Interviuri la FILIT | Lavinia Braniște: „Viața în această țară îți cere foarte multă energie administrativă. Mai ales dacă ești pe cont propriu”

Fotografie de la FILIT Iași 2023

Într-un interviu de acum vreo doi ani, în DoR, Lavinia Braniște spunea ceva ce mi-a rămas în minte de la primul contact cu textul: „Să te ferească Sfântul să fii timidă și singură și să ai de renovat o baie”. Lucrul acesta l-am găsit atunci tare relatable, așa cum mi-a fost și cu romanele și personajele ei din Sonia ridică mâna (despre care am scris aici) sau Mă găsești când vrei, femei excepționale în banalitatea lor, reprezentative și relevante. 


Personajele din romanele tale mi se par a-mi fi sau poate chiar îmi sunt foarte apropiate; sunt timide, închise, anxioase. Este acesta un mod de a le face dreptate sau de a le da o voce, dacă în rest, poate în contexte sociale, astfel de personaje nu-și găsesc neapărat curajul să se afirme? 

Cred că nu mă gândesc atât de departe. Am avut aceste gânduri despre personajele mele, dar după ce am scris cărțile, după ce au apărut și au început să fie comentate și discutate mi-am dat seama că, inconștient, fac și eu lucrul ăsta. Atunci când scriu, chiar dacă întâmplările din cărți nu mi s-au întâmplat mie, le împrumut foarte mult din mine personajelor, felul în care acestea văd lumea și se raportează la ceilalți oameni și la viața din România anului 2020 sau 2016. Deci modul ăsta de a vedea viața și lumea cred că îmi aparține în mare măsură și sunt eu un astfel de personaj, un astfel de om. Adică sunt această femeie confuză care scrie despre lucruri banale. 

Asta e drama operei mele: scriu despre lucruri banale și despre chestii care se întâmplă zi de zi în viața personajelor, le construiesc un univers în care nu se întâmplă neapărat ceva spectaculos, nu am aceste teme mari, moartea, războiul și așa mai departe. Sunt aceste mici lupte zilnice cu care construiesc universul acestor personaje și care vin din experiența mea și din felul în care am fost eu construită să văd lumea, pentru că sunt și eu un produs al unei societăți, al unui moment istoric, sunt femeie și 30-40 de ani am fost construită să văd lumea într-un fel și cred că mi-e la îndemână să-mi împrumut personajelor această lentilă. Lumea citește cărțile și îmi dau seama că poate e acolo o voce care să le facă într-un fel dreptate acestor invizibili. 

Tocmai pentru că nu există ceva spectaculos undeva, că așa e banalitatea vieții de zi cu zi, pe mine mă copleșește mai mult faptul că știu că e totul rău, nu urmează ceva dramatic sau foarte important care să schimbe tot pentru că totul e deja apăsător și greu. Citindu-te și știind că asta căutăm în ce citim — ori să aflăm lucruri noi, ori să ne se confirme ce credem deja —, mi-am confirmat părerea asta sumbră despre viață, care e grea by default și te poate dărâma din ceva „mic”, nesemnificativ pentru alții.

Genul ăsta de reacție de la cititor e, de fapt, lucrul cel mai prețios pe care îl primesc eu după ce apar cărțile mele. Tot timpul, lumea întreabă la ce le servește literatura sau de ce să citim sau de ce scrii și mi se pare că, pentru mine, răspunsul la toate întrebările astea e în aceste reacții care vin de la cititor. Eu fiind foarte complexată tocmai că nu am teme mari și dramatice în cărțile mele.

Apropo de teme, care e procesul tău de a scrie? Îți propui să iasă cartea asta anume, care să exploreze ceva dintr-o direcție sau alta, ori se întâmplă pur și simplu să apară un personaj care conduce povestea și te ia prin surprindere?

La început n-am fost atât de atentă, primele mele cărți de proză sunt de proză scurtă, ai mai mult curaj să pornești la drum cu o proză scurtă știind că o să ai de scris 3, 4, 10 pagini decât un roman. Și primul roman, Interior Zero, a fost gândit inițial tot ca o colecție de proze scurte în care voiam să migreze personajele dintr-un text în altul, dar pe parcursul scrierii s-au legat un pic prea mult aceste proze și a ieșit roman până la urmă. 

De la următorul, de la Sonia ridică mâna, am început să mă gândesc înainte și la temă. Până în punctul acela nu cred că m-am gândit pentru că nu îmi imaginam că o să fie un roman și că o să fie o miză acolo, într-un text atât de lung trebuie să ai o miză și nu m-am gândit la asta, dar la Sonia ridică mâna și la Mă găsești când vrei am avut o temă. Însă întotdeauna pornesc cu personajul. Dorința mea de a spune o poveste începe, pentru mine, de la un personaj pe care am nevoie să-l simt un pic, să mă simt în siguranță la drum cu el, să-mi dau seama cam prin ce pot să-l trec și cum ar reacționa. După aceea, apropo de temă, fac documentarea pe cât posibil pentru că sunt o tocilară, îmi place mult să citesc, cărțile au o mare putere asupra mea încă, nu știu de ce, că m-am tot plâns, am cântat prohodul cărții de atâtea ori în timpul vieții mele, și cu tehnologia, și cu social media, de multe ori am prins valuri de lamentări despre sfârșitul cărții pentru mine ca cititoare. Iar sfârșitul cărții tot nu vine, adică am în continuare această fascinație față de cărți și încredere că înțelepciunea, emoția sau talentul altora o să mă ajute și pe mine să mă dezvolt și să cresc ca scriitoare, cititoare și om. Chiar și pentru cărțile pentru copii îmi place să mă documentez măcar un pic înainte, îmi dă siguranța că mi-am făcut tema. Ca la școală, cred că sunt în continuare la școală. 

Dacă pe parcurs ai devenit tot mai atentă la ce scrii și în contextul ăsta în care ești freelancer și încerci să te descurci ca atare, ai și un „plan de afaceri” pentru următorii ani? Adică știi cam ce ai scrie, ce borne ai vrea să atingi? 

Ce întrebare interesantă! Nu m-a mai întrebat nimeni asta niciodată. Nu, nu sunt atât de ordonată. Chiar ieri am povestit un pic despre asta, m-a întrebat cineva din public la un eveniment dacă feedbackul negativ de la cititori nu mă face să vreau să renunț la scris. Și i-am spus că nu, pentru că asta e parte din job și le iei la pachet cu celelalte, dar ce mă face zilnic să mă gândesc să renunț la scris e pur și simplu cât de grea e viața de freelancer. Și faptul că în domeniul cultural e foarte greu să-ți aduni firmiturile în palmă și trebuie să faci o serie de chestii ca să te descurci. Eu și traduc, țin ateliere, scriu orice. În felul ăsta am ajuns să scriu pentru teatru, în felul ăsta am ajuns să scriu pentru film, au fost niște joburi care mi s-au părut interesante și le-am luat ca pe niște provocări. În primul rând au fost niște joburi. 

Și pe de o parte e o chestie care te duce în zone noi, te forțează un pic să explorezi niște zone noi și poate să-ți aducă lucruri interesante, dar pe de altă parte e și obositor mental să nu știi ce urmează. Anul ăsta am de plătit la ANAF 14.000 de lei pe contribuții, nu știu la anul cât o să fie pentru că o să crească salariul minim, nu știu dacă o să mi le permit, anul ăsta am primit niște penalități din 2018. Toate chestiile astea pe care trebuie să ți le gestionezi singur, să te gândești câte sute și mii de pagini trebuie să traduci tu ca să acoperi aceste taxe, câte texte trebuie să scrii, câte zeci de mii de cărți ar trebui să vinzi într-o lume ideală ca să poți să-ți acoperi din vânzarea cărților măcar ce trebuie să dai tu la stat ca să ai o asigurare de sănătate și contribuții la sistemul de pensii… Acestea sunt lucrurile care zilnic mă fac să mă gândesc: „Gata, mă duc și mă angajez”. Amenințarea supremă în lumea freelancerilor. Mai povesteam cu o colegă traducătoare și spunea și ea că „Gata, mă duc să mă angajez”. 

Și eu zic asta foarte des și se leagă de întrebarea pe care o am în continuare. Faptul că e atât de obositor să stai să calculezi — ce și cât și de unde — mă face să zic că mă duc și mă angajez la supermarket, mie mi se pare că mi-ar da spațiul mental să pot să scriu după aceea, poate cu o mai mare relaxare și inspirație. Poate aș fi mai productivă. Ce ai face tu, dacă chiar ar fi să faci lucrul ăsta, ai un plan alternativ? Sau cât de realistă e „amenințarea” când o zici? 

Primul lucru la care mă gândesc e că mi-aș găsi un loc într-o editură, probabil. Am un background în redactare și traducere de carte. Am mai lucrat în câteva edituri înainte de freelancing. Sunt pe cont propriu de opt ani, iar înainte de asta am trecut prin câteva edituri, deci probabil că acolo s-ar găsi un loc pentru mine dacă ar fi nevoie, la un moment dat.

Doar că din experiența de redactor m-am ales cu faptul că nu mai aveam chef de cărți când ieșeam de la birou. Nu mai puteam nici măcar să citesc, nici să intru într-o librărie să răsfoiesc. Mi se aplecase de cărți, nici vorbă de scris. Și de asta, cred, aș evita să mă duc undeva în lumea cărții dacă ar fi să să aplic această „amenințare”. Din păcate, nu am alte competențe decât acestea pentru lumea cărții.

Și cât de realist este… nu știu, o simt așa, ca pe o sabie deasupra capului. Ar putea să cadă oricând. Trăim și într-o țară foarte imprevizibilă politic, legislativ. Se schimbă tot timpul codul fiscal, se schimbă legile, se schimbă statutul meseriei X sau Y. E foarte obositor să ții pasul. În codul fiscal sunt iar niște praguri noi, introduse anul ăsta. Nu mai pot să fac și munca asta de contabilitate și să mă stresez o dată, de două ori pe an să înțeleg cum s-au schimbat legile. Mi se cere prea mult, viața în această țară îți cere foarte multă energie administrativă. Mai ales dacă ești pe cont propriu. Pentru că nu e stabilitate.

Fiind freelancer și neavând un program fix, cum te organizezi? Îți dedici niște ore, niște zile scrisului tău sau traducerii? Sau are prioritate traducerea pentru că pe aia vin bani mai degrabă decât pe o carte care cine știe când e gata?

Da, întotdeauna joburile astea cu contract au prioritate: ateliere, traduceri, deplasări, mai scriu eseuri, articole de opinie, rar, dar am făcut-o și pe asta când au fost onorarii. Nu-mi face o plăcere deosebită nici să mă dezvălui foarte mult, nici să-mi dau părerea despre chestii care sunt prea complicate pentru mine, dar în momentul în care de acolo vine un onorariu care nu vine din altă parte… parcă devine interesant. 

Atunci când încep să lucrez la o carte, e important să-mi dau niște luni libere și pe cât posibil să nu iau alte contracte. Atunci când știu că acum scriu și trebuie să termin cartea, am un program zilnic, nu neapărat de la o anumită oră la alta, dar încerc să nu ies din casă în ziua aia ca să nu îmi tulbur mintea cu nimic.

E o chestie foarte simplă și secretul e să nu ies din casă în ziua aia și nu contează când încep la 12, când încep la 4 să scriu, important este să scriu cele două pagini.

Și-n toată lupta asta administrativă, când și cum își face loc o carte nouă?

Deocamdată, nu știu, m-am ocupat anul ăsta cu niște traduceri, cu un scenariu despre care nu pot să spun prea multe deocamdată, că nu știu exact ce o să întâmple mai departe, așa că nu pot să povestesc prea multe despre el.

A ieșit filmul Între revoluții, al lui Vlad Petri, pentru care am scris textul. Anul acesta am fost ocupată cu alte chestii, mi-aș dori să îmi dau răgaz să lucrez la următoarele proiecte, dar nu știu exact ce o să întâmple. Cel mai probabil, următoarea va fi un volum de proză scurtă din care am scris cam jumătate și pentru cealaltă jumătate am notițe, dar nu știu când o să iasă.

Într-un alt interviu spuneai că în Germania ai observat că oamenii citesc ca să afle mai multe despre contextul politic în care se întâmplă acțiunea, că norvegienii sunt foarte atenți la psihologia personajelor. Acum și din postura de scriitor, dar și din cea de cititor, generalizând, cum ai zice că sunt românii? De ce citim noi, ce căutăm?

Noi încă mai avem esteticul la mare onoare și încă vorbim despre asta destul de mult. Cred că literatura e mai puțin un instrument pentru discuții care ar trebui să ne preocupe în societate la un cadru mai larg sau cu un grad mai mare. Mi se pare că spectatorii români la evenimente sunt un pic mai reținuți decât străinii în a interacționa cu autorul, cel puțin cei care nu sunt foarte tineri. Pentru că aici, la FILIT, de exemplu, mergând în școli, văd că e altceva, copiii sunt încurajați de profesorii lor să interacționeze cu autorii, să pună întrebări.

Dar mergând în librării, la lansări sau la evenimente, am observat o reticență a publicului de a intra în dialog cu autorul. Și nu știu de unde vine asta, poate din educația pe care generația mea și cele peste a mea am avut-o în primii ani de școală, când eram puși la respect în bancă, cu mâinile la spate.

Aici, în România, poate și pentru că ne cunoaștem mai bine sau publicul mă cunoaște pe mine mai bine, ajung să vorbesc foarte mult despre mine și viața mea și răspund la întrebări foarte personale. În celelalte două țări unde am mai fost la lansări, Spania și Germania, mi s-au pus întrebări generale despre România și sunt ca un reprezentant, nu mi-e confortabil să fiu așa pentru că nu mă simt confortabil în postura asta, nu pot să vorbesc în numele altora.

Dar e interesant să mergi în alte țări și să vezi cum se raportează la tine, unde ești est-european, unde ești doar european, unde ești român; în Europa de Est ești român, în Spania ești european, în timp ce ei sunt sud-europeni, deși noi le zicem occidentali. E foarte interesant să mergi în alte țări și să vezi unde se văd ei pe hartă, să-ți dai seama că noi vedem altfel decât se văd ei. Și mi s-a părut că spaniolii, de exemplu, se simt foarte apropiați de Grecia, de toată zona asta de sud a Europei, în vreme ce eu, cel puțin, îi percepeam mai mult în liga cu Franța și Germania. 

Bănuiesc că nu te-ai așteptat ca munca asta de scriitor să te ducă în afara granițelor. Cum a venit experiența asta? 

A venit într-un moment fericit, asta ca să vedem cât de mult contează norocul. Nu doar perseverența, răbdarea și încrederea. Mai contează să și pice lucrurile într-un moment potrivit.

Prima traducere a fost în contextul unei aniversări, în anul centenarului, în 2018. România a fost invitată de onoare la Târgul de Carte la Leipzig, care e unul dintre târgurile cele mai importante din Europa și care e dedicat mai mult autorilor și cititorilor. Adică nu e un târg de drepturi, cum sunt Frankfurt și Londra. 

A fost o sesiune extraordinară de finanțare de la ICR pentru traduceri din literatura română în literatura germană și atunci s-au tradus multe cărți pentru a le avea gata la târg în 2018. În contextul ăsta s-a tradus Interior zero în germană de către Manuela Klenke, care s-a luptat mult să găsească o editură și să reușească să propună cartea. 

Târgul acela a fost cel mai frumos la care am fost vreodată. Am fost ca un copil într-un magazin de acadele, mergeam pe la standuri și mi se părea fascinant. E un pavilion cum e la noi Romexpo, un pavilion principal doar cu edituri independente din Germania. Și editurile mari erau în alt pavilion, străinii în alt pavilion, ceva inimaginabil. Și mulți cititori, acolo fiind legea asta cu prețul fix la carte, nu sunt reduceri la târgurile de carte. Lumea nu se duce cu căruciorul să-și cumpere cărți, cum e la noi. La târgurile de carte se duce ca să se întâlnescă cu scriitori, e multă presă, ai sentimentul că ce faci tu contează, chiar dacă ești un debutant și ești la o editură mică și nu te cunoaște nimeni, dar ești acolo și e important că ești. A fost un sentiment foarte fain.

Pentru mine, acela a fost un moment foarte special. După aceea, au apărut și alte traduceri, tot prin eforturile traducătorilor, adică e o chestie foarte complicată și care, cel puțin în cazul autorilor mai puțin cunoscuți în străinătate, nu se întâmplă fără sprijinul financiar al ICR-ului.

Și s-a păstrat bucuria asta din 2018 până acum. Nu știu când se mai traduce ceva, când există o discuție care să-ți dea niște speranțe în direcția asta sau când ești invitată la un eveniment, așa cum e și FILIT, e acolo confirmarea că fac bine ce fac. Mai scriu și anul ăsta? Da, clar, și pentru asta, adică cu asta ne hrănim până acum.

Am un fel de moto la ancazaharia.ro, dar pe care-l folosesc și ca să închei multe interviuri, „tu ce citești azi?”. Dacă-mi permiți să-mi fac reclamă cu întrebarea asta, tu ce citești azi sau zilele acestea? 

Am la mine cartea lui Edouard Louis, O istorie a violenței. Pentru că acum o săptămână am fost la TNB la X-Fest și am văzut un spectacol făcut de Thomas Ostermeier, o adaptare a acestei cărți. Mi-a plăcut, m-a intrigat, nu mi-a fost clară povestea din spectacol, am vrut să clarific, am răsfoit online cartea și mi-am dat seama că o să-mi placă și mi-am comandat toate cele trei romane ale lui Edouard Louis traduse în română de Alexandru Matei; și e tradus foarte bine, sună foarte bine, deci asta citesc acum.


Discuția cu Lavinia Braniște face parte din Interviuri la FILIT, o serie realizată de Anca Zaharia și Ramona Boldizsar alături de invitați la ediția din 2023 a FILIT Iași.

mm
Anca Zaharia
A scris pentru Revista Hyperliteratura, Serial Readers, Zile și Nopți, Cinemap. Mai scrie pentru Dilema veche și Fain de România. A lucrat în crâșme, în publicitate și la radio, a fost librar și manager de librărie, a făcut PR, comunicare și social media, a tradus cărți și face redactare și corectură pentru câteva edituri de la noi. A obosit, s-a odihnit și a scris „Sertarul cu ură”, „Jurnal de librar”, „Suicid” și „Eu n-am trăit războiul”. Încă vie. Co-fondator & redactor-șef la Revista Golan.

Ultimele articole

Related articles

Leave a reply

Introdu comentariul tău
Introdu numele aici