care câștigă cel mai mult, contribuie la buget cu cei mai puțini bani.
Vorbim de întreg domeniul imobiliar și de IT-iștii care nu plătesc impozitul pe venit, de constructori și agricultori care beneficiază în mod gratuit de asistență medicală, deși sunt scutiți de plata contribuțiilor, de beneficii fiscale aduse industriei horeca, și o serie de multe alte avantaje aduse anumitor jucători din business, în timp ce noi, toți ceilalți, plătim o multitudine de taxe nebeneficiind în mod real de niciun serviciu public de calitate.
Lăsând deoparte discuția fără formă conform căreia ar trebui sau nu să existe cotă unică, deși este prevăzută în Codul Fiscal, ea nu există astăzi în mod real atât timp cât o multitudine de categorii profesionale au regimuri preferențiale. Și cum eliminarea acestor facilități ar fi o soluție bună atât social, cât și economic și ideologic, ar trebui totuși ca politicienii să facă o prostie și astfel au ajuns la concluzia că trebuie să mărească niște taxe, ceea ce va duce la depășirea unui plafon de echilibru deja ridicat foarte mult de anumite industrii favorizate și astfel va fi încurajată evaziunea fiscală, colectarea va scădea și deficitul va crește.
Auzim din ce în ce mai des că putem obține corecția fiscală necesară numai prin reducerea cheltuielilor bugetare, reducere care în mod real nu s-a produs niciodată până acum, din contră, aparatul de stat a crescut de la un an la altul, numărul beneficiarilor de pensii speciale a crescut, în timp ce marja operațională (profit/cifra de afaceri) a companiilor a scăzut. Și astfel vrem noi să obținem corecții fiscale? Nu știți matematică!
Mai mult de atât, în primele șase luni ale lui 2023, numărul firmelor lichidate a atins un nou record al ultimilor 15 ani: 19.442 de companii au decis că în România nu mai este de trăit. Prețurile au crescut, consumul a scăzut, taxele se vor majora, forța de muncă devine aproape inexistentă, așa că închidem, și nu doar acestea, pentru că alte 64.676 de companii au probleme, cele mai multe aflându-se în procedură de insolvență.
Poate exista o discuție referitoare la consolidare bugetară astăzi, când investițiile stagnează și România este singurul stat din UE ce nu a reușit în 33 de ani să construiască o autostradă care să lege capitala de Vestul Europei sau măcar de principalul punct turistic de iarnă al țării, respectiv Poiana Brașov? Cu toate că aș părea eu tâmpit să vorbesc de infrastructură performantă care să lege provinciile istorice ale țării, am să risc. În 2023, când deja țările dezvoltate au terminat de consolidat infrastructura rutieră și incep construcția de linii ferate de mare viteză, România reușește să facă din inerție în jur de 30 de kilometri de autostrăzi pe an, ceea ce Germania reușea imediat după Primul Război Mondial, cu tehnologia de acum mai bine de 100 de ani și pentru necesarul de autovehicule de la acea vreme.
Gândind strategic, nici măcar faptul că facem parte din cea mai mare alianță militară a planetei nu ne ajută în acest moment. În cazul unui conflict, vehiculele grele ale aliaților ar veni în țara noastră din Vest, pe o cale ferată care până la București reușește rușinea de a face 79 de ore în cazul trenurilor de marfă grele, pe o infrastructură precară și cu o legislație din vremea regelui Ferdinand, prea puțin actualizată.
Cu un buget elaborat de repetenții clasei și cheltuit haotic de o alianță de bucătari ce au creat cea mai consistentă ciorbă doctrinară, oare mai există vreo poțiune magică ce poate spăla straturile de rușine depuse pe șoriciul acestor… politicieni? Reprezentanți ai democrației sociale, milionari din afaceri cu statul și cei ai liberalismului economic care nu se dau în laturi din a face pomeni electorale mai ceva ca de Sâmbăta Morților, amante, cumetri și nepoți puși să aibă grijă de bugetul de stat și noi ne așteptăm să mai existe cineva capabil să înțeleagă măcar matematica bugetară?
Lipsa reformelor și incompetența oficialilor de la București va duce cu siguranță la pierderea cel puțin parțială a banilor din PNRR, dar nu numai atât. Cu cât un stat este mai indisciplinat financiar, cu atât încrederea investitorilor scade, agențiile de rating încep să își ridice semne de întrebare și implicit costul împrumuturilor crește. Dacă asta-i România reușește să se împrumute cu dobânzi de 6,5% în cazul în care ratingul de țară scade, aceste dobânzi pot depăși 8% în următorii 3 ani, mai ales în condițiile în care 2024 va fi an electorat și nimeni nu va mai face nicio prostie majoră, ceea ce în traducere înseamnă că nu vom vedea nici disponibilizări în sectorul public și nici pensii speciale tăiate.
În mod teoretic, numai anul trecut am fi putut accesa două tranșe de bani din PNRR, dar Guvernul Ciucă a reușit să obțină doar una singură. Cea de-a doua a suferit atât de multe amânări din lipsa reformelor și neîndeplinirea jaloanelor, încât astăzi tragem speranța că abia în luna septembrie vom mai primi o parte din cele 2,8 miliarde, cu toate că într-un stat performant, cu politici fiscale normale și administrație formată din oameni ce au absolvit primele 10 clase fără să dea șpagă niciun curcan, ar fi trebuit să primim doar până la finalul lui 2022 nu mai puțin de 6,3 miliarde de euro, 3,7 miliarde euro din prefinanțare, virați odată cu aprobarea PNRR, și alte 2,6 miliarde euro în baza primei cereri de plată. Mai simplu, am fi putut primi doar anul trecut sumele necesare pentru puțin peste 1000 de kilometri de autostrăzi, dublul porțiunilor deja construite de la finalul Celui de-al Doilea Război Mondial și până astăzi în România.
În T3 din 2022, România a reușit să îndeplinească la timp și fără amânări doar 9 din cele 24 de ținte și jaloane aferente trimestrului, cea mai slabă performanță de până acum, ceea ce astăzi face matematic imposibilă absorbția tuturor celor 14,6 miliarde de euro pe care ar fi trebuit să le primim până la finalul acestui an.
Și totuși vrem Schengen…
Text publicat în varianta electronică și cea tipărită a Revistei Golan #9, ediția de toamnă 2023.
