Într-un context social în care violența domestică continuă să fie una dintre cele mai ignorate forme de abuz, munca de zi cu zi a activiștilor pentru drepturile femeilor rămâne nu doar esențială, ci și profund subapreciată.
Simona Voicescu, fondatoarea și președinta Asociației Necuvinte, este una dintre vocile cele mai articulate și consecvente în lupta pentru sprijinirea supraviețuitoarelor violenței de gen în România. Juristă de profesie, cu experiență în comunicare instituțională și advocacy, ea a transformat Asociația Necuvinte într-un reper în sprijinul victimelor violenței de gen, lucrând direct cu persoane afectate, dar și colaborând cu poliția, instanțele și administrația publică pentru a schimba sistemul din interior.
De peste un deceniu, ea construiește punți între societatea civilă și instituțiile statului, într-o încercare curajoasă de a transforma sistemul și de a face dreptate pentru cele „fără glas”. În acest interviu, discutăm despre feminism ca formă de rezistență juridică, despre barierele emoționale și birocratice întâlnite de supraviețuitoare și despre importanța unei solidarități reale în fața unui fenomen care nu mai poate fi ignorat.
Cum arată România, în 2025, pentru o femeie care vrea să scape dintr-o relație abuzivă? Ce s-a schimbat și ce a rămas la fel?
În 2025, femeile sunt mult mai informate, s-a diminuat teama de a apela la instituții și dacă ne uităm la cifre și neîncredere cred că există și o implicare mai mare a bărbaților atât în condamnarea publică a violenței, cât și în susținerea femeilor care cer ajutor. Sistemele se modernizează mai încet, însă aș îndrăzni să spun că nu din lipsă de voință instituțională, ci pentru că modernizarea lor se traduce prin investiții în oameni, infrastructură și echipamente și aceste investiții se deblochează cu dificultate. Multe investiții au fost făcute cu sprijinul Uniunii Europene, mediului privat sau a altor surse de finanțare externă dedicată creșterii capacității sistemelor de justiție și asistență socială.
În contextul unui atac virulent și plin de ură la adresa democrației, a statului de drept și a drepturilor fundamentale la care am asistat în ultima perioadă, s-a putut observa și mai bine această coalizare a educației, a spiritului civic. A crescut nivelul de conștientizare și la nivel individual, suntem mai bine informați, încrezători și asta se vede atât în mediul online, dar și din toate datele statistice colectate de instituțiile cu atribuții în domeniu, avem o creștere pe toate liniile, sesizări făcute către organele de poliție, ordine de protecție emise, dosare penale etc. Mai puțin la nivel de condamnări, unde cu toate că avem o creștere, este infimă comparativ cu numărul sesizărilor făcute anual. Nu știu dacă a rămas ceva la fel, totul este într-o continuă mișcare și transformare, doar că anumite schimbări au nevoie de mai mult timp, dar nici acolo lucrurile nu stau la fel ca acum 10-20 de ani.
Comunicăm mai mult, mai bine, sunt campanii derulate atât de către organizațiile neguvernamentale, cât și de instituțiile publice, avem o atitudine generală mult îmbunătățită referitoare la violența în familie și de gen. Încurajez pe oricine este victima unei forme de violență să ceară ajutorul, pentru că există soluții.
Cum se traduce feminismul în munca de zi cu zi cu autoritățile, cu sistemul de justiție, cu poliția? Ai simțit vreodată că discursul feminist te împiedică să fii luată în serios în medii instituționale sau juridice?
Este interesant să observi cum este perceput feminismul în instituțiile care formează sistemul de justiție, în instituțiile „de forță” pentru că aceste instituții au fost predominant masculine în istoria noastră și prezența femeilor a fost considerată a vulnerabilitate. Realitatea de acum arată diferit la nivel de reprezentare însă, justiția în România este echilibrată sau chiar predominant feminină pe alocuri, dintre judecători aproximativ 72% sunt femei, iar 28% bărbați, în timp ce, în cazul procurorilor, proporția dintre bărbați și femei este mult mai echilibrată (50.63% – 49.37%); în Poliția Română aproximativ 25% dintre angajați sunt de sex feminin, mult peste media europeană care este de 12%. Dar aceste date reflectă reprezentarea, nu atitudinile. Feminismul a fost înțeles pe alocuri greșit la nivelul instituțiilor publice, drept agresivitate feminină sau și mai rău drept impunerea unor măsuri pe care ei nu sunt pregătiți să le adopte sau nu ar fi necesare. Nu este o înțelegere bazată pe realitate, ci pe o atmosferă creată de modul viciat și uneori dăunător mișcării pentru drepturile femeilor în care se vorbește despre feminism în România. Am avut de multe ori surpriza neplăcută să stau de vorbă cu reprezentanți, atât femei, cât și bărbați, ai acestor instituții și să aud de la ei : „Să înțeleg că vreți să arestăm toți bărbații, nu? Așa preventiv (spus râzând)”, „Nu sunt feministă, dar susțin accesul la justiție al femeilor”, „Dar dacă era o femeie agresoare, tot la fel ați fi vrut să o arestăm?”, „Știți cum este cu femeile, le place să spună „nu” din pudoare, este datoria noastră să insistăm (discuție pe baza unui caz de viol)”. Dar nu aș vrea ca citind acest articol să se plece cu ideea că justiția noastră este fără speranță pentru că nu ar fi adevărat. Orice pădure are uscăturile ei și acest tip de mentalitate va continua să existe, mai ales în țara în care biserica este nepermis de mult implicată în sistemul legislativ, de justiție al statului, medical, peste tot, mai puțin în comunitățile extrem de defavorizate care ar avea nevoie de sprijin spiritual și material din partea lor și în țara în care feminismul este urlat în termeni neînțeleși de marea majoritate în urale însoțite de roșii aruncate în ferestre.
Societățile se schimbă în mod continuu, generațiile noi aduc cu ele un alt suflu și o înțelegere mai bună a valorilor umane, peste 80% dintre angajații acestor sisteme sunt veniți după 1989, fără constrângerile sistemului comunist, dar o parte dintre ei formați de profesori cu mentalități învechite.
Noi avem o componentă importantă de formare a specialiștilor din sistemul de justiție și protecție socială în organizația noastră și asta ne ajută să cunoaștem mulți oameni, tineri specialiști la început de drum sau cu mai multă experiență, dar care înțeleg că este nevoie de formare continuă în aceste domenii. Ne încarcă cu energie aceste întâlniri pentru că ei formează instituțiile publice și mulți dintre ei gândesc deja altfel, vor să fie altfel. Îndrăznesc să mă mențin optimistă.
Care sunt cele mai mari lacune sistemice pe care le-ai identificat în protejarea femeilor aflate în situații de risc?
Mai avem de lucrat la modul în care instituțiile publice văd aceste intervenții, strict din perspectiva obligațiilor lor instituționale fără să se armonizeze cu celelalte sisteme. Vorbim des în ultimii ani despre intervenția multidisciplinară, centrată pe victima infracțiunii, dar de fapt cei care se apropie cel mai mult de acest tip de intervenție, pe segmentele lor de competență, sunt organizațiile neguvernamentale. Pe scurt, nu știm încă să lucrăm împreună și asta se traduce uneori ca re-traumatizare la nivel de persoană victimă a infracțiunilor sau dezinteres din partea statului. Suntem trimiși de la unii la alții, retrăită întreaga experiență traumatizantă, servicii care nu vin mereu în completare celor dinainte, ci se suprapun sau vin după perioade în care lăsăm aceste persoane fără suport, iar acestea au un rol de descurajare. La ele se adaugă și modul în care o parte a presei prezintă aceste situații, într-un mod lipsit de responsabilitate socială și etică profesională. Nu există justificare pentru violență! Atunci când citești un titlu de tipul: „Viața a 3 tineri a fost distrusă după ce o femeie s-a dus la poliție să reclame violul”, „A omorât-o în bătaie pentru că nu făcuse curat în casă” poți rămâne cu impresia că violența este tolerabilă, justificabilă. Sunt mii de titluri care nu pun accentul corect din punct de vedere al informării și prevenirii faptelor cu violență, și anume pe agresor și încălcarea legii și nu pe victimă și imperfecțiunile ei.
Nu sunt suficiente adăposturi la nivel național pentru a acoperi nevoia de cazare în regim de urgență a persoanelor victime ale violenței în familie și de gen și nu avem centre suficiente destinate agresorilor. Violența în familie este un fenomen cauză-efect și România încă nu are pus la punct un sistem de intervenție multidisciplinar integrat pentru efect – respectiv victima infracțiunilor, dar trebuie să ne ocupăm mai bine și de cauză – agresor, pentru că aceste forme de violență au un caracter repetitiv și o victimă salvată lasă în urma ei un agresor liber de cele mai multe ori, gata să înceapă o nouă relație, care nu poate fi altfel decât o relație abuzivă.
Ce funcționează (și ce nu) în colaborarea dintre ONG-uri și instituții precum poliția, parchetele, instanțele? Ai întâlnit situații în care sistemul a reușit să răspundă bine? Ce obstacole apar cel mai des în intervențiile concrete în cazuri de violență domestică?
Dacă mă gândesc la cum arăta intervenția în situații legate de violența domestică în urmă cu 10-15 ani, progresele sunt majore. Când am început proiectul Necuvinte, îmi amintesc mesajul primit din partea reprezentantului unei instituții publice esențiale în protejarea vieții persoanelor victime ale violenței în familie și anume: „există violență domestică în România, dar nu la nivelul la care să necesite o campanie națională, este mai mult un fenomen de mahala”. Necuvinte de acolo a plecat și 2 ani mai târziu, am lansat prima campanie națională în parteneriat cu Poliția Română.
Organizațiile neguvernamentale au fost văzute mult timp drept un pericol, o problemă de securitate a sistemelor în care permiți accesul „actorilor externi”, pentru că statul român post decembrist a plecat cu moștenirea secretomaniei. Nu comunicăm public, nu vorbim decât cu ai noștri și de fapt, nici cu ai noștri, doar cu o mână de oameni. Este un progres fantastic aici, acum organizațiile neguvernamentale sunt parteneri la schimbare în tot aparatul guvernamental, pe toate domeniile majore din România. Sunt proiecte și inițiative pe care nu le putem face bine decât împreună și eu cred ca au înțeles în marea lor majoritate asta. Strict pe domeniul nostru de activitate, în timp ce poliția și instanțele de judecată au devenit mult mai deschise la colaborări cu societatea civilă, parchetele rămân circumspecte și dacă facem un exercițiu practic pe cifrele statistice ale instituțiilor menționate mai sus, parchetele au cele mai mici cifre legate de trimiteri în judecată a dosarelor privitoare la violența în familie. Procentul anual este în jurul a 2% din totalul sesizărilor făcute la poliție.
Sistemele sunt formate din oameni și peste tot unde vedem îmbunătățiri notabile, oamenii din acele sisteme au trecut prin procese de formare, au înțeles mai bine cercul violenței, cauze, efecte, intervenția centrată pe victimă și focusată pe agresor, caracterul repetitiv al acestor fapte, creșterea nivelului de violență atunci când nu sunt luate măsuri și multe altele. Oamenii din sistemele care au început să funcționeze mai bine, sunt cei care dau un exemplu și colegilor lor și care au început o schimbare din interior.
Mai sunt și factori care nu țin direct de ei, cei care lucrează în sistemul de justiție (poliție-parchet-judecătorie), dar pot influența procesul decizional și anume supra-aglomerarea penitenciarelor. Cum analizăm și sancționăm nivelul de pericol social al unor fapte? Sunt infracțiunile din domeniul violenței în familie considerate fapte care prezintă pericol social ridicat? Ce contează mai mult pentru sistemul de drept din România: persoana sau patrimoniul? Sunt infracțiunile împotriva persoanei analizate la fel de dur ca cele împotriva patrimoniului? Sunt întrebări la care nu pot răspunde eu pentru că ar fi un răspuns total subiectiv și care ar reflecta strict experiența mea în cadrul Asociației Necuvinte, dar sunt întrebări care ne pot ajuta să înțelegem de ce statul român acționează în felul în care o face uneori.
Cum îmbini intervenția legislativă cu campaniile de conștientizare? Cum le vezi lucrând împreună?
Se spune că este nevoie de 3- 5 ani ca o nouă prevedere legislativă să devină practică judiciară la nivel național. Asta înseamnă că dacă astăzi ar intra în vigoare o nouă prevedere care ar aduce îmbunătățiri cadrului de protecție dedicat victimelor violenței în familie, nu înseamnă că începând tot de astăzi acea prevedere va fi implementată, armonizată pe întreg teritoriul țării. Noi nu avem un sistem de drept bazat pe precedent, drept urmare putem descoperi în spețe similare hotărâri diametral opuse, este nevoie de timp ca aceste noi prevederi să devină practică judiciară comună și aici intră și importanța campaniilor de informare și sensibilizare și formarea continuă a profesioniștilor care aplică aceste cadre legale.
Acesta este un aspect, un alt aspect ar fi acela că doar lucrând cu persoane victime ale acestor tipuri de infracțiuni poți să vezi cu adevărat cum se implementează o lege. Eu nu cred că domeniul nostru poate fi îmbunătățit făcând doar comunicare online, fără să fii furnizor de servicii si să ai contact direct cu oamenii care trec prin violență și poveștile lor de viață. Pe hârtie multe pot suna bine și poți chiar, cu cele mai bune intenții, să fii mândru de tine că ai contribuit la modificarea unor legi, care nu pot fi aplicate ori, uneori, fac mai mult rău decât bine pentru că nu au ținut cont de alte cadre legislative pre-existente și nici de modul practic, la firul ierbii, în care o persoană poate avea acces la aceste prevederi.
Creșterile în cifre despre care vorbeam mai devreme se datorează în foarte mare măsură campaniilor de informare și sensibilizare care s-au derulat la nivel național și local de către instituții singure, cu organizații neguvernamentale sau doar de organizații. Campaniile cu informații corecte, verificabile, sunt esențiale în creșterea nivelului de informare a populației.
Care sunt lecțiile învățate din colaborările cu Poliția Română și alte instituții publice?
Este vorba despre poziționare, guvernamental-neguvernamental, cu toate că ne aflăm în bărci diferite, plutim pe aceeași apă, în aceeași direcție, doar mijloacele sunt diferite. Și menținând metafora, trebuie să ne susținem în caz de furtuni.
Odată depășită temerea față de ONG-uri, descoperi oameni faini peste tot, oameni care vor și ei la fel de mult ca tine să se producă schimbări benefice în România. Este un parteneriat fără de care nu s-ar putea produce schimbările dorite la nivel național.
Ce rol are educația juridică în prevenirea violenței de gen? Poate schimba ceva real pe termen lung?
Educația juridică este esențială. Am citit cu toții în ultima vreme despre creșterea alarmantă a fenomenului violenței în școli și cu toate că Ministerul Educației are obligația legală de ani de zile de a lua măsuri concrete printre care și de introducere la nivelul curriculumului implementat la clasă activități de învățare referitoare la: egalitatea de șanse și de tratament între femei și bărbați, respectul reciproc, rezolvarea nonviolentă a conflictelor în relațiile interpersonale, violență de gen și dreptul la integritate personală, precum și combaterea stereotipurilor discriminatorii ce au la bază rolurile de gen, adaptate vârstei și înțelegerii elevilor, nu a făcut-o încă. Acest tip de activități se desfășoară acum 100% cu sprijinul organizațiilor neguvernamentale, dar nu există o acoperire națională.
Copiii care învață despre respect, corp, intimitate, combaterea limbajului instigator la ură și a rolurilor de gen, despre prevederile legale, drepturi și obligații, devin resurse atât pentru ei și posibilele conflicte apărute în mediul școlar, dar îi ajută și în mediul privat, în familie și în înțelegerea și clasificarea corectă a anumitor tipologii de comportamente.
O generație educată este o generație împuternicită și mai greu de manipulat.
Cum poate o tânără interesată de activism juridic sau civic să înceapă un parcurs real și sustenabil?
Avem mulți voluntari care se pregătesc de meserii din domeniul juridic și odată intrați în acele sisteme devin deprimați, dezamăgiți. Unii renunță la spiritul care i-a îndemnat să plece pe acel drum profesional și se adaptează unui mediu limitativ, conservator, alții continuă să spere și ei sunt cei care produc schimbări din interior. Voluntariatul a început să crească în România, dar nu are greutatea pe care o vedem în țări vestice unde activitățile de voluntariat sunt punctate suplimentar și încurajate chiar.
Dacă motivația cu care pleacă la drum este una puternică, nu cred că o poate opri nimeni și nimic. În funcție de cariera pe care și-o dorește, as încuraja-o să încerce să vadă cum este viața și de cealaltă parte a „baricadei”, în societatea civilă sau la stat, după caz.
“Nevertheless, she persisted” plecată din SUA în 2017 în urma unei observații făcute de liderul majorității conservatoare Mitch McConnel la adresa senatoarei Elizabeth Warren. Cred ca descrie foarte bine dinamica conservatoare de peste tot din lume: noi, bărbații am spus ceva și cu toate acestea, ele continuă să protesteze.
În orice face în cariera ei îi doresc să poată fi descrisă așa: Nevertheless, she persisted!
Ce te motivează să continui, chiar și atunci când sistemul pare indiferent sau ostil?
Îmi place foarte mult ceea ce fac. Cea mai mare parte a muncii noastre nu se vede online, sunt victorii pe care le ținem aproape de suflet, sunt oameni care ne-au rămas alături ca supraviețuitoare ale violenței și nu victime. Sunt oameni din instituții cu care ne-am împrietenit și ne sfătuim uneori, am creat un grup tare fain în jurul nostru pe care îl protejăm de interferențe distructive cât de bine putem noi. Este o misiune care m-a transformat mult, mi-a schimbat mediul apropiat și grupul de prieteni, modul în care privesc lumea și pe cei din jur. Se spune că nu vedem ceea ce nu ne afectează direct și cred că de multe ori este adevărat. Și eu aveam în jurul meu comportamente toxice pe care nu le-am înțeles ca atare până nu am început să învăț mai multe despre manifestările violente, manipulare și mecanisme de apărare ale persoanelor cu tendințe agresive.
Una dintre cele mai dure lecții pe care a trebuit să o învăț a fost că nu poți ajuta pe cineva care nu vrea să fie ajutat. Nopți nedormite, mâncat pe fond de stres, creștere în greutate, burn-out, am trecut prin toate, dar este o energie specială la Necuvinte în tot ceea ce facem și ne ține legați și dornici să continuăm.
Un singur om care își pune întrebările altfel decât o făcea înainte să ne cunoască sau care înțelege mai bine de ce femeile nu au cerut ajutor imediat sau cât de important este el/ea în traseul unei persoane de la rolul de victimă către supraviețuitoare, pe mine mă încarcă cu energie. Poate părea puțin, dar oamenii nu se schimbă ușor și cred că este fantastică capacitatea noastră de adaptare și înțelegere atunci când suntem deschiși să auzim și să vedem și alte perspective.
Cum îți imaginezi o societate în care organizații ca Asociația Necuvinte nu ar mai fi necesare? E un ideal utopic sau o direcție posibilă?
Aș vrea să văd asta în timpul vieții mele. Cred că toate organizațiile cu activitate reală și-ar dori ca lucrurile să funcționeze fără ele. Să fim pur și simplu bine, indiferent de vârstă, rasă, sex, orientare sexuală sau religioasă, statut social, să fim auziți și crezuți pur și simplu.
Este o direcție posibilă prin prisma schimbărilor în bine pe care le vedem an de an, dar rămâne un ideal utopic din cauza naturii umane. Oamenii nu vor înceta să comită infracțiuni, nu doar în România, ci peste tot în lume, dar putem lucra împreună la un sistem care să demonstreze zero-toleranță față de această tipologie de infracțiuni și care să aibă cea mai rapidă intervenție pe care o putem avea, centrată pe victima infracțiunii și nevoia ei de siguranță și protecție imediată, dar și pe pedepsirea agresorilor.
Surse:
Legea 217/2003 pentru prevenirea și combaterea violenței domestice
Art 10. Alin (1) Ministerul Educației și Cercetării are obligația de a efectua demersurile necesare pentru a introduce la nivelul curriculumului implementat la clasă activități de învățare referitoare la: egalitatea de șanse și de tratament între femei și bărbați, respectul reciproc, rezolvarea nonviolentă a conflictelor în relațiile interpersonale, violență de gen și dreptul la integritate personală, precum și combaterea stereotipurilor discriminatorii ce au la bază rolurile de gen, adaptate vârstei și înțelegerii elevilor. Judecătorii, procurorii, reprezentanți ai poliției, organizațiile neguvernamentale, precum și instituțiile publice ce desfășoară activitate în domeniu pot desfășura activități extracurriculare în învățământul preuniversitar, pe teme legate de violența domestică. (2) Ministerul Educației și Cercetării stabilește procedura aplicabilă de către inspectoratele școlare județene în vederea transferării urgente, cu caracter temporar, a copiilor victime sau martori ai violenței domestice la unitatea școlară recomandată de către instituțiile care oferă servicii sociale pentru prevenirea și combaterea violenței domestice.(3) Ministerul Educației și Cercetării realizează, cu sprijinul celorlalte ministere implicate și în colaborare cu organizațiile neguvernamentale cu activitate în domeniu, programe educative pentru cadre didactice, părinți și copii, în vederea prevenirii violenței domestice, a hărțuirii și a violenței sexuale, inclusiv parteneriate școală-comunitate-familie.(4) Ministerul Educației are obligația de a se asigura că în fiecare unitate de învățământ sunt afișate informații despre serviciile de informare și consiliere pentru victimele violenței domestice de tip linie telefonică de urgență – helpline.
