Prima dată când m-am intersectat cu Elena Ferrante a fost atunci când am încercat să citesc tetralogia Prietena mea genială, însă cred că a fost un moment prost ori pur și simplu nu suntem compatibile, căci nu am reușit să finalizez nici măcar primul volum. De ceva timp, am primit cartea aceasta împrumut de la o prietenă și am hotărât să îi mai acord o șansă Elenei Ferrante și tare bine am făcut, căci am devorat romanul, îndrăgostindu-mă de felul în care curge povestea printre rânduri.
Fiica ascunsă este romanul unor frământări, al unor vieți care se înlănțuie ca niște piese de domino și care inevitabil sunt afectate una de căderea celeilalte. Leda, o profesoară de literatură engleză, devine mama a două fete și încearcă din răsputeri să își asume noul statut fără a se pierde însă pe sine în tot acest proces. Aflată la vârsta maturității, divorțată și singură, cară cu sine regrete din ce în ce mai grele, dar și exasperarea omului care își conștientizează greșelile, însă nu mai are cum să le îndrepte.
Cartea aceasta a venit exact în momentul potrivit, dând glas unor gânduri de-ale mele, căci sunt câțiva ani de când mă frământă această întrebare care îi schimbă viața Ledei: trebuie neapărat să închizi femeia din tine atunci când devii mamă sau cele două entități pot conviețui înlăuntrul tău fără a se răni una pe cealaltă?
Leda devine mamă foarte devreme, într-o perioadă în care viața ei se află într-o continuă schimbare. Dacă din punct de vedere sentimental se simțea împlinită, pe plan profesional abia încerca să se descopere, să își construiască aripile pentru a-și atinge obiectivele. Prima sarcină nu este privită ca un impediment în această dezvoltare profesională pe care și-o dorește din răsputeri, însă planurile îi sunt date peste cap de deciziile pe care le ia involuntar sau mai bine zis, pe care le iau alții pentru ea.
Pe Bianca o dorisem, un fiu este dorit cu o opacitate animalică întărită de convingerile curente. Rămăsesem însărcinată imediat, aveam douăzeci și trei de ani, tatăl ei și cu mine eram în toiul unei lupte dure pentru a rămâne amândoi să muncim la universitate. El a reușit, eu nu. Apoi, apare a doua sarcină la un interval extrem de scurt, căci toți credeau asta, în jurul nostru, și o credeam și noi – nu putea crește singură, prea tristă, era nevoie de un frate, o soră să-i țină companie și viața ei pare că se oprește în această etapă. Nu mai este nimic în afară de mamă. Nu mai poate face nimic din ce și-ar fi dorit, nu are susținerea pe care a crezut că o va avea. Privește cu furie, apoi resemnată cum soțul ei adună un portofoliu generos de realizări, în timp ce ea nu mai reușește nici măcar să citească ceva.
Eram atât de dezolată în acei ani. Nu mai reușeam să studiez, mă jucam fără bucurie, îmi simțeam corpul neînsuflețit, lipsit de dorințe.
Universul ei se restrânge la mâncare, scutece, curățenie, boli, griji infinite. Iubirea pentru cele două fiice nu pare a fi de ajuns pentru a-și stăpâni frustrarea și mânia care clocotește în sufletul ei, învinovățându-se constant și pentru cele mai mici lucruri, ajungând să reacționeze în moduri extrem de urâte, să își bruscheze copiii, să se îndepărteze de soț, dar și de sine. Toate aceste lucruri sub ochii celorlalți, ochi care privesc batjocoritor, căci de ce ai mai vrea să fii altceva, dacă ești mamă?
Astfel, la douăzeci și cinci de ani orice alt joc pentru mine se încheiase. Tatăl lor alerga prin lume, ocaziile i se iveau una după alta. Nu avea nici măcar timp să vadă cum trebuie ce fusese copiat din corpul lui, cum se terminase reproducerea.
Totuși, vine un moment când dorința de a afla cine este cu adevărat e mai mare decât nevoia de a fi o mamă bună și copleșită de toate frământările și frustrările adunate în ea de atâta timp, Leda ia decizii care, din anumite puncte de vedere, nu pot fi aplaudate, însă cu siguranță pot fi înțelese.
În excursia ei în Italia, Leda întâlnește o fată cu care se identifică, al cărei destin își dorește să îl privească îndeaproape, să îl controleze, motiv pentru care se comportă în feluri pe care nici ea nu le înțelege și face lucruri pe care nu le-ar fi făcut niciodată, dacă s-ar fi aflat într-un alt context. Trecutul pune stăpânire pe ea și de cele mai multe ori își împletește prezentul cu amintirile care dor cel mai tare, dorindu-și cu disperare să le poată schimba.
Lucrurile cel mai greu de povestit sunt cele pe care noi înșine nu reușim să le înțelegem.
Există pe Netflix și ecranizarea acestui roman, despre care s-a povestit aici, iar cuvintele spuse de regizoarea Maggie Gyllenhaal despre roman ilustrează efectul pe care îl are lectura acestuia asupra ta: „Când am citit-o pe Elena Ferrante am avut un fel de revelație, la auzul unor lucruri pe care le-am simțit mereu în adâncul sufletului meu. Sunt acolo adevăruri nerostite despre drumul unei femei prin lume. Într-un fel, ca femei, ne-am născut cu un pact al tăcerii, iar textul lui Ferrante rupe acest pact. Stând singură în camera mea cu cartea ei, am simțit că ceva foarte vechi s-a sfărâmat cu putere. A fost, deopotrivă, terifiant și incitant”.
