Clara Usón este prima scriitoare care a câștigat Premio de la Crítica, un premiu prestigios în Spania, după ce acesta fusese oferit 40 de ani consecutiv scriitorilor bărbați. Aceasta a practicat avocatura timp de douăzeci de ani înainte să publice romane. La noi au fost traduse Fiica Estului și Asasinul timid la Editura Polirom. Fiica Estului spune povestea Anei Mladić, fiica generalului Ratko Mladić — un roman antrenant, bazat pe fapte istorice, cu multiple reflecții filosofice despre posibilitatea adevărului istoric și a forței perspectivei individuale, care formează în sine adevăruri aparent de neclintit. Conturează nu doar ideea de fanatism și spulberarea sa, ci și această frumoasă și teribilă perspectivă a multiplicității identității. Clara Usón a venit la FILIT, așadar am putut avea un dialog concret despre obiceiurile sale de scriitoare, cu temele obsesiv traversate și înclinația spre absurdul existenței, fructificată în scris. Interviul nostru a avut loc în română-spaniolă, cu ajutorul traducătoarei Simona Leonti.
Ne puteți ajuta să ajungem la spațiul dumneavoastră de scris? Implică anumite ritualuri?
Am ritualuri, desigur. Pentru a scrie un roman trebuie să fii disciplinat. Dar eu sunt nedisciplinată. Așa că trebuie, într-un fel sau altul, să mă păcălesc să mă așez la masa de scris, în fața calculatorului. Îmi e destul de greu să fac asta. Când trebuie să mă pun să scriu, atunci îmi dau seama că e dezordine și că ar fi bine să dau cu aspiratorul. În fine, reușesc până la urmă să mă așez și odată ce mă pun pe scris, pot s-o fac. În ceea ce privește spațiul, când scriam Fiica Estului și Asasinul timid locuiam într-un apartament foarte mic și aveam un birou la fel. Aveam o masă mai mare care era îndreptată spre un perete, ca și cum aș fi fost pedepsită. Acum locuiesc într-un apartament mult mai mare și am un birou la fel, așa că e mult mai ușor.
Sunteți sigură? Aveți mai mult de dat cu aspiratorul.
Casa mea nu e niciodată la fel de curată ca atunci când scriu.
Putem deduce atunci că e mai greu să scrieți primul draft decât să editați pentru prima oară?
Eu lucrez într-un stil care presupune revizuiri constante a tot ceea ce scriu. Înainte să încep să scriu într-o anumită zi, mereu revizuiesc ceea ce am scris în urmă, în capitolele anterioare. Asta mă ajută să intru în atmosferă. E ca și cum mi-aș face o încălzire. Așa că atunci când am primul draft, e deja destul de bine lucrat, chiar dacă după aceea îl mai revizuiesc de câteva ori.
Ce a fost cel mai dificil în documentarea pentru Fiica Estului? A fost vreun moment în care v-ați oprit din pricina a ceea ce ați aflat?
E o întrebare foarte bună. Da, s-a întâmplat. Atunci când scrii despre personaje reale, descoperi încet-încet cum sunt ele și ce poți povesti despre ele. În perioada aceea aflam multe de la scriitorii sârbi, bosnieci, comunicam mult cu ei. Și cu o anumită ocazie, un prieten scriitor sârb mi-a spus că, într-un documentar, apare Ana Mladić trăgând cu mitraliera asupra orașului Sarajevo. Felul în care am conceput-o eu pe Ana Mladić era destul de concret, era o fată inocentă care nu cunoștea partea întunecată a tatălui ei. Dacă ceea ce spunea prietenul meu era adevărat, ar fi însemnat că eu nu mai aveam nicio carte, gata cu ea. Așa că m-am gândit că trebuie să văd acest documentar. Puteam să văd doar niște secvențe pe Youtube, nu am reușit să văd tot documentarul acolo. Am aflat atunci că l-a făcut BBC și că se putea vedea la Londra. I-am contactat, mi-au spus să vin să-l văd și am mers la Londra. Mi-au dat un birou micuț și mi-au pus un calculator în față și l-am văzut în întregime. Și Ana nu trăgea cu mitraliera asupra orașului Sarajevo. Așa încât m-am simțit ușurată și am putut să continui cartea.
Unul din lucrurile mele preferata în Fiica Estului este modul în care ați prezentat dihotomia dintre Ratko Mladić erou și Ratko Mladić criminal de război, văzut prin ochii fiicei sale. Cum ați reușit să redați această subtilitate atât de bine?
Am dorit să arăt cum era Ratko Mladić în complexitatea lui. Era și un erou război, pentru familia lui, un tată bun, un om integru, nu fura, dar era în același timp un criminal de război. Iar eu am vrut să-i arăt diferitele fațete.
Ca scriitoare, cred că ce poate arăta literatura este complexitatea ființei umane, toate aceste fațete distincte pe care le are omul și cum și criminalii, oamenii răi, pot avea și alte fațete. Domnul Ratko Mladić era un psihopat, un criminal de război, dar era și un tată bun, își iubea enorm fiica, un soț bun, un șef bun, nu fura. Avea toate personalitățile astea într-una. Toți avem fațete distincte, așa că am vrut să arăt cum era el. Ana Mladić îl iubea și admira pe tatăl său, îl idolatriza, ceea ce nu se întâmplă tot timpul, să-ți iubești și admiri tatăl în același timp. Pentru că el era „eroul” care salva patria. Și ea credea că toate criticile care îi erau aduse erau injuste, făceau parte dintr-o conspirație mai mare. Putem spune că era o fanatică. Și fanaticul are un adevăr absolut care e foarte dificil de distrus, își construiește un zid impenetrabil, e foarte greu ca îndoiala să pătrundă prin acel zid. În momentul în care fanaticul începe să se îndoiască, nu mai e fanatic, atunci credința lui se spulberă. În cazul Anei, această îndoială i-a adus moartea.
Spuneați la un moment dat că Ana Mladić din realitate nu e Ana Mladić a dumneavoastră aș vrea să știu cum știți unde să trageți linia între lucruri factuale, istorice și cele fictive.
Pentru început, Ana Mladić nu era o vedetă. Nu exista prea multă informație despre ea. Cel cu adevărat cunoscut era tatăl ei. Atunci când am aflat dintr-un ziar despre ea, din întâmplare, în ziar era o poză cu mormântul ei, nu cu ea. Pe atunci internetul nu își oferea atâtea informații și a durat vreun an ca să pot pune o față acestei personalități. Și despre asta vorbește videoclipul descris în primul capitol din Fiica Estului. Așa că, dacă voiam să îi spun povestea, nu aveam altă opțiune decât să umplu eu golurile imaginându-mi. Dar am încercat să fac asta dintr-o postură respectuoasă. Așa că atunci când scriam despre Ana, pășeam cu foarte multă grijă. Pentru a nu-i păta în vreun fel amintirea.
Nu ați vrut să scrieți o carte despre război pentru că războiul e teribil, ați spus. Dar aveți această obsesie pentru familiile tragice. Cum devine o familie tragică?
Constanța și circumstanțele acestei familii. Depinde de fiecare familie. Mă întorc din nou la Tolstoi și citatul deja bine cunoscut, Toate familiile fericite seamănă între ele, dar… Cred că există o singură manieră de a fi fericit, aceea de a nu avea conflicte, de a fi mulțumit cu ceea ce se întâmplă. Literatura nu se poate face fără conflicte. Pentru că cititorul vrea să citească despre aceste conflicte, dacă ne gândim la tragediile grecești… Avem tragedia, catastrofa și catharsis-ul. Când cititorul citește despre conflictele astea grecești se simte impactat, impresionat, dar în același timp le asimilează și îl pregătesc, dacă s-ar ivi în viața lui. Poate că asta voiau scriitori ca Eschil, Sofocle, Euripide. Presupun că toți facem lucrul ăsta. Cum spunea Homer: zeii cauzează dezastre pentru ca poeții să poată cânta despre ele. În cazul Anei, catastrofa a venit din descoperirea că tatăl ei, aceea ființă pe care o iubește și o admiră cel mai mult, e o ființă abominabilă, demnă de toată ura. Nu există catharsis pentru că eu nu scriu tragedii grecești.
Dacă trebuie să cunoaștem bine interioritatea unui personaj ca să-l putem scrie. Atunci care personaj a fost cel mai greu de scris, în sensul în care în mintea acestuia a trebuit să stați cel mai mult?
Având în vedere motivele pe care le-am menționat, respectul și grija pe care am vrut să i le ofer, cred că Ana Mladić. Danilo e un personaj foarte fictiv și pe acela mi-a fost foarte ușor să-l scriu. Există o contradicție aici. Chiar dacă pare mai ușor să scrii un personaj după un model din viața reală, e lucrul cel mai greu de făcut, de fapt.
Spuneați într-un interviu, răspunzând la întrebarea dacă e dificilă perioada dintre două romane, că „scriitorul este un fel de Sisif. După ce duce piatra în vârf, e greu de suportat coborârea și e dificil e dus ideea la capăt. Sisif e etern, noi nu suntem”.
E o perioadă de foarte multă neliniște pentru mine. Mă simt pierdută. Mă simt prea lipită de realitate. Atunci când scriu mi se permite să scap. Când scriu, pot evada din lumea reală într-o realitate pe care o pot organiza eu. Și când nu scriu sunt neputincioasă și nu am senzația asta că, într-un fel sau altul, ofer sens vieții, niciun lucru nu are sens. Și angoasa aceasta, absurditatea vieții, mă apasă.
Sinuciderea e singura întrebare filosofică adevărată, zicea Camus. Și înțeleg înclinația dumneavoastră pentru personajele care se sinucid, pe urma absurdității vieții. Dar când a început acest interes?
Nu știu exact pentru că în toate romanele mele există cel puțin un personaj care se sinucide. Cred că dintotdeauna. Dacă nu există un suicid, mi se pare că lipsește ceva. Cred că ceea ce spune Camus nu e adevărat pentru majoritatea oamenilor, oamenii care nu sunt bolnavi, care nu se gândesc la sinucidere. Dar pentru mine, care sunt puțin mai ciudată și mereu mă întreb lucrurile astea, îmi pun întrebarea dacă merită sau nu să trăiești destul de des, așa că asta se strecoară mereu în scrisul meu.
Trebuie să ni-l imaginăm pe Sisif fericit, zice Camus. Trebuie s-o facem?
Ei bine, pentru a putea continua să trăim ar trebui să ne mulțumim să cărăm piatra, s-o lăsăm să cadă și s-o ducem la loc. Ca scriitoare, de fiecare dată când scriu un roman îmi spun că o să fie o piesă de rezistență, o lucrare minunată, o capodoperă. Normal că e o iluzie… E echivalentul de a urca piatra până pe munte, cu multe eforturi. Iar dacă scrii acea capodoperă, reușești s-o depui în vârful muntelui și s-o lași acolo. Mi-ar plăcea să fac asta. Dar dacă aș reuși, și nu cred că o să reușesc, dar dacă da, nu știu ce aș mai face după. Mai bine cade piatra ca să pot scrie un nou roman.
Sisif era de fapt un scriitor, atunci. Sunt multe reflecții filosofice în Fiica Estului, altfel atât de antrenantă și bazată pe fapte. Cum reușiți să mențineți acest echilibru perfect, pentru că dacă ar fi prea multe reflecții, ar deveni pedant.
Mulțumesc, mă simt măgulită, dar n-am idee dacă am reușit. Și dac-am reușit, habar n-am cum.
Credeți că literatura ar trebui să tragă concluzii de vreun fel?
Eu cred că nu. Asta e treaba religiei, a regulilor, a legilor morale și legislative, penale. Ce poate să facă literatura este să arate complexitatea naturii umane și să pună foarte multe întrebări. Pentru mine, ca persoană, ar fi teribil să știu ce ar trebui să gândesc în fiecare moment, aș simți că nu sunt vie, ci că sunt un soi de păpușă pe sfori. Așa că sunt împăcată cu faptul că nu știu cine suntem, de unde venim, încotro ne îndreptăm, sunt foarte împăcată cu ideea absurdului vieții despre care vorbește Camus.
În această notă pozitivă, există vreun lucru pe care ați vrea să îl transmiteți cititorilor dumneavoastră din România?
Aveți o țară minunată și mi-ar plăcea să văd și în Spania o viață culturală atât de activă și vie ca în Iași, m-a surprins foarte plăcut și sunt un pic invidioasă. Am întâlnit atât de mulți jurnaliști de cultură bine pregătiți, cu întrebări atât de bune și diverse și mi-ar plăcea să văd asta și în Spania.
