Am citit Apa lacului nu e niciodată dulce cu aceeași încântare și cu inima la fel de frântă ca atunci când am citit Prietena mea genială de Elena Ferrante. Cele două sunt foarte diferite, dar amândouă m-au făcut să mă gândesc mult la identitatea mea de fată — personajul principal, Gaia, este o adolescentă care se joacă cu curajul, nemulțumită, furioasă și care simte că o să devină o femeie rea. Când am aflat că Giulia Caminito va fi la FILIT, am vrut neapărat să vorbesc cu ea despre cartea aceasta, despre Gaia și mama ei, Antonia, dar și despre scris în general. Ar fi fost și mai multe lucruri pe care aș fi vrut să le aflu de la Giulia Caminito, dar transcriind interviul, am revizitat bucuria de a o fi întâlnit și admirația pentru scriitura ei. Am descoperit în spatele cărții o autoare și o persoană extraordinară, pe care sper să o citim în continuare în traducere și de aici înainte.
Bine ai venit în România. De obicei încep interviurile mele prin a întreba autorii despre spațiul lor de scris. Sunt curioasă cum arată al tău. Ai niște ritualuri pe care le respecți?
Eu trebuie să fiu singură la mine acasă și e foarte greu să scriu într-un loc public, ca de exemplu într-o bibliotecă. De obicei scriu după-amiază sau noaptea și ascult foarte multă muzică când scriu, muzică instrumentală, muzică clasică fără cuvinte. Și am nevoie, să zicem, să mă distrag prin muzică, să mă concentrez pe ceea ce scriu.
Am iubit Apa lacului nu e niciodată dulce și experiența mea cu ea a fost interesantă pentru că am reușit la un moment dat să o plasez între alte două cărți care mi-au plăcut foarte mult, Prinde iepurele de Lana Bastasic și Prietena mea genială de Elena Ferrante, deși sunt foarte diferite, dar ce au în comun e că m-au făcut să mă gândesc foarte mult la mine și la identitatea mea de fată/femeie. Poate că și alte cititoare au simțit asta. Este acesta un mesaj pe care ai vrut să-l transmiți cu cartea de față?
Am primit mai multe comentarii de la persoane de vârsta mea sau mai tinere care s-au regăsit în unele părți din carte si pentru care a fost important acest aspect, au rezonat din punct de vedere identitar. E un roman care se preocupă de o fază de creștere, foarte complexă în viața fiecăreia, care poate fi foarte dureroasă — o fază de creștere a unei adolescente. De aceea cred că femeile, fetele se pot regăsi în unele aspecte ale personajului.
Ai spus la finalul cărții că au fost trei femei care te-au inspirat pentru cartea asta și una dintre ele ești tu însăți, de la tine a pornit Gaia. Unde se oprește această similaritate?
Se oprește repede deoarece caracterul Gaiei e foarte diferit de al meu, dar am folosit unele faze, evenimente, situații din viața mea și m-am bazat pe aceste experiențe pentru a analiza cum poate reacționa o persoană atât de diferită de mine, precum este Gaia. De exemplu, eu sunt născută și crescută pe malul lacului Bracciano, deci mediul în care crește Gaia este similar cu cel din viața mea. Dar în mod evident ceea ce se întâmplă în viața ei este foarte diferit de ceea ce mi s-a întâmplat mie.
Ai o proză foarte frumoasă, dar dură și poetică — tipul acela de poetică care doare, te face să subliniezi multe rânduri și rămâne cu tine foarte mult timp. Ca femeie, citind-o, am simțit că citesc într-un fel și povestea mea, care n-are nicio legătură cu Gaia. Sunt curioasă cum ai reușit să conturezi această autenticitate a personajului, altfel decât instinctiv; care a fost metoda ta?
Am încercat să mă gândesc la acea perioadă din viața mea. Perioada de adolescență și modul în care am trăit-o în provincie și senzațiile de slăbiciune, dificultate, frustrare pe care le-am încercat în acea perioadă pentru a le pune în evidență în scriere și a le împinge către nivelul maxim. Și încercând să intru cât mai mult posibil în pielea personajului Gaia și a dificultăților cu care se confruntă. A fost foarte naturală această intrare în personaj și găsirea vocii sale.
Există vreo linie clară pe care o poți trage între autobiografic și ficțiune? Dar când scrii, nu când vorbești retrospectiv despre asta.
Eu scriu ficțiune, eu scriu romane. În acest caz, există un număr de informații autobiografice pe care le-am valorificat pentru Gaia, dar Gaia nu este personajul cel mai autobiografic pe care l-am scris până acum. De fapt, era o poveste pe care eu voiam s-o spun. Iar această poveste sigur are surse și în biografia mea, dar are multe altele.
Gaia spune la un moment dat în carte: „Ce se întâmplă dacă într-un lac arunci împreună o persoană bună și una rea? Se va contamina ceva? Se va spăla ceva? Se va amesteca și va fi absorbit ceva?” Care ar fi răspunsul tău la această întrebare, Giulia Caminito?
Ideea era că apa, ca un lichid amniotic, poate transporta emoții și poate duce și la schimbări de identitate. De exemplu, dacă Gaia s-ar fi abandonat mai mult în prietenia cu un personaj precum Ursu, probabil ceva din bunătatea lui, din altruismul lui i s-ar fi transmis și ei, ar fi schimbat-o. În schimb, ea îl alege pe Cristiano în locul lui Ursu ca prieten pentru că vrea să urmeze acel instinct agresiv. Apa poate intra dacă tu o lași să intre.
Aș vrea să îți mărturisesc ceva. Am înțeles-o foarte bine pe mama Gaiei, Antonia, deși înțeleg componenta toxică din relația lor. Am înțeles-o și am plăcut-o mult, ceea ce m-a speriat puțin. Cum te simți tu în legătură cu personajul Antoniei?
Mie mi-a plăcut mult să scriu personajul Antoniei. Este un personaj care apare de mai multe ori în cărțile mele. De fiecare dată se schimbă tiparul exterior, are un alt aspect, dar din punct de vedere al caracterului este aceeași. Personaje foarte sigure de ele, foarte concrete care au capacitatea de a plăsmui obiectele și persoanele din jurul lor. De fapt, sunt personajele pe care reușesc să le creez cel mai ușor. De altfel, mă chinui cu noua carte pe care o scriu pentru că există un personaj de acest tip, dar nu are un rol atât de important precum Antonia.
Mi-a plăcut foarte mult de ea și la un moment dat mi-am dorit să pot fi și eu așa puternică cum e ea. Am văzut atunci în Gaia o fată rebelă și imatură care nu înțelege greutățile acelei mame. Vorbești la un moment dat despre ideea de „fată rea”. Gaia voia să rupă niște flori și își spune că o fată care vrea să rupă flori e o fată rea și de acolo parcă începe să devină astfel. Giulia, dacă rupi flori când ești mică, devii o fată rea?
E puțin diferit în sensul că în acel caz, florile acelea sunt niște flori care ies dintr-o plasă, deci sunt florile din grădina cuiva care au crescut ieșind puțin prin gard, în stradă. Iar ea ar vrea să le rupă în timp ce merg pe stradă și mama îi spune: chiar dacă sunt pe stradă, nu sunt florile tale, deci nu le poți lua, nu poți face ce vrei tu cu ele. În acest fel, Antonia îi explică faptul că lucrurile care se găsesc în spațiul public nu aparțin nimănui, dar aparțin într-un fel tuturor, deci nu poți să faci ce vrei cu ele. Antonia are acest raport puternic cu lucrurile publice, o idee pe care încearcă să i-o transmită și Gaiei, dar ea nu înțelege bine acest lucru. Și Gaia îi răspunde că lucrurile care sunt ale tuturor înseamnă că nu sunt ale nimănui. Iar atunci mama îi spune: nu te gândi așa pentru că atunci vei deveni o femeie rea. Deci, de fapt, florile sunt un pretext pentru un subiect diferit.
Sunt curioasă cum alegi tu să scrii despre curaj. Este Gaia curajoasă sau curajoasă și violentă, cum o vezi?
Îmi place mult, în cuvintele din limba italiană, să caut rădăcinile lor și să văd care sunt sensurile lor originale, mai profunde. Iar cuvântul „curaj” în italiană e legat de cuore, „inimă.” Încă de la început, Gaia nu are un raport bun nici cu inima și nici cu ea însăși pentru că se gândește că orice cedare în acest sens ar fi un semn de slăbiciune. Deci nu se simte curajoasă în sensul că nu simte, nu face lucrurile cu sufletul. Se mișcă mai degrabă din instinct, ca reacție la ceva. Când Iris îi spune că e curajoasă, ea o simte ca pe un cuvânt care nu i se potrivește. Cu siguranță, în fața colegilor ei, ea este capabilă să reacționeze. Dar, de exemplu, nu are curajul de a vorbi în manieră foarte deschisă cu mama ei. Depinde de situația în care se găsește.
Mi se pare că Gaia este, de asemenea, foarte furioasă. Crezi că există ceva revendicator în dezlănțuirea furiei?
Da, își revendică propria existență, faptul că vrea să fie fericită, că vrea să fie o adolescentă normală. De foarte multe ori spune: sunt aici, uitați-vă la mine, vreau să fiu fericită, vreau să fiu extrem de fericită. Cred că este o voce pe care toți am simțit-o la un moment în mințile noastre, de a fi în centrul atenției, de a spune: și eu merit, și eu sunt aici, și eu exist și eu am un suflet. În această senzație de transparență se naște și furia din a vrea ca gesturile ei să fie observate. Cu cât gesturile ei sunt mai violente, cu cât ies mai des din tipare, cu atât ea se simte mai recunoscută, se simte ascultată.
Începutul romanului tău este extrem de tulburător și frumos. Începi așa: „Viața tuturor începe cu o femeie”, continui cu „când intră ea, camera devine neîncăpătoare” și finalizezi acest prolog cu „Iar eu, ca și cum aș fi acolo, în picioare, privind-o dintr-un colț al camerei, o judec și nu o iert.” Am avut nevoie de o pauză când am citit prima oară, am nevoie de o pauză și acum. Te rog, spune-ne despre acest început.
Acest prolog s-a născut dintr-un lucru care s-a întâmplat cu adevărat pe care mi l-a povestit doamna pe care e bazat personajul Antoniei care a trebuit să pretindă că este altcineva pentru a putea vorbi cu șeful de birou care se ocupa de documentele privitoare la oferirea unei case. Mi s-a părut un prototip de femeie curajoasă, de mamă italiană care se duce singură, urlă, pretinde să fie ascultată pentru binele familiei ei. Dar Gaia nu acceptă acest curaj al mamei care efectiv face lucrurile din inimă. Vede doar o femeie care face foarte multă panaramă într-un birou public și care pretinde să fie ascultată și pe care nimeni nu vrea s-o asculte. Deci o judecă pe mama ei și din această perspectivă, a faptului că a făcut-o să se nască într-o familie care trebuie tot timpul să ceară ceva, să ceară o casă, să ceară bani pentru a putea supraviețui. Și voiam ca acest prolog să fie puternic și să aibă un final neașteptat, dar din care să rezulte conflictul dintre cele două.
Mi-ar fi plăcut să se înțeleagă până la final. De ce nu au putut să se înțeleagă? E din cauza diferenței de generație? De personalitate? Sau pentru că Gaia își dorea pur și simplu altceva de la viața ei?
Toate împreună. Cu siguranță, caracterul, personalitatea, obiectivele și dorințele sunt diferite la cele două. Este, din punctul meu de vedere, și o carte despre faliment, despre eșec. Ar fi fost, în cazul acesta, cam forțat ca la sfârșitul cărții mama și fiica să se înțeleagă. Și pentru că Antonia ar fi trebuit să cunoască toată partea violentă a Gaiei și s-o accepte. Un lucru foarte dificil pentru o mamă.
Ai debutat în 2016 cu La grande A. Ce ne poți spune despre cartea ta de debut? Oare va fi tradusă în română?
Nu știu să spun dacă va fi tradusă. Prima carte vorbește despre povestea bunicii și a străbunicii mele în Africa Orientală, între Eritreea și Etiopia în perioada postcolonială. În anii ‘50-‘60. Și povestește cum bunica mea, la câțiva ani, a făcut o călătorie din Milano pentru a ajunge la mama ei în Eritreea. E o carte foarte diferită de Apa lacului…, dar în amândouă există această problematică a relației dintre mamă și fiică. De fapt, inițialele mamelor sunt aceleași, mamele sunt Adele și Antonia și fetele sunt Giada și Gaia. Dar în acel caz e vorba de o relație în care cele două se înțeleg și se susțin. În ciuda faptului că și acolo fiica este mai slabă din punct de vedere al caracterului, iar mama e foarte puternică și expansivă. Dar, în acel caz, lucrurile se dezvoltă într-o dinamică complet diferită, iar mama rămâne un punct de sprijin ferm pentru fiică.
Ai studiat filosofie politică. Crezi că scriitorii au o responsabilitate politică atunci când scriu?
M-am gândit la asta, da, că o parte din angajarea politică poate trece prin scris. Dar acum cred că angajarea politică și militarea politică sunt niște fapte, niște acțiuni. În timp ce cred că literatura trebuie să fie liberă să se miște în orice direcție și nu trebuie judecată din această perspectivă. Chiar și un roman care nu are o notă clară de implicare politică, de exemplu un roman existențial, poate să aibă un impact puternic asupra cititorilor și cititoarelor pe care noi nu-l putem vedea. Deci a face o distincție între un roman angajat politic și unul neangajat politic este nedrept. Eu scriu despre aceste subiecte pentru că am studiat Științe Politice și am fost întotdeauna pasionată de aceste probleme. Dar nu pretind să fiu considerată un militant politic.
Sunt anumiți scriitori contemporani care spun că scrisul în sine este un act politic, indiferent despre ce scriu. Ce crezi despre asta?
Este și poate fi chiar mai mult atunci când intelectualii se exprimă împotriva unei stări a lucrurilor, au făcut-o în trecut, o fac și acum. Dar se scriu atât de multe lucruri în ultimul timp încât să spui în general că e un act politic, poate că nu, depinde totuși și de ceea ce scrii.
Ai știut dintotdeauna că vei fi scriitoare?
Nu. Când eram mică voiam să mă fac balerină. Am făcut dans foarte mulți ani. Apoi am mers la Universitate și în timpul universității am început să scriu.
Tu ești și editoare. Care sunt diferențele mari între a fi scriitor și editor, pe lângă ce e poate evident?
E foarte diferit pentru că atunci când lucrez pe textul altcuiva trebuie să îmi pun o limită. Știu că nu este textul meu și că nu îmi aparține. Deci nu am acea putere absolută, extinsă asupra a ceea ce e scris. Pot face niște propuneri în privința unor exprimări, pot să intru în dialog cu persoana care a scris, dar știu că e o limită pe care nu pot s-o trec.Atunci când scrii tu, totul e în mâinile tale, totul depinde de cum vrei tu să scrii, ai libertate absolută.
Cum merge scrisul în aceste vremuri tulburătoare, de război?
Nu este simplu și sunt multe momente de gol, în care mă întreb ce sens are ceea ce scriu. De altfel, e o senzație pe care o experimentez de când a început pandemia. O senzație de inutilitate a ceea ce scriu. De aceea, adesea trebuie să mă opresc, să mă gândesc și să fac o pauză pentru a mă putea apoi reapuca de scris.
Vorbeam cu un autor român ieri și mi-a povestit că soldații cer romane pe front și astfel pare că acest scris are sens.
Cred în importanța literaturii, scrisul are sens, dar într-un fel mă îndoiesc în privința sensului scrisului meu. Cred că toată lumea se gândește la propriul scris și se întreabă: ce se poate schimba cu o nouă carte scrisă de mine, într-o situație ca asta?
E vreun mesaj pe care ai vrea să-l transmiți cititorilor tăi din România?
Vreau să le mulțumesc pentru că știu că au primit foarte bine cartea. Și vreau să le spun că în cartea următoare va fi un personaj destul de important care vine din România. Pentru că eu cred că Italia și România sunt foarte legate cultural, dar și în istoria lor recentă. O istorie care s-a schimbat, care a evoluat, care a avut o componentă de prejudecăți, dar și acum, mai nou, de apropiere.
Dialogul cu Giulia Caminito va rămâne multă vreme în mintea mea, alături de Apa lacului… care e probabil una dintre cărțile mele preferate de anul acesta, o carte care la recitire probabil ne va oferi perspective noi nu doar asupra lecturii, ci chiar asupra nouă înșine. Apa lacului nu e niciodată dulce a apărut la Humanitas Fiction în traducerea Oanei Sălișteanu.
Discuția cu Giulia Caminito, ce a avut loc cu ajutorul traducătoarei Gabriela Dima, face parte din Interviuri la FILIT, o serie realizată de Anca Zaharia și Ramona Boldizsar alături de invitați la ediția din 2023 a FILIT Iași.
