Paradoxal și complex, complicat și ușor de înțeles. Toate acestea pot să-l descrie pe Marin Mălaicu-Hondrari în egală măsură pentru că faptul că este retras este îndeaproape urmat de relația strânsă cu cititorii, iar nevoia lui de singurătate și liniște este dublată de nevoia imperioasă de a munci pentru ceilalți, de a oferi pentru a se putea bucura și el.
Marin Mălaicu-Hondrari a debutat în 2004, cu Zborul femeii deasupra bărbatului, care a deschis calea spre proza și poezia care au apărut ulterior, ajungând ca în 2010 să publice Apropierea, inspirație pentru filmul Parking (2019; regia Tudor Giurgiu). Traduce din spaniolă — probabil că preferata mea este traducerea pentru care a luat și premiul de la Institutul Cervantes, Patria lui Aramburu. Iar între poezia pe care o trăiește, proza pe care o scrie și cărțile pe care le traduce își fac mereu loc evenimentele prin care aduce literatura mai aproape de oameni, așa cum e cazul Taberei de Literatură de la Sângeorz-Băi și a Festivalului Internațional de Poezie și Muzică „Poezia e la Bistrița”.
Te-ai născut la Sângeorz-Băi, faci festivaluri și evenimente pe acolo, pare că ești foarte legat de zona respectivă. Știu că ai locuit și-n alte părți, dar ce am remarcat este că te-ntorci mereu, te asociezi cu zona; ai fost și în Spania niște ani, te-ai întors tot la Sângeorz-Băi. Întreb acum din postura omului care a fugit de Bacău la Brașov și București și acum s-a mutat la Oradea, pentru că eu mă duc tot mai departe de „casă”. Ce te face să revii și în plus să și faci lucruri, de ce?
Motivul e unul foarte simplu și care nu ține de nimic extraordinar, ci pur și simplu de zona în care m-am născut. Cred că e extrem de importantă zona în care te naști, în care copilărești, în care-ți petreci adolescența, așa cum mai cred și că e extrem de important să pleci din acea zonă la un moment dat, să tai rădăcinile ca să poți să crești dintr-o altă parte. Dar cred că mereu păstrăm legături cu copilăria noastră, cu tinerețea, nu doar pentru că ar fi copilăria cea mai fericită perioadă. Pentru mulți, copilăria nu a fost cea mai fericită.
În cazul meu, a fost o perioadă care m-a format, în care am citit foarte mult, acolo am scris primele poezii. Poate să sune sentimental, dar lucrurile astea contează.
Și am trăit în multe locuri; de Sângeorz-Băi mă mai leagă puține, dar mereu mă reîntorc acolo.
Sigur, organizez tabăra de literatură de la Sângeorz-Băi împreună cu Dan Coman, dar la fel de bine am putea să o organizăm oriunde altundeva, așa cum la Bistrița facem festivalul de poezie. Faptul că mă reîntorc adeseori ține doar de familie, de rădăcinile mele.
Apropo de spațiile de locuit, ai stat în Spania o vreme, citisem că acolo ți-ai scris volumul de debut.
Cel puțin acolo l-am închegat, l-am definitivat. Aveam mai multe poeme scrise în România, după care am plecat în Spania, nu am mai scris vreun an și jumătate absolut nimic. A fost un șoc cultural atât de puternic pentru mine, încât o vreme nu am mai scris, pur și simplu am învățat limba spaniolă, am trăit.
Pe care nu o știai deloc înainte?
Deloc, nu am nici o diplomă academică pe limba spaniolă, nu știam nimic, acolo am învățat și am avut noroc că am învățat spaniola vie, cea vorbită pe stradă, de oameni, nu limba spaniolă din cărți. Iar asta m-a ajutat apoi, tocmai pentru a înțelege mai bine cărțile traduse.
Și am locuit destul de mult, 5 ani și ceva prima dată, după care m-am întors, vreo 2 ani, și da, în 2003 mi-a apărut volumul. Am debutat relativ târziu, târziu pentru cum se debutează acum, am debutat la 33 de ani. Mai publicasem prin reviste, dar debutul în volum acolo s-a petrecut.
Și este și aceea o poveste ca desprinsă dintr-un film.
O poveste extraordinară pentru că abia ne obișnuiam cu mailurile pe atunci, iar eu îi trimisesem lui Dan Coman volumul meu, cam cum vedeam eu cartea, iar el nu mi-a zis nimic, l-a dat unei edituri și m-am trezit cu cartea în Spania, mi-a trimis-o tipărită. A fost un șoc, o surpriză extrem, extrem de plăcută. Și m-a și speriat, bineînțeles, pentru că prima carte pune foarte mare presiune pe tine după aia, dar una peste alta a ieșit bine, cumva, și e faină și povestea, da.
În direcția asta voiam să mă duc cu întrebarea, mă gândeam la faptul că acolo ai luat-o pe drumul cu scrisul confirmat, pentru că ai debutat, tot de acolo ți-ai luat și inspirația pentru Apropierea, care după aceea a devenit film, ceea ce mi s-a părut emoționant ca poveste de viață cu totul.
Imaginează-ți pentru mine cum a fost, Anca. Cel mai mult am resimțit nu neapărat extraordinarul poveștii mele de viață, că ar fi prea mult spus, ci un fel de nefiresc.
Mai ales că te-ai întors în acele locuri pentru filmări, așa e?
Exact. Când m-am întors în Cordoba la filmări, veneam dintr-o dată din cu totul altă postură. Eu, în cei cinci ani cât am înlocuit în Cordoba, eram un imigrant care muncea la negru, nu aveam nici măcar acte. Nu am intrat în legătură cu nimeni din lumea literară din Cordoba, din Spania.
Adică eu eram un paznic de noapte, și ce să fac? Să mă duc la un cenaclu în Madrid și să zic „Știți, și eu scriu, și eu sunt scriitor”, iar cei de acolo să zică „Ok, să vedem ce scrii”, și eu să spun: „Păi, nu pot, că scriu în română”. Nu, îmi părea absolut irealizabil. Și așa și era. Nu aveam de ce să relaționez cu scriitorii spanioli. Dar când am revenit în Cordoba la filmări, deja știam câțiva scriitori spanioli, invitaserăm poeți la festivalul de la Bistrița.
Am revăzut locurile în care am păzit mașini ani de zile și dintr-o dată mi se luau interviuri, foștilor patroni nu le venea să creadă că eu eram paznicul lor. Toată povestea pare incredibilă. Și ține foarte mult de întâmplare. Totul.
Chiar și povestea apariției filmului în sine?
Povestea filmului e foarte simplă. Tudor Giurgiu a citit cronica lui Marius Chivu la Apropierea, a apărut în 2010, prin toamna lui 2010, în Dilema veche. Și i s-a părut interesant. Marius dădea și câteva citate din roman, iar lui Tudor Giurgiu i s-a părut interesant romanul. L-a cumpărat, l-a citit, a făcut rost de adresa mea de e-mail și mi-a scris.
Unde te-a găsit mailul lui Tudor Giurgiu?
Eram din nou în Spania, atunci la sora mea, într-un sătuc de lângă Cordoba. Îmi scria: „Uite, sunt cutare, am citit romanul Apropierea, mi se pare interesant din punct de vedere cinematografic”. Și de acolo a început o poveste care s-a lungit vreo zece ani, până a obținut finanțare, pentru că a fost un film foarte scump pentru unul românesc, filmat în Spania cu actori spanioli. Un film extrem de complicat, dar iată că până la urmă a ieșit.
Timp în care ai lucrat și tu la scenariu?
Practic, am lucrat la scenariu. La nenumărate scenarii, din 2011 până în 2018. A durat mult, cu lungi perioade de întreruperi în care el își vedea de alte proiecte, în care eu, la rândul meu, lucram la ale mele.
Propun un fel de exercițiu. Mai tânărului Marin, cel din 2002, când te-ai dus în Spania, i se spune că ce trăiește acum devine carte și-apoi film. Cât de plauzibil ți se părea atunci acest viitor? Te-ai gândit vreodată la „Uite, măi, ce viață de film am”?
Poate că m-aș fi gândit că aș putea să public o carte în română. Dar mai mult nu, în niciun caz. De asta spun că totul ține de noroc și de întâmplare. Sigur, norocul nu vine pe nimic, și asta e adevărat. Dacă eu nu scriam Apropierea, dacă Apropierea era un roman prost, nu-l băga nimeni în seamă, nu scria nimeni despre el, nu ajungea cronica la Tudor și tot așa. Se putea foarte bine ca acea cronică să nu cadă niciodată în mâna lui Tudor. De asta spun că ține mult de noroc: ceva în mintea lui Tudor a coincis cu ce film a vrut el să facă atunci, probabil. El fiind unul dintre regizorii care chiar citesc foarte mult. Și asta îmi place enorm, e mereu atent la ce se scrie.
Dacă cineva, în nopțile alea de singurătate și nesiguranță sub toate formele din Cordoba, mi-ar fi spus „Stai liniștit, în 2010 o să scrii o carte”, mi s-ar fi părut imposibil, irealizabil din partea mea, în situația în care eram atunci.
Pare că datorezi multe și Spaniei.
Îi datorez foarte multe lucruri, dincolo de faptul că acum trăiesc din tradus, iar limba spaniolă am învățat-o muncind acolo. Mi-am putut aduna bani ca să fac școala de șoferi pentru că m-a deranjat foarte tare ce mi-a spus șeful meu din Spania la vreo săptămână de când munceam pentru el, când a aflat că nu am permis de conducere. S-a uitat la mine și a întrebat: „Ești analfabet?” și m-a supărat așa de tare! I-am zis: „Nu-i bine că nu am permis? Că uite, nu-ți pot fura mașinile pe care le păzesc!” și el a început să râdă, măcar am avut replică. Dar m-a deranjat foarte mult asta și am zis ce fain ar fi dacă mi-aș lua eu permisul, uite câte mașini aș putea conduce pe aici noaptea și așa am făcut. După aceea am umblat prin Spania prin sate, prin Andaluzia, totul cu mașina.
Pare să fie o poveste frumoasă între tine și acea țară. Cum se face totuși că nu ești în Spania acum?
Nu-mi doresc neapărat să trăiesc în Spania. Mie-mi place foarte mult să trăiesc în România, mă simt bine în România. Nu sunt nici dintre cei care spun că e numai lapte și miere aici sau că noi suntem cei mai tari. Dimpotrivă, nu am excese din astea patriotarde sau naționaliste, dar pentru ceea ce-mi doresc eu — vreau să am comenzi de contracte pentru traduceri, să pot să mă duc la cinema, la un concert dacă vreau —, toate astea mi le oferă România. Îmi oferă un apartament confortabil pe care îl pot plăti cu o chirie mai mică sau mai mare, nu contează, dar reușesc să mă descurc, să merg pe stradă și să mă simt în siguranță. Cred că noi, de multe ori mânați de diverse idei sau opinii, nu ne dăm seama cât de important e în zilele noastre să poți să mergi pe stradă în siguranță. Bineînțeles că se pot întâmpla tot felul de lucruri, dar noi vedem chiar acum, în timp ce vorbim, femei singure pe terase, bărbați, toți stau liniștiți, povestesc, vezi că se simt în siguranță. Chiar mă simt bine aici, dar mereu mi se face dor și de Spania, asta e adevărat, și încerc anual să merg, stau câteva săptămâni și apoi îmi trece dorul, se termină banii și mă întorc în România la muncă.
Mie mi se pare că ești printre cei mai retrași scriitori pe care îi cunosc, știu, admir, urmăresc. Și la asta voiam să ajung: e greu să te urmăresc. Din ce știu, nu ai Facebook, Instagram. Cum se împacă postura de scriitor care e citit de un număr semnificativ de oameni cu faptul că nu te afișezi nicăieri, că nu ești de găsit decât pe mail sau la telefon, probabil?
Eu nu sufăr deloc din cauza asta, nu-mi lipsește un alt fel de contact cu publicul decât contactul minim, cel pe care îl am, adică prin cărți și prin lansări. Nu vreau să se înțeleagă că am ceva împotriva celor care au Facebook sau care își fac podcasturi sau își autopromovează cărțile în media prin toate mijloacele, sunt bune și ne ajută foarte mult aceste mijloace, dar la nivel personal, la nivel de-a dreptul intim, dacă vrei, eu nu simt nevoia unei comunicări continue cu publicul meu. Dacă am reușit să bucur pe cineva cu cărțile mele, mi se pare suficient. Nu trebuie să-mi dea like la poze, eu le mulțumesc când cumpără cărțile și de aici încolo fiecare crede ce vrea despre cartea mea.
Mă întâlnesc cu drag cu oameni, discut, dar nu pe Facebook. Dacă mă întâlnesc cu cineva, prefer să stau o oră de vorbă; de exemplu cu Radu Vancu, e aici la FILIT, fără telefoane, fără selfie. Vreau să beau o cafea cu Radu și să povestim despre ce mai citim sau despre orice, dar să fie o poveste reală, nu una al cărei background să fie mereu ideea că ar putea fi o poveste digitală, că aș putea să o pun pe Facebook, aș putea să fac nu știu ce din ea. Nu, să fie o poveste care apoi să dispară pentru totdeauna și să rămână doar în mințile noastre atât cât ne vom mai aminti și noi.
Acesta e felul meu de a funcționa: mă simt foarte bine în singurătate, nu simt nevoia de validare continuă. Simt nevoia de validare, bineînțeles, dar nu continuă.
Și dacă scrii un poem care îți place teribil?
Dacă scriu un poem, nu zic „Hai să-l postez!”, dimpotrivă: îl las, îl mai recitesc și dacă apoi consider că e cât de cât ok, îl trimit unor prieteni și după aceea încep să mă gândesc că poate o să-l pun într-o carte, dar atât. Nu vreau să spun că așa ar trebui pentru că realmente nu știu, probabil că unii oameni funcționează mult mai bine expunându-se zilnic, făcând zilnic baie digitală de mulțime, dar așa sunt ei, eu nu pot. Prefer să ascult muzică și în continuare sunt din ăla căpos: dacă-mi pun un album cu Chad Baker, îl ascult cap-coadă; dacă-mi pun un Pink Floyd, ascult cap-coadă. Dacă mă uit la un film, mă uit până la final fără să simt nici o clipă, timp de o oră și jumătate sau două ore, nevoia de a atinge telefonul. Nici nu știu unde mi-e telefonul când mă uit la film. Dar repet: asta mi se potrivește, pur și simplu.
Și bănuiesc că oricum așa ai fost dintotdeauna.
Da, și în adolescență. Sigur, aveam un grup de prieteni, cum am și acum. Prietenia înseamnă mult pentru mine, am puțini prieteni, dar eu cred că sunt niște prieteni esențiali cei pe care îi am. S-au dovedit esențiali pentru viața mea.
Așa eram și în adolescență, și în tinerețe. Mereu mă retrăgeam, citeam, nu ne vedeam 3-4-5 zile, nu vedeam pe nimeni.
Pare liniștit și liniștitor, ceva ce se potrivește traiului în orașele mici.
Dar încă se poate realiza asta în New York, în București, în Los Angeles, oriunde, dacă vrei și dacă ți se potrivește. Dacă nu ți se potrivește, atunci o să ai foarte mari probleme. Oriunde ai fi, dacă vrei să te retragi, vei putea; dacă vrei să-ți dedici timp ție, vei găsi. Dar trebuie să-ți dorești asta din tot sufletul, nu pentru că-ți spune psihoterapeutul, nu pentru că ai citit în nu știu ce carte de self help că așa e bine, să stai cu tine. Nu, trebuie să simți din adâncul ființei tale că aia ți se potrivește și atunci vei găsi timp. Chiar dacă ești CEO la nu știu ce mare companie: te duci acasă și gata, ți-ai închis telefonul, în cazul ăla, și te uiți la un film. Nu poți să faci asta în New York, la Paris, în Londra? Poți, chiar poți, doar că trebuie să vrei și să simți că ți-e bine așa.
Pe de altă parte, sunt și scriitori care văd că sunt foarte activi și cel puțin aparent nu fac compromisuri, chiar li se potrivește expunerea.
Da, bineînțeles. În primul rând, sunt niște scriitori admirabili, nu agresează pe nimeni ceea ce scriu sau postează ei sau prezența lor masivă în mediul online sau nu neapărat, și la lecturi, peste tot. Nu dăunează nici publicului, nici lor, chiar avem cazuri, dacă mă gândesc fie și numai la Mircea Cărtărescu, care în ultimul timp a umblat enorm și acum, înainte să vin la interviu am stat de vorbă puțin cu el și îmi zicea că e gata pentru anul ăsta, că a obosit. Eu aș fi obosit și dacă mergeam numai a zecea parte din cât a mers el.
Zi-mi și de munca ta de traducător. Cum interferează cu scrisul, poți să și scrii, să și traduci în paralel? Sau cum lucrezi când e festivalul de la Bistrița și ai deadline la o traducere?
Încerc să nu scriu când traduc, ceea ce cred că e bine. În același timp, asta mă face să scriu mult mai puțin decât mi-aș dori, inevitabil. Trăind în principal din traduceri, sunt obligat să traduc foarte mult. Din fericire, primesc contracte care mă avantajează: cărți bune sau de autori buni. Și mai e aspectul ăsta al muncii traducătorului, care e extrem de slab plătită. Nu ar trebui să fie așa, mai ales dacă ne gândim la piața de carte din România.
Chiar așa, nu e un pic paradoxal cum piața de carte înflorește, iar traducătorii știm cum o duc?
Piața e sufocată de traduceri, iar traducătorul e desconsiderat de către editori, în primul rând, că de acolo pleacă totul. În Spania, de exemplu, traducătorii sunt apărați prin lege, o editură nu poate plăti mai puțin decât e tariful stabilit prin lege. Poate mai mult dacă vrea, dar nu mai puțin, ceea ce cred că ar fi cazul și în România. Dar noi ducem lipsă de atâtea legi clare, bune, favorabile societății, încât e greu de crezut că în următorii 10 ani cineva se va interesa de breasla traducătorilor. Știu că a încercat Lavinia Braniște, de exemplu, au încercat mai mulți traducători care au multă energie, sunt dispuși să facă efort și sunt generoși, au încercat să organizeze traducătorii din România într-o asociație tocmai pentru a pune apoi presiune legală, dar degeaba. Dacă nu ai o lege în spate, tu te poți organiza oricât. Ce să facem, să ieșim în fața unei edituri cu pancarte cu „Plătiți-ne mai bine”?
Sau „Plătiți-ne la timp!”
Sau așa. Cred că situația va fi așa în continuare, dar e mare, mare păcat pentru mine că e așa. Și din faptul că traducătorii sunt prost plătiți derivă niște lucruri mult mai grave și mai dăunătoare: apar cărți foarte prost traduse pentru că traducătorul zice: „Păi, la cât mă plătește…” Știi?
Ceea ce e iarăși grav și incorect.
Eu totuși n-aș face niciodată asta pentru că, dacă accept să semnez un contract, înseamnă că da, știu condițiile în care l-am semnat și atunci traduc cât de bine pot. Editurile primesc o traducere proastă, sunt obligați să pună un redactor bun, care va lucra mult mai mult pe o traducere proastă decât pe una bună, deci dacă luăm în calcul tot timpul care ajunge să se piardă cu o traducere proastă, așadar rău plătită, dacă însumăm tot timpul, oamenii, alte eforturi, vom ajunge de fapt la ideea că ar fi mai bine să plătim ca lumea traducătorii și ei să dea o traducere bună. Dar lucrurile merg așa în continuare din inerție.
Și redactorii sunt puși sub o presiune uriașă pentru că orice traducere e perfectibilă, nimeni nu îți poate da o traducere perfectă. Orice traducere poate fi îmbunătățită și acolo intervine redactorul care te ajută, după care vine corectorul pentru ca o carte să iasă ca lumea. Îmi pare rău să o zic, dar dacă deschid o carte, de la orice editură, găsesc greșeli, nu am mai găsit cărți fără greșeli de ani întregi.
Și culmea e că pare că tot mai mult se întâmplă acest lucru la edituri mari, la care în urmă cu 5-10 ani nu vedeai atât de multe erori.
Da, tocmai, pentru că și ele, la rândul lor, au intrat în malaxor și sunt presate: hai să scoatem repede! Chestia asta cu „repede”, „ieri” nu ține de literatură, arta niciodată nu a avut treabă cu viteza, dimpotrivă: literatura nu are treabă cu viteza. Tehnologia, da. Tot ce facem noi are treabă cu viteza, dar nu arta. În continuare, scrierea unui roman îți ia un an și jumătate, doi ani. Putem să avem generația 8G sau mai știu eu ce, să zburăm pe lună, foarte bine pentru viețile noastre, dar pentru artă e același lucru că mergem cu viteza melcului sau cu a unui Ferrari. Nu viteza e importantă, iar publicarea cărților ține totuși de literatură.
Dacă editorii încep să vadă publicarea cărților stric ca industrie, atunci da, înțeleg. Dar eu cred că ar trebui să există o componentă de literatură în publicarea cărților.
Ai spus că ți-au plăcut toate cărțile pe care le-ai tradus și mie mi s-a părut întotdeauna că ți s-au potrivit perfect. De cele mai multe ori când citesc am în minte vocea autorului, nu știu să explic de ce, așa se citește la mine în cap. La traducerile pe care le-ai făcut, cred că în peste 90% din cazuri, le-am citit cu vocea ta în minte pentru că mi-au părut ceva ce poate ai scrie și se pliază foarte bine pe stilul tău. Au fost cărți cu care nu te-ai potrivit sau ai refuzat ceva la un moment dat ?
Am refuzat să traduc câteva cărți pentru că știam că dăunează literaturii, nu fac bine publicului, sau erau ultra comerciale, dar în cele mai multe cazuri editurile îmi propun sau autorii deja consacrați în lumea de limba spaniolă, sau emergenți, scriitori tineri, cum a fost cazul la Pandora M cu Fernanda Melchor. Bogdan-Alexandru Stănescu are un fler incredibil ca editor, știe tot timpul unde mișună cărțile bune. Sau Laura Albulescu de la Art, pe când trăia, cu Mariana Enriquez, Ce-am pierdut în foc, o scriitoare absolut extraordinară. Aici într-adevăr mă ajută pentru că la rândul meu scriu și-mi dau seama câtă relevanță are vocea naratorului, îmi dau seama ce înseamnă dacă naratorul e omiscient, dacă folosește stilul indirect liber… Dacă reușești să captezi asta, atunci cititorul nu va avea senzația nici o clipă că e o traducere pentru că acesta e cel mai deranjant lucru la o traducere slabă, mediocră, obișnuită: din când în când ți se amintește că e o traducere și că nu ai acces la mesajul inițial. Cititorul român trebuie să aibă impresia că Juan Gabriel Vasquez, de exemplu, a scris Zgomotul lucrurilor în cădere în română. Dar pentru asta trebuie, într-adevăr, să captezi vocea naratorului.
Există munci pe care nu le-ai face niciodată?
Nu există nicio muncă pe care să aș refuza-o. Politician aș refuza pentru că asta mi se pare cea mai josnică speță, românul politician. Nu mi-ar plăcea să fiu în niciun fel implicat într-un partid politic pentru că nu mi se pare că mi se potrivește să-mi bat joc de oameni, să mă uit în ochii lor și să știu că-i mint, că-mi bat joc de ei și să continui să o fac.
Mi-ar plăcea, de exemplu, să fiu mecanic auto. Foarte mult mi-ar plăcea! Pe câți prieteni n-aș ajuta cu mașinile, câți oameni aș putea ajuta! Sau dacă aș fi electrician, asta nu înseamnă că n-aș putea citi, că n-aș putea să merg la film, că nu aș putea să mă bucur de viață. Nici o muncă nu mi se pare la un nivel mai jos decât o alta. Eu am ca prieteni scriitori super cunoscuți sau profesori universitari sau doctori, dar în același timp am prieteni niște oameni așa-numiți simpli, dar care nu sunt simpli deloc, de fapt, au niște trăiri extraordinare. Nu acumularea de cunoștințe, nu cultura te face neapărat mai sensibil, nu te face mai atent la ceilalți; dimpotrivă, uneori chiar îți poate dăuna, îți poate obtura viziunea asupra lumii dacă ești prea prins de ceea ce faci tu în cultură, în artă.
Deci aș putea munci orice, cu condiția esențială să am pentru ce, să am o motivație. Fără motivație nu pot să fac nimic; dacă traduc, eu trebuie să fac ceva cu banii ăia. Nu am copii, dar dacă aș fi electrician aș zice: „Vreau să-i cumpăr adidași noi copilului de ziua lui”, ar fi suficient să mă facă să muncesc. Sau dacă aș fi DJ: „Uite, o scot pe prietena mea după aia la nu știu ce club în Ibiza”.
E foarte important pentru tine să împărtășești, să oferi?
Mereu am nevoie de motivație pentru că eu personal am nevoie de foarte puține lucruri și îmi place ca din munca mea să ofer bucurie. Abia aștept să mă plătească Humanitas ca să pot să-i cumpăr o carte prietenei mele, știi?, mereu am nevoie de lucruri nu extraordinare, ci din acestea mici. Mă gândesc la o surpriză, dar nu pentru mine pentru că la mine nu funcționează. Dacă zic „Hai că-ți intră acum banii pe traducere și-ți cumperi o carte”, nu, nu funcționează atât de bine. Mereu îmi cumpăr cărți, dar nu cu același drag, nu cu aceeași bucurie ca atunci când ofer și eu mai departe.
Cu aceeași modestie pe care o simți și-n cărțile lui în care banalul are întotdeauna o aură fantastică și un entuziasm nemărginit și admirabil în fața vieții, cu toate bucuriile și necazurile ei, Marin Mălaicu-Hondrari pune mare preț pe fericirea celor din jur, din care pare să își alimenteze și el perspectiva asupra vieții. Cel mai mare dar pe care ni–l face nouă? Cărțile lui, pe care vă încurajez insistent să le citiți, dacă n-ați făcut-o deja.
Discuția cu Marin Mălaicu-Hondrari face parte din Interviuri la FILIT, o serie realizată de Anca Zaharia și Ramona Boldizsar alături de invitați la ediția din 2023 a FILIT Iași.