Am citit romanul Hana cu sufletul la gură și inima cam frântă, o poveste de familie care traversează febra tifoidă și Holocaustul dintr-o bucată, fără avertizare, într-un orășel din Cehia. Valašské Meziříč, locul unde se desfășoară viețile personajelor noastre, este locul de origine al scriitoarei, lucru care are o însemnătate aparte în cazul acesta, romanul fiind bazat pe fapte reale, însă nu autobiografice.
Am vrut neapărat să vorbesc cu Alena Mornštajnová la FILIT Iași despre această carte, cât și despre scrisul acesteia în general. Alena Mornštajnová este o scriitoare și traducătoare cehă, scrie atât cărți pentru adulți, cât și pentru copii, găsind ceva aproape terapeutic în acest al doilea demers. Două întrebări erau prezente cu o acuitate aproape supărătoare în mintea mea, după citirea romanului Hana, cum a manevrat ideea aceasta teribilă a vinovăției supraviețuitorului și de ce a ales să scrie despre Holocaust. Poate că răspunsurile la aceste două întrebări le veți găsi în interviul nostru, însă cu siguranță veți găsi și alte detalii: cum arată spațiul de scris al acesteia, cât se amestecă cu cel al traducerii, cât de diferit este procesul de scriere în cazul cărților pentru copii și de ce scrie.
Hana a apărut în traducerea Gabrielei Georgescu la Curtea Veche Publishing. Conversația noastră a avut loc în engleză, o redau în interpretare proprie în continuare.
Ne-ați putea ajuta să ajungem la spațiul dumneavoastră de scris? Cum arată? Dat fiind faptul că sunteți și traducătoare, sunt curioasă dacă spațiile de scris și traducere se întâlnesc sau sunt separate.
Ar fi frumos dacă aș putea lucra în același loc mereu. Însă eu călătoresc destul de mult, așadar trebuie să schimb locul destul de des. Câteodată scriu în camera mea, pe calculator, cred că asta e cea mai bună metodă pentru mine, dar alteori scriu doar de mână. Atunci când călătoresc, nu prea iau cu mine laptopul pentru că prefer să călătoresc cu bagaj puțin, așa că îmi iau doar un caiet. Și poate că e mai bine așa pentru că această conexiune dintre mână și creier e mai scurtă și e mai ușor, într-un fel, să scrii așa. Dar când trebuie să transcriu în calculator, corectez mereu ceea ce am scris, așa că poate prefer totuși să scriu pe calculator din prima.
Sunt curioasă dacă nu vi se pare dificil să scrieți de mână pentru că gândurile sunt poate mai rapide decât mișcarea mâinii.
Da, ai dreptate, deși e mai ușor să scrii de mână, cu siguranță nu este cel mai rapid. Eu trebuie să transcriu în calculator și de cele mai multe ori stau și corectez, așa că îmi ia și mai mult timp.
Cum ați început să scrieți? E ceva ce ați știut dintotdeauna c-o să faceți? Sunt curioasă dacă ați avut anumite așteptări înainte de a începe și dacă acestea s-au îndeplinit după ce ați devenit scriitoare.
Ei bine, mereu am vrut să fiu scriitoare, dar călătoria mea a fost destul de lungă pentru că, știi, așa este viața. Am fost profesoară, am fost traducătoare și am început să scriu prin anul 2000. Am scris la prima mea carte cam zece ani. Mi-am dat seama de două lucruri: unu, eram foarte ocupată atunci și nu aveam timp să scriu și, doi, pur și simplu nu puteam să scriu. În mintea mea vedeam imaginile, dar nu puteam să le pun în cuvinte. A fost foarte dificil pentru mine să trec acest prag. Într-un fel, a trebuit să-mi câștig dreptul de a scrie. La prima mea carte am scris zece ani, a fost publicată în 2013. La început am crezut că scrisul o să fie ușor, că povestea curge din minte în mână și scrii pur și simplu. Nu a fost deloc corect. E o muncă destul de dificilă.
Mulți cititori români au această curiozitate în legătură cu romanul Hana. Care a fost motivul alegerii subiectului Holocaustului pentru această carte? Știu că spuneați la un moment dat că nu a fost scopul dumneavoastră să scrieți o carte despre Holocaust, dar căutați un mijloc prin care să transmiteți o anumită stranietate (ceea ce mi s-a părut foarte frumos spus).
Hana e a treia carte a mea. Am vrut să scriu despre locul în care m-am născut, Valašské Meziříčí, un orășel cu o populație de circa 20.000 de oameni. Și am vrut să scriu despre un eveniment particular, epidemia de febră tifoidă. O mulțime de oameni s-au îmbolnăvit atunci și unii chiar au murit. Dar oamenii din generația mea nu mai știau despre acest eveniment, l-au uitat complet, așa că am vrut să le reamintesc. Eu știam despre asta pentru că bunica mea s-a îmbolnăvit în 1944. S-a îmbolnăvit destul de tare. Există această scenă în roman când Hana cade de la fereastră și acest lucru i s-a întâmplat de fapt bunicii mele în timpul epidemiei. S-a rănit destul de tare, ceea ce a dus mai târziu la probleme serioase cu mobilitatea, nu mai putea merge. Rudele mele spuneau mereu că asta e din cauza acestei căzături. De aceea știam despre epidemia de febră tifoidă din orașul nostru. Am vrut să le reamintesc oamenilor din generația mea și a celor care au locuit în acest oraș despre asta, să-și aducă aminte de oamenii care au murit atunci. Aveam subiectul, deci, febra tifoidă. Și de aici trebuia să găsesc o poveste. Pe mine mă interesează mult oamenii și relațiile, așa că m-am gândit de la început că vreau să scriu despre o fetiță care și-a pierdut familia în timpul epidemiei, care a supraviețuit și despre mătușa ei care era „ciudățică.” La început nici eu nu știam de ce este așa. Atunci când scrii o carte, mereu trebuie să faci o documentare. Și, documentându-mă cu privire la orașul meu, am aflat că existase o comunitate evreiească acolo care a dispărut complet, pur și simplu a dispărut. Și în acel moment am decis să scriu și despre această comunitate și să transform familia Hanei într-una evreiască. La început, am vrut să scriu despre Holocaust și despre călătoria Hanei doar în ultimul capitol. Dar în timp ce scrii la o carte, povestea se schimbă mereu. Până la urmă capitolul s-a transformat într-o a treia parte a romanului, am vrut să-i ofer Hanei o voce proprie, de aceea spune ea povestea. Am vrut ca cititorul să descopere povestea singur și motivul pentru care Hana era așa de bizară. Sunt mereu dezamăgită când coperta cărții este despre Holocaust. Aș fi vrut ca cititorul să descopere asta singur. Coperta în ediția cehă, de exemplu, e complet diferită, sunt doar un tort și niște dungi pe copertă. Și doar când cititorul ajunge la diverse părți ale poveștii, înțelege de ce avem acolo un tort și niște dungi.
Zeruya Shalev spunea seara trecută pe scena Teatrului Național din Iași că poveștile au puterea de a ne vindeca. Mă gândeam la asta acum când ați spus că ați vrea să le reamintiți oamenilor despre epidemie și despre pierderile suferite atunci. Credeți că parte din acest proces este despre vindecare sau doar de informare și readucerea aminte a faptelor, pentru a nu uita istoria?
Cred că amândouă. Desigur că am vrut să vorbesc și despre istoria orașului meu. Dar, în același timp, povestea este despre oameni, despre conexiunile noastre cu locul de origine, cu familia, cu istoria. Și mulți dintre cititori, după ce au citit Hana, mi-au spus că realizează astfel de vieți ușoare avem acum. Ce grea era viața înainte și ce dificultăți au avut de înfruntat predecesorii noștri.
Presupun că documentarea pentru acest roman a presupus o investiție emoțională destul de mare. Ne puteți spune cât de departe a trebuit să ajungeți, ca eforturi mentale și poate și fizice, pentru a scrie această carte?
A trebuit să citesc foarte multe despre Holocaust, am ascultat podcasturi, interviuri cu supraviețuitorii Holocaustului. Și, de cele mai multe ori, a fost foarte dificil, nu doar să mă gândesc la asta, dar pur și simplu nu mai puteam dormi noaptea. Mă uitam la tavan și mă gândeam cât de groaznici pot fi oamenii, ce poate face un om altui om. A fost o perioadă foarte dificilă și atunci am început să scriu și la o carte pentru copii, ceea ce s-a dovedit a fi un proces aproape terapeutic pentru mine. La vremea respectivă, în timpul acelor nopți fără somn, am început să inventez povești pentru copii. Și acum a devenit aproape o tradiție, scriu mai întâi o carte pentru adulți, apoi una pentru copii. Am scris șase cărți pentru adulți și șase pentru copii, s-a dovedit a fi un proces de diminuare a tensiunii, să zicem.
Cum este diferit procesul de a scrie o carte pentru adulți versus acela de a scrie o carte pentru copii?
Poate că este diferit procesul și poate că nu e mai ușor să scrii o carte pentru copii neapărat, dar îmi place să fac asta pentru că e ca o întoarcere la copilăria mea. Și, știi, când scrii o carte pentru copii, e mai mult despre fanteziile și imaginația ta. Poți scrie aproape orice dorești — bineînțeles că și acolo trebuie să te documentezi. De exemplu, dacă scrii despre niște animale, trebuie să știi unde se găsesc, ce mănâncă, care e habitatul lor, lucruri de genul acesta. Am scris o carte despre o vidră, așa că a trebuit s-o studiez. Nu e neapărat atât de ușor cum ar părea, dar poate că singura diferență mare pentru mine este că, în cazul cărților pentru copii, nu scriu fraze prea lungi. Scriu fraze foarte lungi în cărțile mele, asta spun editorii mei, cel puțin, așa că în cărțile pentru copii încerc să le scurtez.
Clara Uson spunea seara trecută, pe scena Teatrului Național, că nu a vrut să scrie despre război, pentru că războiul este teribil, dar că e obsedată de familii tragice. Că familiile fericite nu au o poveste. Ce credeți despre asta?
Cititorii mei spun că sunt destul de triste cărțile mele. Iar eu le răspund că viața nu este mereu fericită — cu toții ne înfruntăm cu lucruri neplăcute, dificultăți, iar eu despre asta scriu, despre viață.
Ce a fost cel mai greu de scris în Hana? Pentru mine, cel mai greu a fost să citesc despre vinovăția supraviețuitorului. Mi se pare că ați scris asta atât de frumos și teribil în același timp. Nu cred că avem o descriere concretă a acestui concept în roman, Hana nu o spune, dar se simte pur și simplu citind.
Numele Hana nu e doar un nume în cehă, este și un cuvânt. Când te simți vinovat, atunci te simți hana. Ăsta a fost sentimentul cu care trăia după ce a revenit în orășelul ei. Era singura care supraviețuise. Am ascultat multe interviuri cu supraviețuitorii Holocaustului și toți aveau același sentiment. Cum e posibil să fiți aici, să vă fi întors, și ca familiile voastre să nu? Fiicele, fii, mamele, tații, unchii, cum e posibil ca ei să nu se fi întors? Am vrut ca personajul să fie pătruns de acest sentiment. Când scrii, trebuie să trăiești cu personajele tale și de fiecare dată trebuie să fii unul dintre ele, ceea ce înseamnă că experimentezi aceleași sentimente, gânduri, și deci probabil că și pentru mine asta a fost cel mai dificil când am scris cartea.
Ce e mai greu să scrieți, primul draft sau să faceți prima editare?
Eu scriu foarte încet. Scriu doar două pagini pe zi. Și rescriu propoziții, rescriu paragrafe. De fiecare dată când încep să scriu într-o zi, mai întâi recitesc toate paginile pe care le-am scris. E un proces lent pentru mine, dar atunci când termin cartea, editarea e ușoară. Pentru că nu trebuie să mai schimb nimic, doar lucruri mici, în funcție de intervențiile editorului, diverse greșeli. Dar nu trebuie să schimb lucruri fundamentale. Deci poate că editarea e plictisitoare, dar e mult mai ușoară. Pentru mine cel mai greu este să scriu poveștile pe care le văd în mintea mea. Uneori mă gândesc că nu ar fi trebuit să devin scriitoare, ci regizoare, ar fi trebuit să fac filme.
Hana chiar va deveni film, cred că apare anul viitor, se joacă și piese de teatru după acest roman. Așa că își trăiește propria viață cartea, și trăiește și ceea ce nu am făcut eu.
Sunt anumite locuri unde scrisul și traducerea se întâlnesc? Sau sunt două lucruri extrem de diferite?
Bineînțeles că tradusul nu este ușor. Ai cartea, ai povestea pe care scriitorul a pus-o la cale, așa că ai ceva, doar traduci, cauți cele mai bune cuvinte și încerci să faci cele mai frumoase propoziții. Însă, până la urmă, doar urmărești textul. Dar atunci când scrii, tu trebuie să scrii textul, așa că e ceva extrem de diferit.
Anul acela Premiul Nobel a fost luat de Han Kang, o scriitoare sud-coreeană, și sunt unele voci care au spus că premiul a devenit prea politic și că este mai ușor să-l iei dacă ești femeie, faci parte dintr-o minoritate sau vii dintr-o țară de „graniță”. Ce credeți despre asta?
Ei bine, nu știu ce să spun, n-am citit-o pe Han Kang și nu știu cum scrie. Dar, în același timp, eu nu aș spune niciodată despre o carte că nu e bună, ci mai degrabă că nu e pentru mine. Pentru că citim cărțile cu propriile experiențe, cu modul în care ne-am trăit viețile, cu ochii noștri, și uneori viețile noastre nu se întâlnesc cu cărțile pe care le citim. Dar sper că juriul premiului își înțelege bine munca. În același timp, recunosc că mi-ar plăcea să ia premiul Margaret Atwood sau John Irving pentru că sunt scriitorii mei preferați.
Credeți că literatura ar trebui să tragă concluzii?
Când scrii o carte, petreci mult timp cu acel text. Așa că trebuie să scrii despre ceva care te interesează cu adevărat. Eu vreau să scriu despre lucruri la care chiar vreau și, într-un fel, îmi place să mă gândesc. De obicei, lucrurile la care mă gândesc au legătură cu relațiile dintre oameni, vreau să scriu despre motivele pentru care oamenii se poartă așa cum se poartă, poate că e singurul subiect despre care scriu, de fapt. Sunt multe lucruri care ne influențează viețile, care se întâmplă greșit sau altfel decât „ar trebui” și mă interesează să scriu despre astfel de lucruri. Adevărul este că scriu cărți pentru mine, pentru că eu vreau să mă gândesc la aceste subiecte și ăsta este motivul principal pentru care scriu. Când cititorilor le place, sunt bucuroasă, dar motivul pentru care scriu e pentru că vreau să mă gândesc la aceste lucruri.
Doriți să le transmiteți ceva cititorilor dumneavoastră din România?
Mmm! Vă rog faceți ce doriți cu viețile voastre și încercați să fiți fericiți.
