Ioana Maria Stăncescu s-a născut la București și tot acolo a studiat limba și literatura franceză, iar în prezent este redactor la emisiunile în limba franceză de la Radio România Internațional.
Eu am avut bucuria să o descopăr chiar de la debutul ei, în 2020, când a apărut romanul Tot ce i-am promis tatălui meu, o carte pe care am tot controlat-o pe măsură ce citeam: chiar e debut, sigur scrie că e prima carte a autoarei? Acest lucru se datorează modului în care a surprins atât realități personale, cât și universal valabile, mici lumi ale unor generații diferite de femei care au capacitatea, cred eu, să-și transforme cititorul într-o ființă mai atentă cu sine și cu ceilalți, mai empatică și mai prezentă.
Ai spune despre tine că ai debutat târziu?
Da, dar nu cred că aș fi putut debuta mai devreme. Pentru că pentru ce subiecte mă interesează pe mine sau despre ce subiecte pot eu să scriu am nevoie să fi trăit suficient și să fi experimentat multe pe pielea mea. Subiectele despre care vorbesc eu nu sunt extraordinare, fenomenale sau ieșite din comun, ci mi se pare că ce pot eu să fac este să fiu foarte sinceră despre cum se simte. Și atunci am avut nevoie nu neapărat să am maturitatea, cât să ajung la o vârstă la care să nu îmi mai pese foarte tare de imaginea pe care o las celor din jur și să fie fiica mea suficient de mare încât să nu îmi fie frică de gândul că aș putea să-i fac rău.
A fost acesta un gând pe care l-ai avut?
Da! Mi-a fost foarte, foarte frică de reacția Anei când am lucrat la această carte. De altfel, de aia am și scris-o foarte greu. Pentru că am scris un prim manuscris în care aveam în permanență în minte: „Oare ce o să zică Ana când o să citească?”, „Oare ce o să zică mama când o să citească?”. Și la sfârșit nu ieșise bine, era fals și nu povestea nimic interesant. Spunea o poveste a unei femei ca multe alte femei, care nici măcar nu făcea ceva spectaculos. Abia în momentul în care am reușit să intru cu totul în capul femeii acesteia și să nu mai judec, ci doar să notez pur și simplu ce face, abia atunci a devenit povestea interesantă, inclusiv pentru mine.
Și odată ce a crescut fiica ta suficient ca să capeți curaj să nu te cenzurezi?
Da, acum este mult mai simplu, mai ales că și fiica mea, care are 18 ani, scrie și mi-a spus: „Te rog să nu te cenzurezi, că eu nu mă cenzurez”. Chiar avem niște discuții foarte faine, mai ales apropo de maică-mea, deci bunică-sa, care are 82 de ani și are fel de fel de vorbe de-ale ei. Și nu ne mai supărăm pe ea, ci facem: „Pe asta o iei tu sau o iau eu?” ca s-o folosim în ce scriem.
Deci nu simți că ai pierdut ceva în timpul în care nu ai scris și nu ai publicat?
Ce am pierdut cu adevărat nu este perioada în care aș fi putut să scriu, ci în care aș fi putut să citesc. Pentru că eu m-am apucat să citesc foarte târziu. Nu e că nu citeam, dar nu eram un cititor. Citeam așa cum mă uitam la filme. Se întâmpla. Da, era constant, dar nu căutam să citesc anumiți scriitori și în niciun caz nu cu creionul în mână, cum am ajuns acum, să-mi pun semne, să încerc să fur meserie. Acum sunt chiar un pic panicată. Se scrie mult, se scrie foarte bine și e copleșitor. Sentimentul constant este: „Aoleu, cum ai zis că-l cheamă pe ăla? Să-l citesc și eu repede!”
Sper că a trecut destul de multă vreme ca să te pot întreba lucrul acesta fără să fie un subiect sensibil. Ai regrete legate de debut sau ai face lucrurile altfel acum?
Da, am regrete fiindcă am debutat în pandemie și n-am avut o lansare. Din punctul ăsta de vedere, am. Practic, am avut o lansare fără public, pe Zoom, așa, un fel de struțo-cămilă, ceva să am și eu. După care abia la Chambery am avut și eu un eveniment la care să mă simt scriitoare. Așa că da, următoarea lansare sper să existe. Sper să nu se mai întâmple ceva, că mă uit cu disperare… nu din cauza lansării mele, mă uit cu disperare oricum la ce se întâmplă în lume. Dar îmi plac oamenii și-mi place să stăm la taclale. Cred că aș fi un scriitor bun de dus în librării și de stat la povești, m-aș potrivi mult mai bine acolo decât invitată la emisiuni cu somități.
Deci te interesează strict relația cu cititorii.
Nu știu dacă neapărat mă interesează, cât e faptul că mă simt mult mai confortabil așa. Când nu trebuie neapărat să mă simt deșteaptă, ci în elementul meu. De altfel, asta mi se pare că se întâmplă și în cărțile mele. Sunt niște personaje banale. Și tocmai de-aia e așa ușor să te facă să te simți special ca cititor, că îți dai seama că a mai trecut cineva prin lucrul acela.
Spuneai la un moment dat că n-ai făcut cursuri de creative writing înainte, dar că te-ai apucat după debut. Cum funcționează acest lucru? Te-ai aștepta ca omul să facă cursuri, să publice, să vadă că e ok, i-au prins bine, dar tu ai publicat deja și asta poate fi o validare suficientă. De ce faci cursuri acum?
Am ajuns să fac primele cursuri în al doilea an de pandemie, cred. Și le-am făcut pentru că, recunosc, într-un prim stadiu toată lumea făcea cursuri, numai eu nu. Voiam și eu să fac ce făceau ceilalți copii. Însă în momentul în care am început acele cursuri mi-am dat seama că m-am băgat într-o chestie foarte serioasă. Adică lucrurile aici nu merg așa… Când am scris această carte, am avut nevoie să fiu extrem de sinceră și să sap foarte adânc și în trecutul meu, dar și să caut, să stau, să-mi aduc aminte cum s-a simțit la momentul acela. Pentru că nu aveam niciun fel de tehnică prin care aș fi putut înlocui memoria, nu știam să fac chestia asta. Or la cursurile astea am început să învăț niște tehnici. Aproape că am devenit dependentă de aceste cursuri, sunt ca la psiholog. Mi-e frică să rămân fără ele. Cum se termină un curs, încep să mă gândesc să mai iau unul, să fie acolo, nu se știe.
În plus, mi-au adus un ritm de scriere. Eu trebuie să scriu tot timpul. Ceea ce nu se mai întâmplă dacă mă iau cu viața de zi cu zi: am două joburi ca jurnalistă, plus familie, plus traduceri și așa mai departe.
Apoi, am intrat într-o comunitate. Acesta mi se pare cel mai mare câștig. Eu nu știam oameni din domeniu. Până și faptul că mă aflu aici, nu știu cât se datorează cărții mele sau comunității în care am intrat în urma acestor cursuri. Am avut ocazia să cunosc niște oameni absolut fabuloși. Pentru mine, de exemplu, în momentul de față — nu vreau să dau foarte multe exemple, că n-aș vrea să provoc nedreptăți, să spun despre unul, să nu spun despre altul —, dar trebuie să vorbesc despre Simona Antonescu. M-a făcut să să mă simt OK cu mine, însă și cu cât pot eu. Mi-a spus: „Ok, ești o persoană plină de angoase, ești o persoană complet nesigură, care are în permanență nevoie de validări, pentru că dacă nu, se pune cu genunchii la gură într-un colț, se lipește de perete și nu vrea să mai vorbească cu lumea. Când te mai îndoiești de tine, gândește-te la ce aș spune eu despre tine.”
Poate și aici e greu să dai nume, dar ai vreo recomandare de astfel de curs? Sau, dacă ar fi să o iei de la capăt cu scrisul, care e un curs cu care ai începe?
Nu pot să spun că am o recomandare. Au fost cursuri — oameni, de fapt —, care mie mi s-au potrivit mai bine. Dar cred că orice curs pe care îl faci îți aduce ceva. La mine așa a fost. Chiar și acelea unde lucrurile nu s-au petrecut cum am sperat eu. De exemplu, am descoperit că mă descurajez foarte ușor și că trebuie să evit situațiile în care risc să fiu foarte criticată pentru că nu numai că nu reușesc să mă mobilizez, dar mă blochează total. E și acesta un lucru pe care l-am învățat până la urmă, făcând un curs după care mi s-a deschis o gastrită. Se întâmplă și d-astea.
Spuneai într-un interviu că nici mama, nici fiica ta n-au știut că scrii la roman decât atunci când ai semnat contractul cu editura, ceea ce mi se pare scenă extraordinar de potrivită pentru a începe un film. Pentru că pare un fel de viață paralelă. Mi-ai spus cum e situația acum, dar mă întrebam dacă ele se raportează diferit la tine, dacă ai devenit mama scriitoare, fiica scriitoare. Te întreabă ce mai scrii, te-ai schimbat în ochii lor?
Da, dar cred că m-am schimbat în ochii mei și așa am ajuns să mă schimb și în ai lor. Romanul ăsta, lăsând la o parte aspectul literar, m-a făcut să mă iau eu pe mine mai în serios ca om. După nașterea fiicei mele, cred că a fost al doilea moment din viața mea în care am fost mândră de mine. Chiar am fost mândră. Nu știu să spun, uite că e o întrebare destul de dificilă dacă m-am schimbat în ochii lor… Cred că am devenit mai adult. Plăcându-mi de mine în contextul ăsta, mă iau mai în serios. Luându-mă mai în serios, cred că mă iau și alții mai în serios. Sunt mai puțin nesigură pe mine. Mi-am dorit întotdeauna să scriu o carte. De altfel, există o poveste în spatele acestui titlu, pentru că eu, când tatăl meu a murit — tatăl meu chiar a murit când eu aveam 16 ani, deci asta este o parte reală din poveste —, la un moment dat, când am aruncat acel pumn de pământ peste sicriu, i-am promis că o să scriu.
Și mai târziu ai ajuns să-ți respecți promisiunea.
După aceea m-am luat cu viața și, în orice caz, mi se părea ceva foarte greu. Mi se părea că, pentru a scrie o carte, îți trebuie nu numai talent, ci și foarte mult timp și spațiu. Nu mă vedeam făcând chestia asta, dar undeva îmi rămăsese în cap ca o datorie neîmplinită. Poate că și din punctul ăsta de vedere mi-am simțit cumva conștiința împăcată. Chiar îmi spuneam că, și dacă nu mai vine vreodată a doua carte, e bine. Măcar am rezolvat promisiunea făcută tatălui meu.
În recenzia mea la Tot ce am promis tatălui meu spuneam că demonstrezi în roman și multitudinea de unghiuri din care poate fi privită o poveste de către un jurnalist. Și subiectiv, evident, dar ai și unghiurile obiective necesare, probabil poți să te pui mai ușor în pielea celuilalt. Cât consideri că ți-a fost de folos experiența de jurnalist în construirea personajelor?
Foarte mult. De fapt, cred că de-aia mi-a ieșit acest roman. Tocmai pentru că nu făcusem niciun fel de cursuri de creative writing și că nu eram un cititor de cursă lungă. Experiența de jurnalist era cea mai apropiată. Experiența de jurnalist a fost cea care m-a salvat și m-a făcut să îmi dau seama când nu e bine. Pentru că am scris acest manuscris de trei ori. L-am scris într-un an de zile, după care l-am reluat de două ori. Chiar dacă nu știam conștient de ce nu-i bine, știam că nu e. În plus, lucrez la radio. Și atunci sunt atentă și la oralitatea frazei. În general, îmi recitesc textele cu voce tare, iar frazele au un anumit ritm. Cred că toate skillurile acestea au fost cele care au dus către o carte care s-a bucurat de o oarecare apreciere, n-a trecut neobservată. Sigur că are și foarte multe defecte, dar nu despre asta e vorba. Cred că ce are bun vine din acea rigoare de jurnalist.
Mai mult, când fac interviuri la radio, îmi place să încerc să-mi observ interlocutorul. Așa încerc să mă uit și la personaje. Să văd nu numai ce spun, dar și cum fac, când spun.
Care e tehnica ta de lucru?
Sunt complet haotică, ceea ce nu e bine pentru că din cauza asta sunt într-o permanentă panică la gândul că „Eu nu o să ajung”, „Nu o să reușesc”, „N-o să termin”… Nu e bine, dar așa sunt ca om, destul de dezorganizată. La cartea asta, de exemplu, am știut foarte bine cum se va termina. Aveam clar în cap ultima scenă. Știam, în mare parte, care este povestea și știam foarte bine partea cu trecutul personajului pentru că acolo luam din amintirile mele și apoi puneam carne pe ele. Nu mă hotărâsem ce poveste voiam să spun. Și atunci m-am oprit după vreo 30 de pagini și am stat să mă gândesc în ce parte vreau să mă duc. Vreau să fac o poveste de dragoste? Vreau să fac o poveste despre o femeie care se găsește pe sine? Abia când m-am gândit că nu, nu vreau să scriu o carte de dragoste, nu asta mă interesează, în momentul acela am știut ce se va întâmpla mai departe. Revin la atelierul cu Simona Antonescu. Ea este o persoană foarte organizată și, din punctul ăsta de vedere, în calitate de coach, ea dă foarte multe unelte, cum să faci să te organizezi și așa mai departe. Mi-aduc aminte că mi-a povestit, la atelierul de roman pe care l-am făcut cu ea, cum are fel de fel de post it-uri și inclusiv o tablă din aia mare pe care scrie, iar eu, când nici nu se terminase bine atelierul, am dat comandă și mi-am luat tablă, carioci… și acolo zac toate. Mă simt mult mai bine că le am, pentru că mă gândesc că e bine să fie în caz că într-o zi voi deveni organizată.
În schimb, am agende și, pentru că am învățat să și citesc, îmi scot foarte mult din cărți. Am în permanență o agendă în rucsac și notez observații. Dacă sunt chestii care se întâmplă pe stradă sau dacă aud o discuție la Mega Image, notez.
Și nu făceai asta înainte?
Nu, nu. Mă bazam pe memorie, dar între timp am mai îmbătrânit și am început să uit. În general, pe măsură ce îmi vin în minte povești, le notez undeva. De exemplu, am o vecină despre care am aflat că fură legume. Este un aprozar unde merge în fiecare dimineață și fură câte o legumă din fiecare rastel. Doamnele de acolo au crezut inițial că este săracă și se pare că nu, este doar un fel de ocupație a ei. Și mi s-a părut foarte interesant personajul ăsta. Altfel, sunt ușor haotică și cred că ar trebui să fac ceva în sensul ăsta. Cred că mi-ar fi mai ușor sau poate că atunci aș scrie nu neapărat mai ușor, dar mai dintr-o dată. Pentru că acum scriu o chestie, după care o reiau, și mă întind pe un an, o reiau în doi.
Debutul tău a generat niște așteptări care, cred eu, sunt foarte sus acum. Pentru mine sunt, în orice caz. La ce lucrezi și cât ții cont în munca de acum de eventualele așteptări ale cititorilor?
Mi-e foarte frică de cea de-a doua carte, care va apărea în primăvară. E tot o poveste despre femei. Asta știu, asta mă interesează. Și cred că mă interesează pentru că eu am început să fiu conștientă și să mă accept și să-mi placă de femeia care sunt foarte târziu. N-am avut timp să mă ocup de ea și nici măcar nu mi se părea important. Și mi-e foarte frică de această carte și de reacția oamenilor. Poate că ar trebui să-mi pese mai puțin, dar nu știu să fac asta. Am trăit cu o mamă actriță, care se hrănește din reacția publicului, care pentru mine e ca o oglindă. Mă uit în ea și, în funcție de ce fac văd acolo, îmi place sau nu-mi place de mine.
În plus, sunt foarte nesigură. Poate că nici acest lucru nu-i foarte inteligent din partea mea, poate că n-ar trebui să tot spun cât sunt de nesigură. Dar adevărul este că sunt și că mi-aș dori să placă această a doua carte. Pot să spun despre ea că nu are nicio legătură cu mine, nu este în niciun fel autoficțiune sau ceva de genul acesta. Este pur și simplu o poveste inventată, care n-are încă titlu, deocamdată lucrăm la el. Apare la primăvară, tot la editura Trei, și sper să am lansare. Vreau lansare și turneu în țară.
Am citit că la un moment dat ai spus că, demult de tot, scriai poezie. Apoi a fost pauza în care n-ai scris. Ai revenit cu romanul. Unde-i poezia acum în viața ta? Mai scrii sau ai de gând să publici cândva poezie?
Nu cred că am de gând să mai public poezie pentru că citesc poezie. Și se scrie multă și e foarte bună. Că tot a fost Noaptea albă a poeziei la FILIT, eu nu cred că am ce să caut cu poeziile mele după ce am auzit aici. Știi când scriu poezie? Când am cumpene în viață. Pentru că în momentul acela mi se pare că inclusiv eu respir sacadat. Atunci mă ajută. Am avut în viața mea niște momente de acest fel și a fost foarte interesant cum, chiar și în perioadele în care nu scriam nimic, începeam să scriu poezie.
În schimb, fiica mea scrie poezii. Scrie bine. Probabil am dat asta mai departe. Eu am scris poezie când eram foarte tânără, la liceu, în clasa a noua. Era un cenaclu la liceul Lazăr, Săgetătorul se numea, acolo i-am cunoscut pe Gherguț, pe Dan Pleșa. După care m-am măritat, am făcut copil, iar ei au ajuns faimoși. Cum se mai întâmplă în viață.
Deși nu se mai vede publicând versuri și așteaptă cu nerăbdare turneul de lansare a noului roman, precum și reacțiile cititorilor, Ioana Maria Stăncescu își dă voie să se lase surprinsă de ce îi poate aduce viitorul când afirmă never say never, împărtășind aceeași timiditate a personajelor sale, dar și același curaj și fascinație pentru micile și marile minuni ale vieții de zi cu zi.
Discuția cu Ioana Maria Stăncescu face parte din Interviuri la FILIT, o serie realizată de Anca Zaharia și Ramona Boldizsar alături de invitați la ediția din 2023 a FILIT Iași.
