Am citit romanul La Caracas va fi mereu noapte (traducere din limba spaniolă de Alina Cantacuzino) pe nerăsuflate, întrebându-mă la tot pasul unde se află autoarea în toate acestea, curioasă de ce e diferența așa de mare între titlul din original (La hija de la española) și cel din traducere. Sunt secvențele violente inspirate din realitate sau produsul imaginației? Mai putem găsi curaj în violență? Cum scriem despre frică? Răspunsurile la toate acestea, dar și multe altele, am reușit să le primesc în cadrul unui interviu pe care i l-am luat autoarei la FILIT. Mi-am dorit foarte tare să vorbesc cu aceasta despre violența din Caracas și ce înseamnă scrisul politic, dat fiind că acest roman al său este ficțiune politică.
Bine ai venit în România, sper că ai călătorit bine. Este prima oară când vii în România? Cum ți se pare?
Este prima dată când vin în România, este prima dată când vin în Iași. Am fost fascinată de patrimoniul acestui oraș. Mi se pare o moștenire extraordinară și, pe de altă parte, am găsit o curiozitate fantastică pentru cultură.
De obicei încep interviurile mele vorbind despre spațiul de scris al autorilor. Ne-ai putea ajuta să ajungem la al tău? Ai un spațiu sau un ritual de scris?
Mi-ar plăcea să am un spațiu fix pentru scris. Îl am acasă la mine și este plin de cărți. Din păcate însă, aproape niciodată nu ajung să stau în acest spațiu al meu. Așa că scriu pe unde apuc, în redacția ziarului unde lucrez, în taxi, în trenuri, în avioane, în autobuze.
Cartea ta, La hija de la española, a fost tradusă ca La Caracas va fi mereu noapte în română — un titlu pe care am observat că îl are în comun cu traducerea în engleză. Ne poți vorbi puțin despre titlul original și aceste schimbări în traducere?
Nu-mi plăcea această traducere a titlului și în continuare nu îmi place, dar a trebuit să accept decizia editorilor. Pentru că ei au considerat că titlul La hija de la española nu era suficient de clar, era destul de confuz. Și nu făcea referire la America Latină, nu făcea trimitere la nimic de acolo. În afară de asta, eu nu am vrut deloc ca această carte să se transforme într-o referință regională, națională, să facă referire la Venezuela. Și tocmai acest lucru s-a întâmplat!
Tu ai emigrat din Venezuela și acum locuiești în Spania. Ai spus în cadrul unui interviu la FILIT: Yo perdi la capacidad de comprender el presente y cuanto más hago esto, más escribo sobre el pasado („Eu am pierdut capacitatea de a înțelege prezentul și cu cât fac mai mult asta, cu atât scriu mai mult despre trecut”). Mi s-a părut foarte interesantă și umană această perspectivă. Ne poți povesti mai multe despre ce ai vrut să spui?
Este ceva ce cred că există la toate persoanele care sunt nevoite să emigreze, să plece din țările lor. Această emigrare înseamnă o serie de schimbări importante. Și una dintre ele este că te simți incapabil să mai faci judecăți de valoare asupra lucrurilor. Când spun că înțeleg din ce în ce mai puțin prezentul, vreau să spun că ideile mele sunt schimbătoare, că îmi dau seama că nimic nu depinde de noi. Ca persoană care a emigrat, îți dai seama că nici nu aparții locului în care ești, dar nici locului din care ai plecat. Ajungi să nu mai poți avea opinii despre niciunul dintre aceste două locuri. Așa că începi să privești trecutul… Eu încep să scriu mai mult despre trecut pentru că acolo găsesc mai multe răspunsuri, mai multe întrebări.
Au fost mai multe scene din cartea aceasta care m-au impresionat prin violența lor. Cât de dificil a fost să le parcurgi, să le scrii?
Cel mai greu mi-a fost să scriu, în această carte, scenele de frumusețe. Acestea mă dureau cel mai tare. Cred că eram atât de expusă violenței stradale că această supradoză de violență practic m-a insensibilizat, eram deja obișnuită cu ea. În schimb, scriind despre scenele frumoase în care vorbeam despre copilărie, despre mirosuri, despre cântece, acestea m-au făcut să plâng foarte tare.
Există o scenă în mod particular care m-a marcat, e un convoi mortuar dezlânat, vulgar, o scenă în care o femeie se freacă de coșciug —m-a tulburat această scenă prin violența și vulgaritatea ei, dar au mai fost și altele care m-au impresionat pentru că sunt foarte concrete. Sunt astfel de scene produsul imaginației sau analizei violenței reale din Caracas?
Sunt reale. Sunt imagini reale. În acea zonă, funeraliile claselor populare au ceva petrecăreț în ele, se dansează, se bea, și în unele țări din America Centrală chiar se dansează reggaeton pe sicrie. Astfel că scena cu mama și fiica care dansează pe sicriu este adevărată.
Violența din Caracas mă face să vreau să îmi încui de două-trei ori ușa noaptea, fără glumă. Am citit cartea ta pe nerăsuflate și cu pielea de găină. Războiul civil și simpla amenințare din partea semenilor este un lucru teribil și mi se pare că ai capturat fantastic această ipostază a fricii. Cât de dificil este să scrii despre frică?
Ar fi fost simplu să scriu despre frică în cazul meu dacă nu aș fi fost plină de furie. Pentru că atunci când descriu teama, fuga, teroarea, simt multă furie pentru că mă gândesc: cum au putut să ne facă una ca asta? Unul dintre motivele pentru care am plecat din Venezuela în 2006 când încă lucrurile nici nu erau atât de grave, e pentru că eu începusem să simt multă ură. Și nu voiam să mă transform, în mod onest, într-o ființă umană înjositoare, jalnică. Dar pe măsură ce au trecut anii, eu eram deja în Spania, acest sentiment a devenit și mai negru, și mai puternic. Niște ani mai târziu, în 2017, am început să scriu romanul fără să mă gândesc de două ori în mijlocul unei represiuni militare teribile împotriva studenților în Venezuela. A fost un masacru. Și cred că într-o bună măsură, referitor la frica de care mă întrebi, resortul principal care m-a făcut să scriu a fost tocmai această mânie, această furie pentru ce se întâmpla acolo.
Ai vorbit ieri despre ideea că revoluția duce la distrugerea individului. Adelaida, personajul principal, e o femeie educată care crede în democrație și respect, dar violența din jurul ei o transformă și instinctiv devine ca toți ceilalți. Aici are loc acea distrugere? Ți-a fost teamă că, rămânând în Venezuela, ai fi devenit Adelaida?
Eu am lucrat ca jurnalistă și în perioada aceea am fost expusă mai multor episoade violente. Mă puteau împușca pe mine, îl puteau împușca pe fotograf, puteam fi pur și simplu bătuți sau închiși. De fapt, chiar ieri l-au eliberat pe un coleg care a fost închis timp de cinci ani. Eu nu am plecat pentru că mi-era teamă că o să mi se întâmple mie ceva. Am plecat pentru că îmi doream foarte mult să mă răzbun. Aveam niște sentimente foarte obscure. Făceam glume cu prietenii: Când o să cadă regimul, mie mi-l lași pe ăsta, pe ăsta vreau să-l torturez eu. E o glumă, dar e un sentiment foarte întunecat acolo.
Guzel Iahina spunea zilele trecute la FILIT că arta nu se poate întâmpla acolo unde este ură. Ce crezi despre asta?
Are dreptate în sensul că, în ceea ce privește arta ca o creație colectivă, nu se poate construi nimic de durată pe seama urii. Totuși, ura e o luptă între ceea ce vrei și ce ai de fapt. Când am ajuns în Spania, am cerut unor prieteni să-mi recomande scriitori care-și urăsc țara și mi l-au recomandat pe Thomas Bernhard. Este un scriitor austriac care este foarte critic și dur față de societatea vieneză și față de Austria. Și m-am simțit mai ușurată și mai puțin vinovată. Pentru mine, opera lui Bernhard reprezintă una dintre cele mai interesante reflecții în legătură cu faptul de a fi dintr-un anumit loc. Este o operă perfectă, foarte frumoasă despre ura ca luptă.
Personajul din La Caracas va fi mereu noapte este o femeie care adesea mi s-a părut rece sau ștearsă, de aceea curajul ei este surprinzător. Dar este aici curaj sau pur și simplu dorința inconștientă, aproape crudă de a supraviețui? Le putem diferenția? Spuneai în cadrul unui interviu FILIT că „Adelaida e o victimă, dar devine un om rău.”
Ea acționează impulsionată de disperare. Majoritatea persoanelor care emigrează astăzi o fac împinse de disperare. Persoanele care pleacă din Africa de Nord, traversând Mediterana pe o plută, pot trece această mare fără să știe dacă vor supraviețui, asta pentru că sunt disperate. Da, persoanele din centrul Americii care pleacă spre SUA fără să știe dacă vor ajunge acolo, o fac tot pentru că sunt disperate. Adelaida are același sindrom. Dacă ea ar fi fost curajoasă, l-ar fi ajutat pe Santiago, acel personaj tânăr care singur e pierdut, confuz. Dacă ar fi fost curajoasă, ar fi înmormântat-o cel puțin pe vecina ei. Dar ea e disperată, nu curajoasă.
Am citit La Caracas va fi mereu noapte ca ficțiune politică. Dacă ar fi un mesaj pe care ai vrea să îl transmiți cu cartea aceasta, care ar fi acela?
Ceea ce am dorit să arăt cât mai clar a fost că disperarea te degradează și să arăt cum funcționează un stat totalitar. Distruge și șterge individul. Pentru că oamenii sunt atât de disperați și preocupați să caute de mâncare, medicamente, că nu se mai gândesc deloc la lucrurile importante, nu se mai gândesc că nu trăiesc în democrație. Acești oameni evită să se mai gândească la lucruri complexe. Se transformă în rufe, în niște ființe care doar supraviețuiesc.
Acolo unde există acest tip de violență, curajul este înghițit? Mai există el? Cum am putea scrie despre curaj în mijlocul acestei violențe?
Eu cred că da, eu cred că curajul nu e neapărat acela mare, grandios. Curajos e profesorul care încă își ține orele pentru studenți cu același entuziasm, curajoasă e o persoană care-și face încă treaba ca jurnalist. Uneori doar a te trezi, a-ți pune cămașa și a ieși în stradă e o formă de curaj. Sunt anumite momente când viața de zi cu zi e atât de grea, încât este imposibil să rezolvi ceva. Violența e doar o parte, dar e vorba și de colapsul unui stat. Nu e curent. Nu e apă. Nu e benzină. Te obișnuiești să aduni lucruri doar în ideea că într-o zi o să lipsească, că nu o să le mai găsești. Apoi vezi că toți care sunt în favoarea guvernului, cei care sunt partizani, care pleacă capul, găsesc mâncare, benzină și medicamente și apoi le revând, fac speculă. Asta face personajul Mareșala din carte.
Pentru că e totuși un roman, sunt curioasă să știu unde trasezi linia între ficțiune și nonficțiune. Dacă există vreo linie sau vreo nevoie să faci asta?
Un roman este un pact cu cititorul. Eu o să-ți spun o poveste și tu accepți că e o poveste. În cazul acestei cărți, mai tot se bazează pe lucruri pe care le-am văzut sau le-am trăit. Dar partea frumoasă și ceea ce-i dă sens cărții e că o pot face în mod alegoric. În personajul Adelaidei Falcon există incluse poate douăzeci-treizeci de povești ale altor persoane. Creatura care a ieșit de aici e un personaj fricos, disperat, mizerabil câteodată, dar este o femeie care a pierdut foarte multe lucruri. Așa cum au pățit și cele douăzeci-treizeci de persoane care au inspirat apariția ei. Adelaida nu există, dar e reală. Aici nu mai știu ce să zic, știu însă să spun până unde poate servi jurnalismul. Și mie jurnalismul îmi servește din ce în ce mai puțin. Pentru că atunci când vezi ceva dureros și trebuie să povestești ca jurnalist, trebuie s-o faci rapid, într-un spațiu mic, cu idei simple, foarte simple. Uite, să-ți dau un exemplu care nu are legătură cu romanul. Acum un an a fost o erupție vulcanică într-o insulă spaniolă și multe familii și-au pierdut casele, de la cele mai modeste, la cele mai grandioase. Am fost să iau cina cu o familie, e vorba de o femeie divorțată cu trei copii. Am fost la ei în noaptea de Crăciun. Locuiau într-un apartament de 40 de metri. După ce a pierdut totul, au fost relocați. Înainte avuseseră o casă de 500 de metri. Pentru o cină pentru patru persoane, a cumpărat mâncare care ar fi ajuns la treizeci, cu platouri de plastic, cu o grămadă de feluri… Am pregătit cina și ea mi-a zis: „Hai să mergem să ne plimbăm puțin”. Băuse mult, era beată. Și în fața mării îmi spune: „De ce trebuie să mă îmbrac eu cu haine de pomană?” Era unșpe noaptea, iar eu trebuia să trimit articolul la unu dimineața. Am încercat să-i arăt cititorului cum este ca o persoană bogată să-și piardă casa… Cum să povestesc cititorilor ce se întâmplă în aceste cazuri? Cum ne poate emoționa un personaj mizerabil, ca Raskolnikov… Un jurnalist ți-ar putea spune că ăsta e subiectul pentru un reportaj. Mie mi se părea că ăsta e subiectul unui roman. De fapt, jurnalistul e obligat să-ți dea răspunsuri. În schimb, romanele îți oferă întrebări, nu răspunsuri.
Crezi că ura aceasta îți va influența și alte cărți? Mai există material acolo pentru asta?
Din fericire, m-am schimbat. Îmi pare rău că am scris acest roman pentru că am spus lucruri foarte urâte. Credeam că mi-am rezolvat problema cu Venezuela acolo, dar nu. În al doilea roman, care se numește A treia țară (El tercer pays), mi-am arătat că nu eram atât de bolnavă pe cât credeam. Este un roman despre compasiune, despre oameni care se ajută. Așa că eu cred că trebuie să fi avut sufletul foarte negru când am scris La Caracas va fi mereu noapte pentru că acolo am aruncat toată găleata cu apă neagră. Nu mă simt în pace nici acum, dar m-am schimbat, am o altă perspectivă de a vedea lucrurile.
Poate că scriitorii au nevoie de această carte unde să arunce ura, să se elibereze de apele negre…
Presupun și, sincer, cred că toate ființele umane au nevoie de asta. Pentru mine, a trăi fără a scrie e ca și cum n-aș fi trăit. Nu înțeleg ce s-a întâmplat dacă nu scriu. Cred că cele patru cărți pe care le-am scris până acum, două romane, o nuvelă și o lucrare de nonficțiune (Crónicas barbitúricas), toate acestea se trag din experiențele pierderilor mele, din lecțiile pe care le-am primit. Eu scriu pentru a înțelege.
Ne poți povesti puțin despre A treia țară? Oare se va traduce în română?
Am vorbit ieri cu editura și mi-au spus că da și asta mă face foarte fericită. E despre o femeie pe nume Angustias Romero, care-și duce cei doi fii morți într-o cutie de pantofi și vrea să treacă granița pentru a-i înmormânta. Se întâlnește cu Visitación Salaza care o va ajuta să-și înmormânteze fiii din compasiune, dar ea, Angustias, va rămâne în cimitir pentru că vrea să-i îngroape și pe copiii altora. Și acolo încep problemele. Pentru că acest cimitir de frontieră e într-un loc violent, sunt multe amenințări… Putem spune că e un fel de omagiu adus Antigonei. Am fost la graniță să văd cum se înmormântează oamenii acolo. Acest personaj care înmormântează oameni există.
Deja am pielea de găină și mi se pare că vom citi o carte despre mult curaj.
Da… aceste două femei nu au nimic de-a face cu Adelaida Falcon din La Caracas va fi mereu noapte. M-aș bucura să se traducă în română, sper să se întâmple.
Și eu m-aș bucura mult. Crezi că scriitorii au o responsabilitate politică în scrisul lor?
Da, cred asta. Îi pot înțelege pe cei care nu se poziționează politic. Și nu o să judec pe nimeni, dar eu cred că un scriitor trebuie să se angajeze politic, trebuie să fie coerent cu lumea în care trăiește. Eu nu cred într-un tip de intelectual ca Jean Paul Sartre, dar cred în acei scriitori care nu se uită lateral, care nu evită subiectele importante. Ca Doris Lessing sau Susan Sontag. Eu în acest tip de angajare cred, în cei care nu pot întoarce capul de la realitatea în care trăiesc.
Îți mulțumesc pentru acest dialog, Karina. E vreun mesaj pe care ai vrea să-l transmiți cititorilor tăi din România?
Vreau să mă întorc la voi, e foarte frumoasă România. Acum înțeleg multe din sensibilitatea lui Cărtărescu. Ce am putut vedea în zilele în care am stat aici… e o frumusețe care se aseamănă cu cea în care am crescut eu. E anarhică, dezordonată, dar mi-a plăcut, m-a încântat. Acum înțeleg multe lucruri și simt că trebuie să mă întorc aici.
Întâlnirea cu Karina Sainz Borgo a fost un eveniment în sine — a putea vorbi cu ea atât de limpede și deschis despre scris m-a umplut nu doar de bucurie și admirație, dar și de speranța că ceea ce facem noi, oamenii care scriem, nu este niciodată în zadar. Faptul că vom putea s-o citim în continuare pe Karina Sainz Borgo în română mă încântă și emoționează. Dialogul cu Karina a fost, pe rând, frumos, înduioșător și dinamic — nu se pot reda în scris gesturi, pauze grave sau demonstrative, râsete, explicații pe marginea traducerii și răspunsuri la întrebările mele legate de unele cuvinte ale căror corespondent românesc nu mă convingea. Indispensabilă în acest sens a fost traducătoarea, Amelia Sandu-Andrieș care a făcut lumină acolo unde erau doar cuvinte. Acest interviu a fost posibil datorită disponibilității autoarei de a răspunde atât de clar și sincer, dar și a traducerii impecabile a traducătoarei, pentru care le sunt infinit recunoscătoare.
Discuția cu Karina Sainz Borgo, ce a avut loc cu ajutorul traducătoarei Amelia Sandu-Andrieș, face parte din Interviuri la FILIT, o serie realizată de Anca Zaharia și Ramona Boldizsar alături de invitați la ediția din 2023 a FILIT Iași.
