Una dintre cele mai mari surprize ale anului 2024, pentru mine, a fost să aflu că la FILIT vine Colm Toíbín, un scriitor irlandez care m-a cucerit iremediabil cu cărți precum Casa numelor și Brooklyn, apărute la Humanitas Fiction. A fost o mare bucurie pentru mine să îi pot lua un interviu în cadrul festivalului de la Iași. Dar, în același timp, am fost mult mai emoționată decât mi-ar plăcea să recunosc.
Colm Toíbín nu este doar un scriitor extraordinar, dar și un vorbitor cu tâlc pe care merită să îl asculți, nu doar să îl citești — ceea ce s-a putut întâmpla cu prisosință pe scena Teatrului Național la FILIT unde, sunt convinsă, a cucerit întreaga sală. Am încercat să redau cât de fidel posibil dialogul nostru, în speranța că nu s-au pierdut complet nuanțele fluidității conversației purtate inițial în limba engleză. Am vorbit cu dumnealui puțin despre poezie în interviu, și mai mult off the record, dar și despre mici detalii din romanele sale, construcția personajelor și ce crede despre ideea că Premiul Nobel ar fi prea politic. Această întâlnire va rămâne mult cu mine, din care pot păstra, aproape palpabil, acest interviu scris pe care sunt fericită să-l pot împărtăși cu voi.
Ne puteți ajuta să ajungem la spațiul dumneavoastră de scris. Cum arată?
Nu am ritualuri pentru că mă deplasez destul de des în alte locuri. Aș putea scrie chiar oriunde. De pildă, camera în care ne aflăm acum. Pare foarte anonimă și goală, aproape ca o celulă de închisoare, ar fi chiar ok, să luăm masa asta și s-o punem acolo, în colț. Cred că e cel mai bine să ai un perete gol în față, să îți tragi un scaun și să scrii.
Când ați știut că vreți să deveniți scriitor?
Am început să scriu poezie când aveam doisprezece ani, nu pentru că am vrut să scriu, pur și simplu am început să scriu fără intenție. Când am ajuns pe la vârsta de douăeci de ani, poezia mea era un dezastru, așa că n-am mai scris nimic pentru câțiva ani. Când aveam vreo douăzeci și cinci, douăzeci și șase de ani, am început să scriu din nou.
Am citit Casa numelor și doar apoi Brooklyn, în ordinea asta. Și primul meu gând a fost că, dacă nu știam că au fost scrise de același scriitor, aș fi putut jura că erau de fapt scrise de doi autori distincți.
Da. E un pic așa. Cred că Nora Webster seamănă cu Brooklyn, iar Testamentul lui Mary seamănă cu Casa numelor. Cred că fiecare carte dictează stilul.
Putem spune că sunt doi Colm Toíbín care au scris cărțile acestea?
Nu, nu aș spune asta, nu atât asta cât faptul că fiecare carte își cere stilul și treaba mea e să i-l ofer. Și probabil că aș putea face asta de multiple ori.
Când m-am apucat de citit Brooklyn, aveam senzația asta bizară că ceva rău o să se întâmple și trăiam într-o stare de anxietate expectativă. Dar după ce am parcurs trei sferturi din roman, m-am relaxat. Mi-am zis, nimic prea rău n-o să se întâmple. Apoi, bineînțeles, așteptările mele au fost trădate. Ceva rău chiar s-a întâmplat. Ne puteți spune câte ceva despre tehnica asta?
Presupun că tehnica e așa: să încerci o absorbire totală a cititorului în detaliu. Să construiești lent detaliul și să încerci să îl faci interesant. Deci, dacă ea se duce în America pe un vapor, trebuie să te gândești: vapor! Nu spune doar că a fost o călătorie agitată sau că marea a fost tumultoasă. Nu e bine. Marea a fost tumultoasă nu oferă o senzație bună unui roman. Dar când ea se trezește, începi să te prinzi de textura romanului, de textura lucrurilor. Și ceea ce faci, de fapt, este să pregătești cititorul pentru ceva, iar cititorul nu știe ce este acest ceva. Ea ajunge acasă și brusc are un conflict, ceea ce presupun că devine o idee centrală pentru un roman, drama, ideea că există dileme.
Am adorat personajele femei din cărțile dumneavoastră. În special în Brooklyn, avem atât de multe femei de diverse vârste — adesea m-am gândit că, deși nu-mi plac personalitățile lor, le înțeleg și îmi place să le observ. Cum reușiți să scrieți personaje femei atât de exacte și realiste?
Oh, cred că de fapt, nu e un lucru care ține de femei în general, ci de faptul că mama mea avea două surori mai tinere și, când eu creșteam, ele erau mereu în casă și vorbeau, râdeau, spuneau povești, într-un fel e ca și cum m-aș folosi de viețile lor, chiar dacă nu de viețile reale pe care le-au avut. Îmi imaginez cum ar fi fost dacă mătușa mea ar fi mers în America, de pildă.
Citeam colecția dumneavoastră de poezie, Vinnegar Hill, și m-am oprit la versurile acestea:
“Strange, I have
No memory of the moon.
But it must have been there
Somewhere.
But, no matter what, you can
Look all you want,
The moon is in the past,
Like analogue,
Or the western seaboard,
Or the library at Alexandria,
Or Sic transit gloria
Mundi, a lovely
Old saying
Long eclipsed
By more fashionable
Tongues that yet are
Speechless at
The vacancy
In the night sky.
They are
Howling at the
Thing not there
That we want back
Now, or at least
Soon.”
Poți spune că aici fac o parodie lingvistică a încălzirii globale. Soarele, căldura, totul o să dispară. Bineîneles că luna nu o să dispară. Dar e atât de multă artă despre lună, cântece, poezii. Imaginează-ți cum ar fi ca luna să dispară… (râde) A fost o glumă, mi-am lăsat imaginația să zburde foarte liberă. Ești singura persoană care s-a oprit la acest poem, să știi.
Probabil pentru că sunt poetă. Poemele dumneavoastră sunt aceste mici povești, adesea amuzante. Cât de diferit este pentru dumneavoastră să scrieți poezie?
Foarte diferit! Timp de treizeci de ani nu am scris poezie. Între 20 și 50 de ani am scris un singur poem, poate. Și după toți anii aceștia am început să scriu aceste mici poeme, această carte, un demers aproape abstract. E un proces bizar pentru că poezia este un dar și eu nu îl primesc foarte des.
Spuneați într-un interviu că, înainte de orice, scriitorul trebuie să ofere personajelor sale o viață interioară foarte bogată. Cum reușiți să oferiți vieți interioare bogate unor personaje care nu vă plac sau pe care le înțelegeți mai greu?
Să zicem că nu înțelegi un personaj. Așa că te întrebi: ce a făcut? Nu ce era. Nici măcar ce gândea. Ci ce făcea. Ce făcea? A venit în cameră și a stat într-un colț. Pentru o secundă s-a gândit să meargă să bea niște apă, dar apoi s-a decis să nu facă asta. Așadar, deja stabilești ceva, nu o persoană care gândește, nici măcar ce este cineva, ci mai degrabă ceva negativ, ce face acel personaj, care e foarte puțin — te oprești pur și simplu la ce face și începi să construiești de acolo.
Citeam un articol de Yiyun Li în Harper’s Magazine unde vorbea despre a citi pentru claritate și nu pentru convingere, iar claritatea ar fi acest proces de gândire, adesea întortocheat, care are ca scop înțelegerea subtilităților și ambiguităților, dar și o toleranță pentru a nu ști și a nu înțelege. Ce credeți despre asta?
Ador cum scrie Yiyun Li. Presupun că ești mereu în starea aia de confuzie. Dar să spui că înțelegi un personaj, că îl știi sau că îl poți explica e mereu prostesc, pentru că nu poți. Poți uneori să sugerezi mult mai mult prin aluzii, prin a spune ceea ce face cineva, decât prin a spune cu siguranță cine sau ce este un personaj.
Sunt cărți sau autori la care reveniți?
Da. Mă întorc la Henry James, la Portretul unei doamne, The Golden Bowl. Mi-am dat seama când predam pentru că un coleg de-al meu, care este specialist în Shakespeare, mi-a spus: faci chestii irlandeze. Și singura chestie irlandeză pe care s-o faci când ești profesor este Ulise. Deci mi-am dat seama că, da, trebuie să fac asta. În fiecare an țin un seminar la Columbia University despre Ulise, în ultimul semestru, și asta se întâmplă de vreo zece ani. Așa că Ulise a devenit, pentru mine, foarte plăcut de citit pentru că, odată ce-l înțelegi bine, e și mai distractiv să-l citești. Nu e genul acela de carte pe care, după ce o citești prima oară, nu mai poți simți aceeași încântare când revii la ea. Din contră, devine și mai plăcută de citit. Cu cât recunoști mai mult din ea, cu cât vezi mai multe detalii, vocea, Dumnezeule, și referința aceea din nou aici, devine foarte plăcut. Deci revin la James Joyce, Henry James, Joseph Conrad.
Este ceva cu care ați dori să plece studenții dumneavoastră la finalul semestrului?
Da. Ca la finalul semestrului să fi terminat de citit Ulise. Și după aceea, când ajungi în viitor, poți să ignori asta, sau poți să revii la carte — dar odată ce am terminat eu cu tine, după paisprezece săptămâni de seminar, să fi terminat de citit cartea asta. Poți să spui că e importantă, că e minunată, că e o capodoperă, dar orice-ar fi, e o carte complicată și are nevoie de multă atenție. Și ceea ce facem noi în cadrul acestui seminar este să studiem atenția deosebită, în orice direcție s-ar îndrepta ea de fapt. Și dacă faci asta, orice subiecte te-ar mai interesa, fie ele Donald Trump, Papa sau inteligența artificială, atunci vei putea să le privești cu o atenție deosebită și poate că ai nevoie de asta când te interesează ceva.
I-am luat un interviu și scriitoarei Naoise Dolan și, vorbind despre Cuplul fericit, i-am spus că mi se pare că are un umor similar cu cel găsit în Brooklyn. Am întrebat-o dacă e un umor tipic irlandez. Dumneavoastră ce credeți?
Ei bine, n-aș ști să spun… (O pauză semnificativă).
Poate.
Atunci… ne-ați putea spune cum reușiți să inserați umorul în romanele dumneavoastră?
Mi se părea că sunt prea triste cărțile mele. Totuși, cred că cel mai adesea găsești umorul în dialogurile personajelor mele, nu în descriere. Cineva spune ceva care e distractiv. Dar până la urmă așa vorbesc oamenii.
Ce este mai dificil. Să scrieți primul draft sau să îl editați?
Eu nu scriu draft-uri. Cu alte cuvinte, mă gândesc mult și mă pregătesc mult fără notițe, mă gândesc la structura cărții. Apoi m-așez și încep să scriu primul capitol. Scopul meu, când scriu astfel, este să nu fac revizuiri apoi. Aceasta va fi cartea. Dacă scrii un draft, te gândești de la început: o s-o fac cum trebuie mai târziu, când revin asupra draft-ului. Și apoi îți dai seama că n-o să-ți iasă cum trebuie niciodată pentru că apare un soi de lene, așa că trebuie s-o faci cum trebuie din prima. Te concentrezi și îți spui: ăsta este singurul moment când voi reuși să scriu asta. Și, deci, asta este cartea. După aceea doar mai schimbi niște cuvinte, mai muți niște propoziții. Dar esența e în ce ai scris prima oară, în „primul draft”. Și primul draft e de fapt singurul moment în care scrii cartea.
Care a fost cel mai dificil lucru de scris în romanul Brooklyn?
Cea mai dificilă parte a fost scrisoarea de la fratele lui Eilis. După ce moare sora sa. E în vocea fratelui, e totul foarte neplăcut. Mi-am propus să o scriu din prima, fără schițe, să încerc să scriu așa cum ar fi făcut-o chiar el: o scrisoare ciudățică, emoțională, nestructurată. Cred că asta a fost cel mai greu emoțional, ceea ce m-a supărat cel mai tare.
Anul acesta Premiul Nobel a fost luat de scriitoarea sud-coreeană Han Kang și sunt unele voci care spun că premiul a devenit prea politic, că e mai ușor luat de femei, minorități sau scriitori din țări oarecum „marginale”. Ce credeți dumneavoastră despre asta?
Am început să fiu atent la premiul ăsta prin 1993, poate înainte să-l ia Toni Morrison. Ideea asta că ea ar fi luat premiul pentru că e de culoare te face să spui: Ce? Stai puțin! Și apoi începi să vorbești despre Preaiubită, The Bluest Eye, Sula. Vrei să zici că nu l-a luat pentru cărțile ei? Le-ai citit măcar? Și poate că era important să recunoaștem că era o scriitoare minunată de origine afro-americană, în ceea ce privește identitatea, dar ideea că ar fi câștigat premiul ăsta pentru că avea această origine e chiar oribilă. Sau pentru că era femeie. Sau să spui asta de Nadine Gordimer, care era din Africa de Sud și care a câștigat Premiul Nobel. O femeie de origine evreiască care era albă. Să spui că l-a luat pentru că era din Africa de Sud… John Maxwell Coetzee era și el din Africa de Sud, dar un bărbat alb, nu era nici măcar evreu și nimeni nu l-a pus la îndoială. Nu e o regulă, până la urmă, care să spun că îl poți lua dacă ești a) o femeie, b) cineva din Africa, c) cineva dintr-o țară necunoscută. Coreea de Sud e o țară așa mare, totuși. Premiul a ajuns și în Irlanda, această țară micuță și drăguță, la poetul minunat Seamus Heaney. Și nimeni nu s-a supărat atunci, n-a făcut aceste două categorii: e bărbat, e alb, e din Irlanda și, în cealaltă parte, e un poet minunat. Seara trecută la Teatrul Național aici în Iași, la discuția cu Abdulrazak Gurnah, una dintre întrebări mi s-a părut chiar jignitoare.
Cea în legătură cu Premiul Nobel?
Da. Exact. Cea de-a doua întrebare despre Nobel. „Este posibil ca fiind african, o minoritate din Zanzibar, că sunteți de culoare…” Dacă eram în locul său, aș fi spus: numește-mi cărțile. Nu știu dacă ar fi putut, poate doar una, Paradisul. Dar numește-le, de ce nu o faci în loc să-mi numești identitățile? Pentru că a numit o singură carte de-ale sale toată seara, dar a vorbit despre Africa, despre a fi de culoare, părea că se învârtea în cerc, numind toate aceste identități pentru a sugera: poate l-ați câștigat pentru că sunteți de culoare! De ce nu l-au oferit altei persoane de culoare? Alice Munro, Louise Glück sunt albe. Louise Glück e extraordinară – și odată ce l-a primit a fost o ocazie minunată să recunoaștem ce forță are simplitatea stilistică a lui Louise Glück, să oferim valoare tocmai acestui stil. Și totuși, Coreea de Sud chiar e o țară mare, ar fi interesant să încerce să se plimbe pe acolo cei care spun astfel de lucruri.
Pentru context, la Teatrul Național din Iași, într-una din serile FILIT, a fost invitat Abdulrazak Gurnah și moderatorul, Cătălin Ștefănescu, l-a întrebat mai multe lucruri în legătură cu Premiul Nobel, unul dintre ele fiind dacă acesta consideră că Nobel-ul este prea politic și este oferit mai lesne persoanelor minoritare și așa mai departe. Abdulrazak Gurnah a răspuns la un moment dat ceva în liniile acestea: Nouă ni se pare că Premiul Nobel este un dar divin, când, de fapt, este un premiu oferit de un juriu cu o gândire provizorie. Colm Toíbín se referă mai cu seamă la preludiul moderatorului cu privire la numirea multiplă a identității și originii scriitorului Abdulrazak Gurnah, care avea ca scop înlesnirea discuției despre Premiul Nobel ca fiind sau nu politic.
