Bună, Romeo! Hai să pretindem că nu ne cunoaștem și că nici măcar nu ți-am citit cărțile. Ne-am nimerit la mese vecine și te-am auzit vorbind de poezie, te-am auzit rostind nume ca Robert Șerban, Dan Coman, Teodor Dună, Lena Chilari, Antonia Mihăilescu, Veronica Ștefăneț, Moni Stănilă, Alexandru & Mihail Vakulovski și nu m-am putut abține și am venit la tine. Eu sunt Mina Decu și vreau să te întreb: care-i treaba cu poezia?
RAI: Bună, Mina! Eu sunt Romeo Aurelian Ilie și aș zice că poezia e o treabă mai veche de-ale mele, din copilărie. Dacă luăm în calcul faptul că am început să scriu de la vârsta de 8 ani…
Wow! Serios?
RAI: Da, iar faptul că am debutat se datorează…
Ah, deci ai și cărți scrise…
RAI: Da, chiar 2.
Oh, nice! Ai cumva vreuna din cărțile tale la tine?
RAI: Nu.
Cum așa?
RAI: În primul rând că nu umblu cu cărțile mele după mine și în al doilea rând că tocmai ce a fost Bookfestul și s-au epuizat până și exemplarele mele de acasă. (râde)
Să înțeleg că au fost un succes cărțile tale?
RAI: Doar a doua, dar oricum prima nu se mai găsește nici ea. (râde)
Uh! Când ai debutat?
RAI: Am debutat în 2018, cu volumul de poezii Patruzeci si unu. Eu, surdo-mutul, în urma câștigării concursului de debut Traian T. Coșovei, din anul 2017, de la editura Tracus Arte, iar anul acesta mi-a apărut a doua carte.
Povestim puțin mai încolo despre asta. Acum aș vrea să ne întoarcem la momentul în care te-am întrerupt, iar tu se pare că aveai o poveste de spus. Spuneai că faptul că ai debutat se datorează…
RAI: …contactului cu poezia bună, pentru că până la vârsta de 25 de ani scriam poezie slabă, din cauza lecturilor de poezie slabă…
Iar mă văd nevoită să te întrerup, scuză-mă! Ce înseamnă poezie slabă?
RAI: Înseamnă, în primul rând, poezie care nu este ancorată în prezent.
Dezvoltă, te rog!
RAI: Sunt poeți, mai ales prin provincie, care scriu în stilul Nichita, Eminescu și alți clasici ca ei, nereușind să devină poeți originali, iar chestia asta se simte.
Am să te stresez cu specificațiile: ce înseamnă poet original?
RAI: Un poet care a reușit să-și definească un stil propriu, iar acest lucru se poate identifica prin faptul că nu seamănă cu nimic altceva.
Ai putea spune că tu ești un poet original?
RAI: Cred că am început, cu a doua carte, să fiu original. În prima am recunoscut, post editare, anumite influențe, inclusiv din Nichita Stănescu, Marin Sorescu sau poezia suprarealistă, să zicem Gellu Naum, mai cu seamă, pentru că treceam printr-o perioadă în care citeam mult Gellu Naum.
Gellu Naum ți-a fost, într-un fel, mentor?
RAI: Aș fi vrut eu! (râde) Chiar mi-aș fi dorit să fac parte din grupul de la Comana din acea perioadă, alături de Sebastian Reichmann, Dan Stanciu și Gheorghe Racovsky.
Când spui că te simți influențat de Naum, la ce anume te referi? Ai putea să-mi dai niște exemple?
RAI: N-aș putea să-ți dau exemple, clar, să pun degetul acolo, dar, cumva, e o chestie care plutește în atmosferă. Sunt mai multe secvențe din astea care s-ar putea duce înspre starea asta. De exemplu, am poezia aia cu femeia care se îndrăgostește de surdomut, iar el nu-i dă atenție și pe urmă ea aparent înnebunește și mi se pare mie că e o atmosferă din a patrusprezecea acolo. Uite și acum îmi dau seama că 14 e tot de acolo, din a patrusprezecea.
Dar de unde e 14 la tine?
RAI: De la 14 Nisan (după calendarul evreiesc), ziua în care a fost răstignit Iisus.
Dar la tine e 41, adică l-ai întors sau ce?
RAI: Da, l-am întors intenționat ca să iasă conceptul, pentru că oricum mă tot urmărea 41, inclusiv tramvaiul, cu care mergeam zilnic.
Interesant ce-mi spui. Sunt curioasă ce ecouri a avut primul tău volum, atât în presa literară, cât și de la cititori.
RAI: Au fost câteva cronici, unele mai elogioase, altele făcute mai pe genunchi. De la cititori au fost câteva semnale, nici alea foarte multe (râde). Acum, privind în retrospectivă, volumul a trecut semi neobservat.
În același timp, tu ai fost prezent pe firmamentul, ca să spun așa, lumii literare.
RAI: Da, dar asta pentru că m-am încăpățânat eu să rămân prezent, nu neapărat prin volum.
Dar cum ai reușit să faci asta, tot prin poezie, că, din câte mi-ai zis, tu ai continuat să scrii, ai deja a doua carte?
RAI: Am rămas prezent pentru a rămâne conectat la lumea literară, pentru a vedea ce se scrie, cum se scrie, care e direcția, în sensul ăsta.
Ok. Tu scrii doar poezie?
RAI: Mai scriu și cronici de carte și mai scriu și proză, dar deocamdată o păstrez la nivel de sertar.
Deci ai ceva în pregătire.
RAI: Încerc.
Și cronicile de carte cum le scrii? Când îți atrage ceva atenția sau când îți place ceva sau când ești curios, vrei să citești ceva, și pe urmă scrii? Scrii doar cronică de poezie sau și de proză?
RAI: Poezie, proză, eseistică.
Deci cronică de literatură română contemporană.
RAI: Exact.
Ți se întâmplă să citești o carte și să nu-i faci cronică?
RAI: Cu siguranță. În primul rând că nu prea pot fizic să scriu despre tot ce citesc. Mai sunt și acele cărți care îmi plac foarte mult și despre care nu vreau să scriu, pentru că sunt genul de cărți pe care vreau să le păstrez așa într-o celulă strict personală, strict secretă și să nu le trec mai departe.
Ah, ce mișto! Deci, să înțeleg că ar trebui să se îngrijoreze oamenii ale căror cărți le-ai făcut cronică, să înțeleagă că nu ți-au plăcut atât de mult încât să le păstrezi doar pentru tine… dar hai să nu mai vorbim despre asta.
RAI: Nu neapărat.
Nu neapărat! Ok. Și a doua carte? Pe prima ai zis că ai publicat-o la editura Tracus Arte. Pe cea de-a doua unde ai publicat-o?
RAI: A apărut anul acesta la Casa de pariuri literare și se numește Lacrima tatălui. Este o carte la care am lucrat cu Robert Șerban și cu Moni Stănilă.
Ce înseamnă că ai lucrat? Ce presupune asta?
RAI: Înseamnă că am trimis manuscrisul…
Spre lecturare, mai degrabă, nu?
RAI: Da, au fost cumva lectori de carte și mi-au făcut, și unul, și celălalt, observații foarte pertinente și foarte la obiect, care m-au ajutat să-mi cizelez poezia și să o dau, zic eu, într-o formă cât mai bună.
Și ai ținut cont de sfaturi? Ții, de regulă cont de ele? De exemplu, dacă îți zice cineva – dai cuiva spre lecturare, cum ai spus tu, poezii de-ale tale sau poate chiar un manuscris întreg, cum s-a întâmplat acum și îți taie în carne vie – asta nu, asta nu etc… cum procedezi? Ții cont de tot? Adaptezi? Cum se întâmplă chestia asta? Cum iei feedbackul și cum îl adopți pe text?
RAI: În primul rând trebuie să știu că operația se face cumva cu toată dragostea. Atunci când îmi dau seama că nu e doar o critică de dragul criticii, făcută cu aroganță, cu superioritate, gen „nu e bine că nu-mi plac mie”. Inclusiv în manuscris sunt texte care s-au tăiat în întregime sau texte pe care le-am rescris la sugestia lor. Dar bineînțeles că trec totul prin filtrul personal, țin cont de toate sugestiile, dar nu iau decizii cu ochii închiși, mi se pare firesc ca ultimul filtru să fie tot al meu, în principiu poezia trebuie să rămână a mea.
Dar nu ai acest orgoliu, acest complex, al lui Dumnezeu, să-i zicem, gen „nu tai dom’ne!”? De fapt, nu-l ai, că altfel nu le-ai mai fi dat și altora spre lecturare, ceea ce înseamnă că te-ai gândit că ai nevoie de niște sfaturi, de care ulterior să ții și seama.
RAI: Cu siguranță. Cred că orgoliile de genul ăsta denotă mai degrabă o autosuficiență din parte oricărui scriitor, iar autosuficiența blochează evoluția și în poezie, și în viață general. În momentul în care te crezi perfect, nu ai unde să te mai duci și s-ar putea să nu fii atât de perfect.
Nice. Uite, trecând la alt subiect, dacă te-aș pune acum să-mi spui de ultima ta carte – despre care mi-ai zis că s-a epuizat la Bookfest, iar noi n-o avem acum în față, din păcate, iar eu nu am citit-o, de vreme ce acum te-am cunoscut și am auzit de cărțile tale –, să-mi vorbești despre ea, are ceva, un concept, urmează un fir epic sau sunt pur și simplu texte puse acolo, texte pe care le-ai scris, apoi le-ai adunat pur și simplu într-o carte? Are un fir roșu?
RAI: Are o structură, e formată din trei cicluri. Primul este format din poezii care vin cumva pe filiera background-ului teologic.
Ok, dar stai, că noi n-am vorbit despre asta. Ai un background teologic?
RAI: Da. Am urmat Seminarul de Teologie, apoi facultatea și am ajuns la nivelul masterului.
Iar asta se vede în ce scrii?
RAI: Se vede, dar am avut grijă să nu se vadă la modul rigid, dogmatist, ci îmi place mai degrabă să mă joc, nu neapărat la modul ludic, cu conceptele teologice… În primul ciclu mi-am propus doar să rescriu, cu ghilimele de rigoare, secvențe din Vechiul și Noul Testament. În cel de-al doilea ciclu sunt incluse strict poeme din perioada de izolare, din perioada pandemiei în care eram toți închiși în case și pe care le-am gândit, cumva involuntar, din angoasa inerentă acelei perioade. Iar ultimul ciclul nu este unul neapărat unitar, deoarece sunt texte scrise independent unul de celălalt, dar care au totuși un fir roșu, unul împletit din trei și anume unul al suferinței, altul al dragostei și ultimul al uitării, care se și numește, dealtfel, Alzheimer.
Deci fiecare din cele trei părți ale volumului tău cu background teologic are câte un titlu, iar titlul acela sintetizează întreaga parte.
RAI: Primul ciclu se numește Se întorc demonii în RAI, al doilea 24 mp, aceasta fiind măsurătoarea exactă a garsonierei în care locuiesc și în care mi-am petrecut izolarea, iar ultimul se numește Alzheimer. Mă rog, e un Alzheimer simbolic, nu unul serios, evident, dar cumva se simte amenințarea uitării inerente, la modul că orice s-ar întâmpla în viața noastră, la un moment dat intervine uitarea.
Asta te sperie? Și de-aia ai zis „eu pe astea le notez și le pun aici, în cazul în care le uit”?
RAI: Da, nu vreau să uit ce am trăit și ce am simțit.
Deci nu ești un fan, un adept al efemerului, nu-ti plac momentele trăite cu intensitate și apoi uitate? Vrei să păstrezi un semn care să-ți aducă aminte de ele?
RAI: Da, cred că pentru fiecare moment trăit, oricât ar fi el de efemer, trebuie să existe un semn, iar aceste semne, cum le-ai zis tu, trebuie salvate undeva, să interacționeze între ele și să spună o poveste mai târziu.
Nu mă pot opri din a observa faptul că tu ai spus că primul tău ciclu se numește Se întorc demonii în RAI și din a mă gândi că e posibil să fie un joc de cuvinte, având în vedere că pe tine te cheamă Romeo Aurelian Ilie… are vreo legătură cu asta, cu inițialele numelui tău? Vorbim de Raiul ăla, de un rai figurativ sau de RAI-ul tău? Sau de toate trei?
RAI: Toate. Inclusiv jocul ăsta de cuvinte cu inițialele numelui meu e o glumă, nu am pretenții, nu mă consider vreun coborât din rai sau ceva…
Dar în același timp porți un tricou pe care scrie Înger!
RAI: Ah, da, îmi place să mă joc cu tema asta. Bineînțeles că orice om năzuiește să ajungă acolo, dar nu am cum s-o iau prea în serios, încât chiar să mă consider un înger. Ideea cu întoarcerea demonilor în rai are în vedere inclusiv o erezie a secolului III, a lui Origen, numită apocatastază care spunea că la sfârșitul veacurilor se vor mântui inclusiv demonii. Revenind la jocul de cuvinte și la ideea că se întorc demonii în RAI, inclusiv în mine, nu au de ce să se întoarcă, pentru că nu au plecat niciodată. (râde)
Interesant. Uite, acum m-ai făcut să vreau să-ți citesc și eu cartea. Oare se mai găsește ? Că ziceai că s-a epuizat tirajul. Se va reedita ?
RAI: Da, se va face un reprint, pentru că s-au epuizat exemplarele aflate la editură. Sau se mai pot găsi în librăriile fizice și online, în cazul norocos în care mai există pe stoc.
Am să îl caut. Faptul că e destul de greu de găsit acum îl consideri ca fiind un semn al succesului ?
RAI: Nu neapărat, nu am cum să mă agăț de asta și să spun „Ce succes!” Bineînțeles că mă bucur că s-a căutat, s-a cumpărat, dar aștept, mai degrabă, poziții concrete din partea criticii. Cum spuneam, mă bucură că oamenii au luat cartea și au citit-o și le-a plăcut, chiar am feedbackuri foarte plăcute, dar există mereu acea dorință a confirmării din partea unor instanțe care au un cuvânt de spus în acest sens.
Asta urma să te întreb, cum te-am întrebat și despre primul volum, dacă la acest volum ai vreun semn din partea criticii sau feedbackuri de la cititori, despre care mi-ai și vorbit, de altfel, de cititori zic, dar cronici? Există deja? Chiar, când a apărut cartea?
În februarie a apărut și da, există 4 sau 5 cronici.
Crezi că atenția asta, mai mare și mai aplicată, pe care ai primit-o pentru cel de-al doilea volum, se datorează și faptului că tu ai fost prezent prin cronici în spațiul literar? Că lumea a vrut să vadă ce și cum scrie cronicarul atunci când nu face cronici?
RAI: Cred că da, posibil să fie și asta un motiv.
Am vorbit despre cele două volume, despre structura lor, despre tematică, despre felul în care ți le așezi în volum, cum îmi spuneai că în ultimul volum e vorba de un triptic, dar nu te-am întrebat de coperți. Uneori scriitorii au un cuvânt de spus și în privința coperții, vor o anumită copertă, în cazul în care nu există o copertă prestabilită a unei colecții sau mai știu eu ce, de la editură, putem spune că unii autori au anumite preferințe. Tu ai avut vreo preferință în privința coperților?
RAI: Pentru primul volum vorbisem cu cineva să îmi facă un desen, dar am fost oarecum presat de editură să dau mai repede o fotografie pentru copertă și am optat pentru celebra reprezentare, iconică, a Turnului Babel, a lui Pieter Bruegel cel Bătrân, pentru că mi s-a părut, la acea vreme, că pictura sintetizează, cumva, ceea ce se întâmplă în cartea respectivă. Iar acum aveam deja, din fericire, cunoștință de desenul care apare pe coperta cărții, realizat de Silvia Olteanu și care mi se pare că ilustrează foarte bine conținutul cărții, pentru că e vorba de un copac verde răsărit dintr-un pământ uscat, unde eu am văzut dualitatea, antagonismul dintre speranță și deznădejde, dintre viață și moarte, iar dacă o privești invers, din perspectiva pământului care este suspendat de rădăcina copacului, poate semăna și cu o lacrimă.
Mă gândeam ca asta să fie ultima întrebare, înainte de câteva întrebări scurte, dar mi-am dat seama că nu te-am întrebat de titlu, când mi-ai zis de lacrimă, mi-ai aruncat-o cumva la fileu. De ce Lacrima tatălui?
RAI: Lacrima tatălui e chiar titlul unui micro-poem din volum, și „surprinde” (la nivelul imaginației mele) momentul în care Iisus se întoarce în Cer, iar Tatăl își cere iertare de la Acesta, pentru toate patimile pe care a trebuit să le îndure, și o face chiar lăcrimând.
Hai să încheiem aici discuția despre cărțile și textele tale. Mai am două întrebări scurte. Prima ar fi: dacă te pun să-mi spui o poezie, din tot ce ai citit tu până acum, din spațiul nostru și din cel internațional, de acum și de mereu, ce ți-ar răsări în minte ?
RAI: Nu am nevoie să stau prea mult să mă gândesc, pentru că e vorba de un poem pe care l-am citit recent, din ultima carte a lui Robert Șerban, iar în el poetul povestește cum se întoarce la casa părintească și, urcându-se pe coama acoperișului, își simte inima atât de sus, încât închide ochii de frică să nu-i țâșnească prin ochi și să rămână fără ea.
Foarte frumos! Înainte să mă întorc și eu la masa mea, la oamenii care mă așteaptă să continuăm să bem și să povestim, mai am o întrebare esențială: bere sau vin?
RAI: Exact. Bere sau vin.
Fotografii realizate de Alina Șerban.
