În continuarea seriei Până nu se răceşte cafeaua, a lui Toshikazu Kawaguchi, cititorii au de luna aceasta un nou volum la raft, publicat de Editura Litera, Înainte să ne luăm rămas bun. Personaje principale sunt aici, în celebra Cafenea Funiculi Funicula: soţul care are ceva important de spus; femeia care nu şi-a putut lua rămas-bun de la câinele ei; femeia care nu a putut răspunde la o cerere în căsătorie; fiica nerecunoscătoare care şi-a alungat tatăl.
Mulțumesc tare mult Editurii Litera pentru șansa de a discuta cu autorul japonez despre câteva din marile teme ale volumelor sale, despre relația cu cititorii, despre geneza textelor sale și mizele poveștilor!
De unde a pornit pasiunea pentru trecut și ce v-a determinat să scrieți patru cărți (deja traduse în România: Până nu se răcește cafeaua, Fericire într-o ceașcă de cafea, Până nu se șterg amintirile, Înainte să ne luăm rămas bun și șase deja în japoneză) pe această temă?
Viața mea a fost plină de regrete legate de trecutul meu. Am încercat să regândesc ce înseamnă aceste regrete și ce înseamnă trecutul. Regretul este o temă recurentă în toate cărțile mele. Personajele pe care le-am creat se confruntă frecvent cu consecințele alegerilor pe care le-au făcut în trecut și regretele legate de aceste decizii conturează nu doar caracterizarea lor, ci și direcția poveștilor. Regretele pot fi atât o sursă de tristețe, cât și o oportunitate de reflecție și de învățare. De asemenea, cred că inima omului și ceea ce simte acesta se pot schimba într-o clipă, atâta timp cât primește un impuls suficient de puternic. M-am gândit la această idee, că sentimentele omului pot evolua rapid, chiar înainte să se răcească/estompeze.
Ce autori v-au influențat cel mai mult stilul de a scrie, la începutul carierei?
Nu mi-a plăcut să citesc de mic, întâlnirea cu cărțile s-a produs într-un mod ciudat, la 19 ani, când am intrat într-o librărie și am întins mâna spre o carte, apoi nu m-am mai putut opri din citit. Nu știu de ce a întins mâna către o anumită carte, am deschis-o și m-am pomenit că nu mă mai opresc din citit.
La începutul carierei mele literare, am avut ocazia să descopăr operele unor autori care m-au impresionat profund. Unul dintre aceștia a fost J.K. Rowling, datorită modului în care a construit o lume atât de captivantă și accesibilă cititorilor de toate vârstele. Am realizat că formula de a crea o poveste care să rezoneze cu o varietate de cititori nu este doar o abilitate, ci o artă. Înainte de a începe să scriu romanul meu de debut, am citit cu atenție ”Harry Potter”, învățând din structura narativă, din dezvoltarea personajelor și din modul în care emoțiile sunt exprimate.
Cum ați reușit să transmiteți mesajul că, deși nu putem schimba trecutul, avem puterea de a construi speranță pentru viitor în noul dumneavoastră roman, Înainte să ne luăm rămas bun?
Temele recurente din romane se leagă de trecut și impactul acestuia asupra vieților personajelor, dar și de posibilitatea de a construi un viitor mai bun. Posibilitatea de a merge mai departe, de a construi noi experiențe și de a transforma regretele în lecții valoroase sunt alte câteva aspecte pozitive. Astfel, cititorii sunt lăsați cu impresia că, în ciuda durerii și rănilor trecutului, viitorul rămâne deschis pentru noi începuturi, ca și în acest ultim volum tradus în română, Înainte să ne luăm rămas bun. Încerc să evidențiez fragilitatea legăturilor umane și ideea că regretele acumulate pot alimenta dorința de reconectare și de îndreptare a greșelilor din trecut. Un lucru foarte important, dacă să zicem, la 100 de ani după moartea mea sau la 200 de ani după moartea mea un cititor mi-ar deschide cărțile și-ar găsi un pic de alinare pentru problemele cu care se confruntă consider că mi-am îndeplinit misiunea de scriitor.
Având în vedere că unele personaje din trecut știu că cele care le vizitează sunt din viitor, ideea aceasta există în aproape toate romanele, am putea spune că de fapt nu avem de-a face cu o revizitare a trecutului, ci cu un trecut alternativ sau posibil?
Nu cred că pot oferi un răspuns exact la această întrebare, dar consider că ceea ce sugerați este foarte aproape de conceptul unui trecut alternativ. Trecutul poate genera un evantai de posibilități, iar prin anumite reguli, am încercat să evităm contradicțiile legate de paradoxul întoarcerii în timp. Totuși, nu știu dacă pot clarifica complet întrebarea pe care mi-ați adresat-o.
Cum v-au afectat faima și succesul livresc viața personală?
Faima a schimbat modul în care interacționez cu cititorii, a adus mai puțin timp pentru intimitate, dar și posibilitatea de a călători în locuri în care nu m-aș fi gândit că ajung. De asemenea, a generat o presiune de a publica mult mai repede un nou volum și de a răspunde așteptărilor cititorilor, dar mai ales editorilor.
Ce reacții surprinzătoare ați primit din partea cititorilor, în special cei din afara țării natale?
M-am întâlnit cu cititori care au experimentat pierderi similare cu cele din romanele mele și au simțit o ușurare în urma lecturii. Aceste povești i-au ajutat să facă față tristeții lor. De exemplu, luna trecută am fost într-un turneu la New York, unde un cititor m-a abordat și mi-a povestit despre o ceartă pe care a avut-o cu fratele său mai mare. Din păcate, fratele a avut un accident și a murit, iar regretul său cel mai mare era că s-au despărțit certați și că nu au avut ocazia să își ia rămas-bun așa cum ar fi trebuit. Acest cititor a citit primul volum, iar în a treia povestire, care vorbește despre două surori, dintre care una moare într-un accident de circulație, a găsit o asemănare izbitoare cu ceea ce a trăit el în viața reală. A realizat că poate exista o altă modalitate de a face față pierderii unei persoane dragi.
Și a venit la sesiunea de autografe după ce a zburat din Mexic până în New York doar pentru a mă întâlni. Marea majoritate a cititorilor care mă impresionează sunt cei care au suferit pierderi și, citind poveștile mele, simt o ușurare, ca și cum durerea s-ar diminua prin lectura cărților.
Cum poate contribui literatura la o mai bună înțelegere a problemelor sociale și a experiențelor umane?
Literatura are puterea de a deschide drumuri către lumi diverse, transmițând emoții și dileme umane profunde. Atunci când scriu, mă gândesc mereu la cum cuvintele mele pot deveni un refugiu pentru cititorii care trec prin momente dificile. Indiferent de statutul social sau de vârstă, fiecare individ duce cu sine o poveste, o povară sau o bucurie. Când un cititor se confruntă cu o temă de suferință sau dor, iar romanele mele rezonează cu ei, se realizează un act cathartic. Sper ca cititorii să găsească nu doar divertisment, ci și empatie, înțelegere și toleranță. Asta înseamnă că romanele mele pot fi mărturii ale realității noastre, ghidându-ne către o lume mai tolerantă și mai deschisă la dialog.
Care este rolul librăriilor în societatea actuală?
Librăriile sunt întâlniri cu posibilități, locuri unde cititorii pot descoperi povești care îi cheamă. Acolo m-am familiarizat cu lectura, iar prima mea experiență majoră de cititor a fost când am intrat într-o librărie la 19 ani. Cititorii pot explora, descoperi și simți magia literaturii și pentru mine, întâlnirea cu o librărie a fost un moment decisiv, o revelație care mi-a deschis orizonturi noi. Prin rafturile pline de cărți, nu găsim doar titluri, ci și voci diverse, perspective unice și o comoară de emoții. Librăriile devin locuri de întâlnire pentru scriitori și cititori, facilitând o cultură a dialogului și a împărtășirii și pot construi legături și punți între generații.
Mulțumesc pentru amabilitatea de a răspunde întrebărilor mele, Toshikazu Kawaguchi, și Raluca Nicolae, profesoară a Centrului de Studii Japoneze „Angela Hondru“, pentru interpretarea din japoneză.
Fotografii de Robin Giosu & Denisa Păun.