După o întâlnire-supriză tare faină la Târgul de carte Gaudeamus, de anul trecut, când am întâlnit-o pe Sabina Yamamoto, și după ce i-am citit volumul de debut, care mi s-a părut tare bine scris, curajos și care surprinde pe multe planuri, i-am propus să realizăm un interviu despre scris, despre personajele romanului și despre legăturile cu viața reală și mă bucur mult că a acceptat. Pentru mine romanul a venit la pachet cu multe emoții, cu multe amintiri pe care le credeam îngropate și poate de aici nota destul de personală pe care am dat-o interviului. Au fost unele direcții în care am deviat poate de la intenția autoarei, dar, cum știm deja cu toții, fiecare citește cartea sa.
Sabina Yamamoto a publicat proză în volumul colectiv Ficțiuni Reale (Editura Humanitas, 2013), proiect colectiv inițiat de Florin Piersic Jr., și în volumul Scrisori din Cipangu, povestiri japoneze de autori români (Editura Trei, 2016). A urmat cursurile de scriere creativă sub îndrumarea lui Marius Chivu și Florin Iaru, Atelierul de croitorie și Creative Writing Sundays. A mai scris articole și proză scurtă pentru Cod de Poveste, Contributors, Dilema Veche, Familia, Laconic, Liternet, Revista de Povestiri, Timpul, Tomis și Viața Medicală. În prezent locuiește în Yokohama, împreună cu cele două fiice ale sale. Nu mai e nimeni acasă este cartea sa de debut, apărut la editura Vellant, în 2023.
Iarna asta au avut loc câteva lansări ale volumului tău de debut, Nu mai e nimeni acasă, în România. Cum te-ai simțit alături de cititori și care au fost primele sentimente pe care le-ai avut vederea cărții pe rafturi?
Cititorii au fost foarte calzi și entuziasmați în fiecare oraș în care am lansat romanul. Au fost interesați să afle mai multe despre mine, ca autor, și despre experiența mea ca expat. A fost o ocazie minunată să fac legături cu oameni din diferite medii și culturi, să împărtășesc povești și să învăț lucruri noi. Este o amintire frumoasă și încurajatoare care mă face să vreau să continui să scriu.
Când am văzut cartea pe rafturi a fost o combinație de emoții, mai mult teamă decât bucurie. Mi-a fost foarte frică gândindu-mă că, de acum încolo, cartea nu mai era exclusiv a mea, ci devenea proprietatea fiecărui cititor care alegea să o descopere.
Când ai început să lucrezi la roman, cât a durat până în momentul în care ai simțit că nu mai ai nimic de adăugat și că vrei să îl trimiți editorului?
Au fost încercări de-a lungul timpului, iar primul text, pe care l-am scris în adolescență (fără a anticipa atunci că va deveni o carte), a evoluat prin numeroase modificări până la această formă finală. Cartea s-a născut odată cu moartea tatălui, episod ce rămâne unul dintre cele mai dure lucruri pe care le-am scris vreodată. În contrast, au fost și multe momente bune, iar unele dintre ele au fost cele în care am retrăit anumite clipe din copilărie prin ochii Sabinei din roman.
Cum ai ajuns să colaborezi cu editura Vellant?
Am aflat despre oportunitatea de a colabora cu editura Vellant printr-un bun prieten, Horea Sibișteanu. Acesta mi-a spus că editura intenționează să lanseze o nouă colecție, numită „Traverse”, și că este în căutare de autori noi. După o discuție cu redactorul-șef, Dan Pleșa, care a manifestat o răbdare remarcabilă pe tot parcursul procesului, am decis că este o șansă excelentă pentru debutul meu.
Cartea trece prin mai multe vârste ale personajului principal, Sabina, surprinzând și observând transformările sale în timp. Ce perioadă a fost cel mai greu de pus pe hârtie?
Pentru Sabina, personajul principal, cred că perioada adolescenței a fost cel mai dificil de trăit, și implicit, pentru mine ca autor, a fost cel mai greu de pus pe hârtie. A fost o etapă a vieții plină de intensitate emoțională, cu provocări și descoperiri, iar încercarea de a transpune toate aceste aspecte în cuvinte a fost uneori copleșitoare. Au existat zile în care n-am putut scrie mai mult de două rânduri, deoarece pentru a le reda în carte acel moment era extrem de dureros și sensibil. Totuși, cred că a reprezentat o parte esențială a construirii personajului și a adăugat autenticitate poveștii.
Citind capitolele, am avut de multe ori senzația că vorbește despre mine, avem destul de multe lucruri în comun (expunerea la alcoolismul unor membri ai familiei, pasiunea pentru muzică, sâmbetele la piață, curățeniile generale, iernile copilăriei în București, lecțiile de balet, finalul cărții etc. De ce ți s-a părut important să spui aceste povești?
Nu am considerat că este important, ci mai degrabă necesar, având teama că, la un moment dat, aș putea uita totul. Am citit cu ceva timp în urmă un studiu care sugera că amintirile din copilărie se estompează ușor după vârsta de 40 de ani, și chiar dacă nu am verificat informația, m-a motivat să pun pe hârtie aceste povești.
Muzica este un element important în viața personajului principal. Cum stau lucrurile în viața reală? Care este relația ta cu muzica și cum și-a influențat parcursul?
Muzica, oh, muzica. În viața reală, cred că aș fi fost pierdută fără influența părinților mei muzicali. Tata asculta de toate, de la clasică la rock, de la pop la indie, și nu numai, îmi povestea despre fiecare artist în parte. Iar mama m-a învățat pași de dans pe covorul din sufragerie. Dacă nu erau ei, probabil că acum n-aș fi avut muzica în oase și sub piele, ci doar în căști.
Am fost foarte impresionată de arhitectura romanului, locuri, oameni, sentimente. Sunt diverse, sunt bine construite și par naturale, veridice. Sunt curioasă mai ales legat de locurile din București, cum le-ai construit, din memorie sau ai folosit documentarea?
Tot vorbeam mai sus de puterea muzicii. Pentru unele colțuri ale orașului, a fost suficient să ascult anumite melodii care să mă teleporteze direct în acea perioadă și să-mi permită să văd străzile, clădirile și oamenii cu ochii minții. În cazul altora, recunosc, a trebuit să recurg la armele moderne ale documentării, cu ajutorul Google Streets.
Personajul tatălui este construit în mare parte după ce moare, lucru la care nu m-aș fi așteptat și mi se pare o alegere foarte bună în economia romanului. Însă toată încercarea de recuperare aproape că se spulberă la final. De ce ai ales această soluție?
Da, personajul tatălui capătă consistență abia după moartea lui. Dar nu sunt câtuși de puțin de acord că „încercarea de recuperare” se spulberă la final. Nici pe departe! Există o ruptură teribilă între părinte și copil. Copilul nu își descoperă cu adevărat părintele decât la adolescență, atunci când părintele este, dacă nu bătrân, atunci cel puțin uzat de lupta cu viața. Adolescenți fiind, ne vedem părinții ca pe niște oameni obosiți, resemnați, blazați și cumva fricoși. Abia când devenim părinți ne dă prin cap că poate – poate! – acei oameni uzați pe care nu i-am apucat decât în rol de părinți fuseseră de fapt cu totul altfel, în acea tinerețe a lor despre care noi n-am știut nimic. Recuperarea personajului „tata” nu este spulberată la finalul cărții, ci pusă în justa lumină: și tatăl meu a fost tânăr cândva. Înainte de mine.
Există scriitoare japoneze contemporane care îți plac și pe care le-ai putea recomanda?
În ultimii ani, m-am îndepărtat un pic de literatura japoneză, așa că nu sunt la curent cu mulți autori contemporani. Cu toate acestea, anul trecut, am descoperit cu plăcere operele lui Hiromi Kawakami. Există câteva cărți ale sale traduse și în limba română, majoritatea publicate la editura Polirom.
Cum este comunitatea scriitorilor români din Japonia? Ai legături cu ei, există evenimente la care participați împreună?
Nu cred că suntem atât de mulți oameni care scriu în Japonia încât să putem vorbi despre o comunitate distinctă. Deși am câțiva prieteni români, nu sunt la curent cu evenimente specifice sau activități la care să participăm împreună.
Deși cred că intuiesc răspunsul, aș vrea să te întreb, la final, care este Ikigaiul tău?
Aș zice că e greu de definit. Ikigaiul meu ar putea fi găsit în acea zonă de intersectare între pasiunea pentru scris, abilitățile mele de a crea povești, nevoia cititorilor de a experimenta și înțelege lumea și, eventual, capacitatea de a trăi din asta, ceea ce, din păcate, nu se întâmplă. Este un echilibru delicat între ceea ce mă motivează profund și modul în care îmi aduc contribuția în lumea literară, îmi găsesc împlinirea în actul de a comunica și a împărtăși prin cuvinte.
