Mă fascinează cărțile dumneavoastră în sensuri bune și în sensuri înfricoșătoare. Ne puteți ajuta să ajungem puțin la spațiul dumneavoastră de scris? Aveți anumite ritualuri, cum se întâmplă totul?
E o întrebare interesantă pentru că eu sunt destul de romantică în modul în care concep scrisul. Nu o să vă spun că, da, pot scrie oriunde, în picioare, într-o cafenea sau într-un aeroport. Eu locuiesc la țară, lângă o pădure, deci sunt cumva izolată de lume. Puțin ca tradiția scriitorilor francezi – și nu numai – care plecau să scrie undeva la țară în secolul al nouăsprezecelea.
Îmi place această modalitate de a mă izola, ca într-o mănăstire a scrisului, cum se întâmpla cu Cehov, de exemplu, care era medic, dar care pleca la țară undeva să scrie când voia. Flaubert, la fel. Și pentru a intra într-o stare de scris am nevoie de acest contact cu natura, am nevoie să ascult ploaia, vântul, să mă plimb printre copaci, deci să intru în contact direct, nemijlocit cu natura. Nu știu dacă e ceva mistic sau altceva, dar am nevoie de această stare de contemplare, de ruptură de lume. Deci aici la hotel, de exemplu, sunt incapabilă să scriu fie și un cuvânt. Nici măcar nu iau calculatorul cu mine, nu are niciun sens.
Scrieți de mână sau doar la calculator?
Amândouă. Cartea în sine, romanul, îl scriu doar la calculator, dar știm că există un întreg proces anterior, de notițe pe care le fac de mână. Ca în culisele unui teatru. Și această luare de notițe, fie scrise, fie audio, la telefon, îmi este indispensabilă.
Spuneați într-un interviu că vedeți abandonul foarte conectat de literatură. Ne puteți spune mai multe despre asta?
E posibil să fi zis asta. Abandonul de sine sau ce anume? De altfel, e o estetică întreagă pe care nu am inventat-o eu. Poate că mă gândeam la abandonarea tuturor artificiilor exterioare care țin de viața citadină. Cum făcea Celine când se îmbrăca în haine de cerșetor. Credeai că e un vagabond, un om al străzii, dar era de fapt unul dintre cei mai mari scriitori ai secolului douăzeci. Cred că la asta mă gândeam. Și atunci când scriam Mori, iubitule și eram în satul meu, care e mai mult un cătun, oamenii ziceau că sunt ca o fantomă pentru că mă vedeau noaptea trecând pe străzi, plimbându-mă pe acolo.
Proza dumneavoastră este violentă, te subjugă. Te face să ajungi nu doar la marginea realității, ci și la marginea dreptății și a binelui. Te face să te îndoiești de lucruri pe care le considerai elementare. Cum ați ajuns să scrieți astfel?
Dacă și dumneavoastră ați ajuns, ca cititoare, să vă îndoiți de lucrurile elementare, înseamnă că e o reușită pentru mine. Pentru că e aproape ca într-o disciplină militară, un antrenament al privirii, al observației, ca să ajungi să scrii asta, la frontiera asta alunecoasă între bine și catastrofă. Ca după un tsunami, un război sau un cutremur când, cu câteva clipe înainte vedeai casele sau castelele sau tot ce vreți, stabile, liniștite pe pământ și în câteva secunde totul a dispărut, se transformă. Catastrofa apare din senin. Și încerc să-mi poziționez scriitura în acest interstițiu, în acest interval în care totul pare normal, stai și îți bei șampania acasă și două minute mai târziu totul a dispărut, s-a distrus.
Cred că asta o face așa înfricoșătoare.
(Râzând): Nu știu dacă să vă mulțumesc pentru asta.
Identitatea este aproape o mlaștină în scriitura dumneavoastră și pare că sunteți în interiorul inconștientului personajelor atunci când scrieți. Acolo intrați pentru a scrie în această manieră hipnotizantă și înfiorătoare?
Nu știi cum să ajungi în inconștient, până la urmă. Dar e adevărat că încerc, pe cât posibil, să ajung în creier, în zona acestui monolog interior pe care-l ducem cu toții. Asta mă interesează. Relațiile astea solipsiste. Pentru că, sigur, suntem ființe sociale, trăim în afară, dar până la urmă fiecare în sinea lui are aceste monologuri interioare. De când eram mică m-a impresionat asta, nu înțelegeam și nici acum nu înțeleg cum să stai în fața cuiva și să porți o conversație cu aparențe cât se poate de normale, dar în mintea ta gândești niște atrocități de fapt care te-ar putea duce la închisoare dacă le-ai rosti. Și la această interioritate a personajelor încerc să ajung.
Pierderea judecății, titlul acestei cărți mi se pare că descrie foarte bine scriitura dumneavoastră. Sunt curioasă cât de departe trebuie să ajungeți pentru a scrie astfel de lucruri?
În minte, da, trebuie să mergi foarte departe. Nu cred că sunt foarte excentrică ca scriitoare, cea mai excentrică chestie pe care am făcut-o a fost să plec din oraș, undeva la țară, în cătunul ăsta pierdut, la marginea unei păduri. Am încercat să nu mă transform într-o caricatură de scriitoare blestemată care își ucide copiii. Dar e adevărat că trebuie să mergi foarte departe în adâncurile psihologice pentru a reuși să scrii aceste texte borderline.
Seara trecută, Clara Uson și Zeruya Shalev au vorbit pe scena Teatrului Național despre cum poveștile vindecă. Credeți că violența din cărțile dumneavoastră poate avea vreun rol vindecător?
Nu cred. Cărțile mele nu fac parte din tradiția cărților terapeutice. Dar arta și literatura sunt în același timp răul și morfina, otrava și pastila vindecătoare, toate la un loc. Sunt pe cale să citesc textele unor supraviețuitori de la Auschwitz și mă simt în aceeași măsură otrăvită și mântuită.
Îmi amintesc ce spunea într-un interviu Fernanda Melchor, după ce a scris Sezonul Uraganelor, anume că i-a fost teamă să nu fie percepută ca homofobă pentru că are un personaj trans și există foarte multă violență împotriva sa și împotriva femeilor. Aveți astfel de frici cu privire la cărțile pe care le-ați scris?
De ce se temea de asta?
Pentru că e o carte foarte dură și se temea ca cititorii să nu creadă că este de acord cu o astfel de violență, presupun.
Dar e vorba de literatură, nu de o candidatură politică. Nu am acest gen de temeri. Sunt deja suficient de insultată pentru declarațiile mele politice, așa că nu mă tem deloc de cărțile mele. Dar e adevărat că scriitorul nu părea să se teamă de astfel de lucruri înainte. Victor Hugo nu își punea asemenea probleme când scria uciderea unui copilaș pe stradă, de exemplu.
Sunt curioasă cum reușiți să mențineți coerența narațiunii pentru că se citește ca o transă și sunt curioasă dacă se scrie astfel.
Într-adevăr, nu știam asta, dar mi-au spus-o cititorii și pare să existe un paralelism, un soi de privire în oglindă, în privința experienței cititorului și a mea. Se pare că intrăm în aceeași stare, cititorul în timp ce citește și eu în timp ce scriu. Pentru că experiența scrisului seamănă mult cu cea a lecturii, atunci când lectura este activă, nu pasivă.
Există aceste două viziuni în privința scrisului, conform cărora ar fi ori ceva ce te face fericit, ori ceva ce te chinuie.
Cred că vă imaginați răspunsul meu deja. Ambele odată. Pentru că toți muzicienii, toți artiștii spun același lucru, e o experiență de tortură și de grație în același timp. Nu mi-o pot imagina pe una fără cealaltă.
Când scrieți o faceți pentru claritate sau pentru convingere? Când spun claritate mă refer la putința de a vedea perspective diferite, fără a trage concluzii.
Asta este metoda mea filosofică, dacă vreți, a opune diferite concepte, a le dezvolta pe ambele, dar fără a ajunge vreodată la o singură concluzie.
În Mori, iubitule și Pierderea judecății sunt două mame care m-au tulburat foarte tare. Poate că e tentant să le privim ca nefiind mame, având în vedere că sunt atâtea prejudecăți în legătură cu ce înseamnă a fi mamă.
E greșit să crezi că o mamă sau un tată se comportă într-un singur fel. Întreaga mea scriitură încearcă să demonteze acest artificiu, această înșelăciune. Totul este posibil când ești mamă. Știu că este tabu, dar ăsta e adevărul, totul e posibil, să-ți iubești și inclusiv să-ți detești copiii din când în când. Să îi iubești, dar să le faci rău. Să vrei să îi ștergi de pe fața pământului, să nu te simți mamă chiar dacă ești mamă din punct de vedere biologic. E de neconceput, de aceea e un tabu, dar este adevărul. Tocmai pentru că este de neconceput pentru mulți.
Ce credeți despre cancel culture?
E un oximoron, o contradicție de formă. Deja această denumire este absurdă în sine. Cred că este zgomotul de fond al acestei epoci, Zeitgeist-ul, aerul timpului, și am scris o carte care se numește Zgomotul. Fiecare epocă are propriile sale moduri de intimidare, evident. Dar epoca asta e mai specială decât altele pentru că autorii, artiștii se autointimidează, ceea ce e o prostie.
Se simte de parcă nu ați cenzura nimic, așa că sunt curioasă dacă au existat momente de cenzură în scriitură.
Bineînțeles că nu scrii fără anumite temeri, fără pudoare, dar trebuie să înveți să le controlezi, să le gestionezi. Asta mi s-a întâmplat când am scris primul roman, Mori, iubitule, și când aveam tot felul de temeri și pudoarea, dar a trebuit să învăț să le stăpânesc.
Anul ăsta, Premiul Nobel pentru literatură merge la scriitoarea sud-coreeană Han Kang. Sunt câteva voci care spun că a devenit prea politic premiul și că au mai multe șanse să-l ia femeile, minoritățile și persoanele din țări de graniță, necunoscute. Ce credeți despre asta?
Corupția în cazul premiului Nobel nu este o excepție, face parte din ansamblu. E calea infernului dacă vreunul din autori se gândește să scrie în vreun fel sau altul pentru a obține premiul Goncourt, Pulitzer sau Nobel. În același timp, e cinic pentru că trăim o perioadă în care toată lumea pretinde că venerează minoritățile. Mai puțin dacă minoritatea sunt evreii. Ei nu au dreptul să beneficieze de privilegiul dragostei acestei epoci pentru minorități. Deci trebuie să avem grijă să ne distanțăm de această epocă.
Care a fost cel mai greu lucru pe care l-ați scris în Pierderea judecății, cel mai recent roman al dumneavoastră tradus în română?
Poate că scena cel mai greu de scris a fost cea în care părinții se ceartă îngrozitor, se bat, iar fiii lor sunt acolo și văd totul. Înainte de a se despărți pentru a pleca cu mașina. Eu suport foarte greu durerea, suferința copiilor, mi se pare un supliciu teribil și am scris această scenă tocmai pentru a o suprima. Cea mai cumplită crimă a umanității pare a fi supliciul asupra unui copil, de orice fel ar fi. Dar în același timp consider că am responsabilitatea de a scrie anumite lucruri, trebuie să scriu anumite lucruri.
Pentru mine, cel mai tulburător a fost când au crezut că i-au pierdut la restaurant.
Și ați suferit?
Da, foarte mult. Mai ales în expectativă, pentru că am început să bănuiesc pierderea lor când părinții au mers la toaletă pentru a întreține relații sexuale.
Da, cititorul, în timp ce citește, își țese în minte romane posibile, până la urmă. Mă gândeam la asta în avion: că părinții se ceartă într-un asemenea hal în Pierderea judecății încât ar merita ca, printr-un accident, copiii respectivi să dispară pur și simplu, să moară, să cadă un copac peste mașina în care se află. Dar nu am suportat gândul până la capăt, nu am putut să scriu asta. Am încercat să nu mă înverșunez împotriva copiilor. Nu există violențe directe împotriva copiilor.
Este ceva ce ați vrea să transmiteți cititorilor dumneavoastră din România?
Cred că am și eu origini românești. Familia mea vine din Polonia și România. Am niște documente vechi. Mă simt foarte apropiată de voi, nu aș ști să explic de ce pentru că familia mea nu a trăit comunismul, au emigrat cu toții în Argentina, dar există ceva. Și arborele genealogic înseamnă ceva, totuși. Deci mă simt foarte apropiată de voi.
Discuția cu Ariana Harwicz a avut loc în cadrul Festivalului Internațional de Literatură și Traducere de la Iași, FILIT 2024, cu ajutorul traducătoarei Simona Modreanu.
