O prezență aparte online, pe cât de șocantă, pe atât de discretă, pe care eu o consider un fel de emblemă a paradoxurilor, Tatiana Ernuțeanu este poetă și publicistă prezentă cu rubrici în mai multe publicații de la noi.
Recent, mi-a atras atenția tocmai cu faptul că antenele ei creative se întind mult dincolo de poezie, odată cu seria de cărți poștale Dă-mi mâinile tale calde și cu propunerile de cadouri unicat pentru îndrăgostiții lunii februarie. Nu se putea să nu o iau la întrebări despre viață și arta ei, despre condiția de scriitor și lumile ideale, fie ele reale sau imaginare.
Ești o apariție distinctă în peisajul literar de la noi și nu vreau să fiu clișeică întrebând ce te-a adus spre poezie — asta dacă nu cumva vrei să-mi spui oricum. Însă curiozitatea cea mai mare este următoarea: ce te ține în poezie? Ce anume din tine, adultul cu resposabilități și planuri concrete, decide să fie atât de fidel versului și visului?
Mulțumesc pentru ceea ce îmi spui. Trec abrupt în răspuns și spun despre mine un prim și important aspect, toate acțiunile mele în viața asta au avut un singur deziderat, să simt. Să primesc emoție din ceea ce fac. De asta, astăzi mă pot numi o „șarmantă ratată”. Pe mine acest verb, a simți, m-a condus prin viață. Prost pariu, altfel!
Noroc însă că am simțit să citesc, să văd artă, să ascult muzică, să văd filme. Dacă nu aș fi simțit, nu știu dacă le făceam și eram azi o șarmantă ratată incultă. La poezie am ajuns natural, în studenție, prin anii ’95, o perioadă foarte efervescentă în raport cu cea de azi, asta în primul rând pentru că după atâtea reprimări până în ’89, acum, dintr-o dată, oamenii erau liberi, liberi să vorbească și o făceau cu nesaț, liberi să fumeze, să bea, să iasă în baruri, să danseze, să aibă plete sau să fie rași în cap, să trăiască în ritmul propriu și asta făceau.
În opinia mea, au fost cei mai exuberanți ani ai vieții mele, în care era flagrantă pofta de viață a oamenilor. Ca o notă suplimentară, acum, pare că românilor li se face iarăși dor de restrângeri, altfel nu ar adera cu atâta larghețe la principii care îngrădesc și interzic lucruri.
Revenind, că uite așa mă pierd eu pe drum, atunci am început să scriu. După aceea m-a luat viața și trăitul ei, pierdeam nopțile prin Club A, R2 și alte nume legendare, ziua mergeam la facultate și abia dacă reușeam să dorm câteva ore. Citeam, dansam, iubeam, descopeream lumea, trăiam totul la cald și din plin. Mă întorceam la poezie ca la un fost iubit de care nu mă simțeam complet ruptă. Apoi abandonam și tot așa. Ce simt că m-a ținut și mă ține în poezie este faptul că simt mult când o scriu. Viața, în sine, e ca apa, nu ne oferă emoții zilnic. Așadar, nici vorbă, pe măsura dorințelor mele, așa cum aș avea eu nevoie. Ca atare, nu am de unde să mi le iau. Ok, le iau dintr-o muzică, dintr-un film, de la un om, de la altul, dar tot mai am nevoie. Nu știu nici dacă poezia mă va reține și peste 4 ani sau altceva îmi va produce intensități.
Poate dacă miza era una egolatră, de genul a mă încâpățâna să tatonez sperând că voi intra în istoria literaturii, cum văd că mulți autori slabi sau merituoși acced, aș fi putut spune că poezia e „veața mea”. Cât despre planurile astea concrete, de care mă întrebi, n-am. De când mă știu, eu trăiesc fără planuri. Iau ce-mi aduce viața și Dumnezeu. Mi-a spus cineva că asta e o manieră de a mă deresponsabiliza. Nu l-am contrazis. O fi asta, am zis, dar n-am schimbat nimic.
„Buletin de știri blues” este cea mai recentă carte a ta și a fost foarte bine primită de cititori, cel puțin în bula mea asta am observat. Cum a fost pentru tine, dacă ne referim la feedback și așteptări? Ce ai fi vrut mai mult sau diferit de la carte, de la tine, de la cititorii tăi?
Atunci când public o carte, nu am așteptări. Nu am așteptări, pentru că eu scriu din plăcerea de a o face, pentru că retrăiesc niște lucruri, pentru că simt alte lucruri. Poate că voi supăra publicul, dar eu nu scriu pentru el. Aș fi o mare ipocrită să spun că eu scriu gândindu-mă la ceilalți, la ce impresie voi lăsa, dacă o să le placă sau nu sau că scriu pentru recunoaștere, critică, premii. Nu am astfel de orgolii.
Observ și că puțini „critici” se opresc asupra unui volum, dacă de acel volum nu îi leagă fie prietenia pentru autor, fie ura pentru autor. Dar nu mă supără asta, chiar dacă, să spunem, vorbind la modul idealist, literatura, zic eu, n-ar trebui terfelită de partipriuri. Enfin, revenind la volumul meu, ce s-a scris s-a scris fără a cere eu cuiva să o facă. N-am făcut asta în viața mea, considerând că nu aș putea să-mi cunosc „valoarea”, atât cât ar fi ea, dacă ceea ce s-ar scrie ar fi în baza unei rugăminți, a unei pile, a unei intervenții.
Ca un detaliu care n-are, dar are legătură, eu nu port nici măcar niște amărâte de gene false sau un sutien push-up, de teama de nu primi vreun compliment pentru ceva ce nu-mi aparține. Și dacă mai sus am spus că nu am orgolii de acel tip, am în schimb orgolii din astea, vreau ca orice apreciere la adresa mea, a personalității mele, a muncii mele, a scrisului meu, a aspectului meu and so on să se bazeze pe ceea ce eu sunt, nu pe ceea ce eu aș disimula.
În această clipă, când scriu, nu simt că aș fi vrut altceva de la carte, volumul ăla este ce am putut eu la acel moment. M-am bucurat de o lansare cu peste 150 de oameni, ceea ce consider un număr impresionant pentru un nume lipsit de notorietate ca al meu. Am primit în tot acest timp multe mesaje emoționante de la oameni care m-au citit, nu vorbesc despre cei care mă cunosc, căci pe aceia mereu îi voi suspecta de subiectivism. Nu am tipul acela de gândire megaloman cum că aș fi putut mai mult. E drept și că, dacă cineva spune că i-a plăcut ce am pus eu acolo, mă flatează, mă bucură. Dar și dacă mi-ar spune că nu i-a plăcut nu m-ar afecta, pentru că eu cred că ar fi nerealist din partea oricărui scriitor să presupună că va fi plăcut de toată lumea.
Am observat, de puțină vreme, că nu te mai rezumi doar la poezie și că ai început să folosești arte mixte pentru creația unor colaje, cărți poștale și tablouri care arată diferit de ce ne-a obișnuit consumerismul să vedem drept cadouri. Cu toate acestea, tu vorbești despre ele ca despre niște posibile cadouri în rândul urmăritorilor tăi. De unde ideea sau nevoia de a face acest lucru și cum vezi viitorul acestei noi ramuri creative din viața ta?
Realizarea de colaje a apărut natural, ca formă de exprimare vizuală, a ceea ce eu voiam să transmit. Am început acum câțiva ani cu colaje digitale, pe care, însă, le-am simțit reci și le-am abandonat. Am început apoi să fac aceste colaje analog, pe care le-am găsit infinit mai potrivite în a reda povestea, mesajul, trăirea mea de moment. Pentru mine ele reprezintă o poetică vizuală.
Setul de cărți poștale Dă-mi mâinile tale calde a fost un manifest apărut din dorința de a atrage atenția asupra nevoii multora dintre noi de a fi acceptați, tolerați, înțeleși, nejudecați și, pentru asta, avem nevoie de niște mâini calde, iar faptul că am ales ca formă de exprimare cartea poștală s-a datorat dorinței de a îi reabilita farmecul.
Acum, seria de colaje cu expresii brodate manual a apărut ca un „antagonic“ al tuturor văditelor declarații de dragoste transpuse în inimioare de ciocolată, săruri de baie inimioare și tot arsenalul cu care vrei să-ți dovedești iubirea în luna februarie. Și, pentru că eu văd iubirea altfel, am ales să brodez acele expresii pe care le folosim cu toții într-o relație, care denotă dragoste, dar sub altă formă. M-am adresat, firește, celor cu simțul umorului și puțină deschidere spre autoironie. Le consider variante de cadouri, pentru că eu însămi cumpăr astfel de chestii atât pentru mine, cât și pentru a le oferi altora. Merg des la târguri, de unde am cumpărat de la artizani sau de la artiști sau de la oameni talentați, albume de fotografie, obiecte de artă manuală, rizo printuri, fotografii, vederi, colaje. Consider că astfel de lucrări pot să-ți facă din spațiu unul încărcat emoțional, intim, personal, estetic și ușor artsy.
Ideea pe care o susțin este aceea de a cumpăra lucrări de artă fie contemporană, să spunem aici, de la accesibilă, până la foarte scumpă, în funcție de cum își permite fiecare, fie clasică, pe care nu toți ne-o permitem, însă niciodată, dar niciodată, „tablouri” de la magazinele de decorațiuni, în serie de mii de exemplare, reci și fără vreo amprentă personală. Mai degrabă îți faci un moodboard pe perete, unde aduni poze, captions, colaje, cărți poștale, chestii care au trezit în tine lucruri, le prinzi cu piuneze sau scotch. Am în minte mereu apartamentele din Berlin, care pentru mine sunt cele mai individuale, dacă le pot numi așa, locuințe din Europa. Toate au afișe, printuri înrămate, obiecte de artă, antichități, vaze mișto, dar ale fiecăruia sunt unice, alese în acord cu preferințele lui, cu apartenențele lui. Nu sunt două case la fel, deși au acest aer comun berlinez. La noi, însă, nu se ține cont decât de moda de moment. Azi e la modă vopseaua somon, avem, mâine spoturile, avem, candelabre opulente, avem, preșuri de la Ikea, avem, minimalism suedez, avem, open space american, avem. Asta mi se pare de o cruntă lipsă de identitate, o stimă de sine scăzută și un discernământ îndoielnic.
Sunt nevoită să postez lucrările mele pe rețele pentru că noi nu avem nici piețe volante ca-n Berlin sau alte mari orașe, unde să poți vinde ce creezi, așa că trebuie să găsești cu „ingeniozitatea românului” căi prin care să o faci. Nu avem nici deschiderea spre astfel de cadouri delicate. Știi cum e treaba aia, mă duc să iau ceva, un obiect mare, să pară că a fost scump, nu mă duc la ziua omului cu flinticul ăsta, pe ideea aia că prețul unui lucru e dat de mărimea obiectului, cu cât e mai mare, cu atât apare și garanția: băi, trebuie să fi costat ceva bani.
Cu privire la noua mea direcție, nu am direcție. Am așa o idee și niște propuneri de a organiza o expoziție cu colajele mele, o instalație care să îmbine poezia cu aceste vizualuri, dar nu m-aș hazarda să zic sigur, că sincer nu știu dacă diseară, în pat, la culcare, nu-mi vine vreo altă idee în care să pun pasiune.
Ceea ce ne duce, inevitabil, la condiția artistului — în lume-n general, dar și la noi, în România, în particular. Cum e pentru tine? Te prezinți oamenilor ca artistă, ca scriitoare? Cu ce binecuvântări și cu ce neajunsuri vine condiția asta pentru tine?
Nu mă prezint niciodată altfel decât cu numele meu. Mi se pare ridicol să afirmi tu despre tine că ești artist sau poet… Ceilalți sunt cei îndreptățiți să te numească așa, dacă te consideră. Eu despre mine cred că sunt un om care face niște lucruri pe care le trimite în lume. Și dacă e ceva ce mai cred este că pot crea emoție și ăsta e singurul meu deziderat. Acum vine partea neprietenoasă, și anume că vremurile astea aride, declarativ libere, altfel pline de așa trebuie, așa nu, au impus un soi de pattern de gândire oamenilor și o infinită teamă de emoții și, cum eu asta ofer, numărul celor cărora m-aș putea adresa devine tot mai mic. Nu propun lecții de feminitate, nici lecții de yoga, de mindfulness, nu scriu cărți despre cum să ne detoxifiem sau cum să stăm bravi și inerți în fața oricărui sentiment nelăsându-l să ne copleșească.
Binecuvântare consider faptul că nu m-a prins niciun curent actual, căruia să îi devin tributară și că am putut să rămân cine sunt, neajunsurile sunt direct proporționale cu binecuvântarea, căci, dacă nu dai publicului ce vrea el, nu prea mai poți să-ți iei pavlova des. Ce mă întristează însă este mentalitatea asta pur românească, prin care cohorte de oameni îi consideră pe scriitori, pe artiști, pe dansatori, pe stiliști etc. inutili. Niște pierde-vară care nu merg la muncă și care apoi se lamentează. Am auzit asta de la intelectuali până la oameni cu 3 clase. Păi ce fac ei, ce muncă e asta?! Am realizat implicit că aceștia pot trăi bine mersi fără o carte citită, fără să vadă o lucrare de artă, fără să meargă la un spectacol, nu sunt nevoile lor astea și pe cale naturală sunt catalogate inutile. Cum să mai gândească și că ele ar trebui remunerate?
Așadar, nu poți avea așteptări de la o societate care nu cultivă nici emoția, nici educația, nici esteticul. Eu am acest cult pentru Germania, pentru felul ăsta al lor unic, de a gândi individual, de a nu se alinia niciodată la curentele lumii. Germania nu e o țară, e o lume, e un alt sistem, e ceva ce, în opinia mea, dar nu doar a mea, ci susținută de studii în comportamente și atitudini, nu mai este întâlnit în nicio altă țară.
De nenumărate ori, am fost întrebată de ce idealizez Germania. Mă hazardez acum să spun în linii mari. First of all, pentru că statul ăsta nu interzice nimic cetățeanului, libertatea ar putea fi aproape sfidătoare, să spunem, pentru niște pudibonzi, în timp ce același stat are grijă de tine, cu un sistem medical aproape perfect, unul legislativ la fel and so on. Dar ce vine la pachet cu treaba asta este faptul ca cetățeanul nu are ocazia să dezvolte „antipatie” pentru stat, ca atare nu dorește să-l saboteze. Orice neamț are un simț al responsabilității transmis și integrat perfect. Dau un exemplu banal, când ia salariul, primul lucru este să-și achite dările la zi, apoi își asigură existența în acea lună și abia apoi, în cazul în care își dorea să-și ia ceva care era o plăcere, o va face, dacă îi va rămâne cu ce. Știi că la noi e pe dos. În Germania nu se fac selfie-uri, nu se postează poze cu activitatea ta, poze cu tine and so on. Toate studiile au arătat că este poporul care prețuiește discreția mai mult ca orice. În România, dacă faci asta și ai un business, scrii cărți, ești actor, pictezi, faci bijuterii etc. și ești discret, lumea te pierde din vedere și afacerea crapă și tu dispari. Și asta pentru că în cultura locului discreția nu este o valoare comună.
Așadar, ori te adaptezi peisajului balcanic, care apreciază expunerea, ori te muți de aici. În cluburile berlineze, spre exemplu, regula spune că nu ai voie să faci poze. De ce? s-ar întreba românii, nu ne ducem să ne distrăm și să arătăm că o facem? Pai nu! Nemții vor să se distreze trăind momentul, nu să demonstreze, iar distracția unui neamț poate fi să poarte fetish, leather, să frecventeze anumite medii, să… diverse și se mai poate ca cel care face asta să fie medic, profesor, inginer, cercetător, în viața sa de zi cu zi, iar, pentru a nu exista riscul de a-i fi terfelită identitatea socială, pozele în astfel de locuri sunt complet interzise. Fapt care mi se pare mai mult decât lăudabil, Germania dovedind încă o dată că este țara care încurajează libertatea, educându-te să nu abdici de la cine ești, de teama de a nu fi șantajat, compromis etc.
Tot în țara asta nu ai voie, ca turist, din respect, să faci poze monumentelor postwar. Dar tot în țara asta poți face nudism în parc sau în zone FKK Bereich, Freie Korper Kultur însemnând cultura corpului liber, o mișcare a Germaniei de la începutul secolului XIX-lea. Aici, orice rezident este primit fără urmă de suspiciune sau de ostilitate. În acest oraș, fără prea mult soare, numit Berlin, sunt atât de multe de făcut și asta iarăși se datorează unei diversități ce derivă din libertate excesivă, încât oamenii nu au motive să se refugieze pe rețele, nu folosesc instagram, Facebook și alte platforme ce pot da uneori impresia că și asta e viață. Mă opresc aici, deși există mult mai multe motive pro german life.
Din ce trăiește un scriitor, de fapt? Și din ce ar fi ideal să trăiască?
Întrebarea asta mă încurcă. Acum, cum să zic eu „trăind din” referindu-mă la procentajul primit din vânzări al unui scriitor? Nu trăiește, ti-aș zice, că nu e posibil. În România e obligatoriu ca, scriitor fiind, să ai o altă meserie sau să capeți așa o notorietate ca scriitor (aici fără selecție a modalităților prin care…), încât nu știu… să devii imaginea a ceva, sau să ți se dea o emisiune cu un fee considerabil, sau să-ți deschizi un hotel, o cârciumă. Cam așa văd eu lucrurile acum.
Ideal ar fi ca un scriitor să-și poată permite să trăiască din calitatea de scriitor, dar habar n-am de unde s-ar pleca în această frumoasă și idealistă bătălie, de la edituri care să ofere alt procentaj, de la oameni care să aibă o putere de cumpărăre și un interes mai mare, de la autopublicare….?
Mai este încă nevoie să tot repetăm celor din jur că reprezintă muncă să scrii o carte, să faci o schiță, să pictezi un tablou, să dansezi, să te ocupi cu ceva atât de vag ca frumosul și deseori efemerul?
Bineînțeles că da, în primul rând pentru că vocile care spun asta sunt vocile celor care n-au nevoie nici de frumos, nici de emoție și nici de efemer. Oricând te poți lovi de întrebarea: păi cine te pune să scrii? Și s-ar putea să te blochezi, de aproape că îți vine să te și scuzi că stai așa ca un parazit.
Românii sunt spontani și le știu pe toate și au și solutii pentru toate, dar numai cu privire la ceilalți. Am regretat mereu că nu m-am născut în New Yorkul anilor ’80 sau Berlinul acelorași ani, unde era atâta efervescență artistică, culturală, atâta emoție, creație, atâta individualitate și dorință de a experimenta. Știu, mi se va spune că anii aceia au fost și anii depravării. Da, dar depravații ăia au lăsat și o mare moștenire de artă și cultură, pe când corecții de azi nu știu dacă vor fi girați de timp.
Sinceră să fiu, nici nu mă interesează această categorie de oameni. Dacă ei nu simt frumusețea unui dans, a unei picturi, a unei cărți, pierderea, din punctul meu de vedere, e doar a lor. Firește că ei nu vor considera așa, ca să vezi pierderea ar însemna să recunoști valoarea.
Știu că ești pasionată de o grămadă de chestii unicat sau rare, de parfumuri boeme și țesături speciale, așa că vreau să te rog, pe final, să ne recomanzi un combo care pentru tine e irezistibil într-o zi ideală. Cum e ziua respectivă? Ce parfum și ce rochie porți, ce carte citești, bei cafea sau ceai, ești ocupată până peste cap sau te bucuri de un dolce farniente veritabil? Lângă un tiramisu sau o pavlova? Lasă-ne să întrezărim măcar coordonatele unei astfel de zile.
Mulțumesc din nou. Poate impresia e dată de faptul că, neținând cont vreodată de modă, propunerile mele pot părea inedite.
O zi cu lumină rece, fără soare, dar o lumină clară. Port un sacou bărbătesc foarte larg, în care nu mi-e greu să mă arăt pierdută, un pulover negru cu nasturi pe spate, o fustă scurtă, dresuri din mătase și niste cizme optzeciste. Ținuta e doar pentru mine, iar, dacă sunt câteodată snoabă, până și snobismul meu e egoist, doar eu să știu de unde e sau ce e acel item. Niciodată nu vei vedea pe mine vreun logo vizibil sau vreo haină care să aibă „calitatea” de a fi recognoscibilă pentru o anume casă de modă. Nu mă feresc nici să port haine extrem de ieftine.
Sunt necoafată, cum sunt de când mă știu, dar îmi miroase părul puțin a șampon, puțin a hair perfume Parisian Musc, primit de Crăciun, puțin a tutun și puțin a french fries. Am băut trei căni de ness cu lapte, ca în fiecare zi, am fumat trei pachete de țigarete, ca în fiecare zi, și nu m-am dat cu niciun pic de cremă de față, ca în fiecare zi, deși în fiecare seara îmi propun să o fac a doua zi. Nu am uitat, însă, să folosesc cremă pe corp și să mă parfumez. Ăsta e un ritual care n-are deloc de-a face cu îngrijirea propriu-zisă a pielii, că asta nu m-a preocupat vreodată – nu-mi face cinste să spun asta – însă are de-a face cu senzațiile pe care mi le oferă. O fac din plăcerea de a simți aroma și textura. De ceva vreme, am un penchant pentru crema Melograno, de la Santa Maria Novella, cea mai veche farmacie din lume, cu rădăcini de pe la 1221. Menționez asta nu de infatuată, ci ca o notă care vorbește despre criteriile mele de selecție, cu totul emoționale. Întâi mă las încântată de poveste, apoi încerc produsele și, dacă îmi și plac, iau.
Parfumul de azi e un parfum modest, care a fost lansat în 1971, ca atare este o aromă a acelor vremuri, ocazie care îmi permite să am o perspectivă a unei epoci pe care nu am apucat-o, dar pe care am găsit-o fascinantă. Se numește Aromatics Elixir și este primul parfum aromachologic. Din parfumeria modernă îmi plac doar câteva parfumuri.
Am recitit puțin dintr-una din cărțile lui Sophie Calle, o artistă preferată, am mâncat oul fiert moale, ca în fiecare dimineață, m-am bucurat că am în frigider șnițele, căci eu, dacă nu mănânc într-o zi ceva prăjit, consider ziua ratată. Am și o pungă cu bezele pe noptieră. E bine! Pentru comboul perfect de rutină, e nevoie să pun aspiratorul zilnic, să șterg praful, altfel nu simt că am confort vizual și să-mi aprind o lumânare de la Cire Trudon. Specific, în perioadele mele de sărăcie lucie, că am și de astea periodic, am renunțat la altele, dar la lumânarea asta și la flori, luate la câteva zile, nu.
Nu sunt ocupată nici azi, căci viața m-a pus pe lista celor neocupați. N-a vrut ea, oricâte încercări am bifat. Așadar, îmi plimb oasele din bucătărie în sufragerie, mai fac o ciorbă, o plăcintă, mai spăl niște vase, calc ceva, mai trec prin dormitor, mai brodez, mai fac un colaj, mai scriu o slovă, mai bag o mașină la spalat, mă mai uit pe facebook, ca să nu uit că există atâtea vieți „perfecte”, cam așa.
Fotografii din arhiva personală a Tatianei Ernuțeanu.
