Oigăn – artist independent, membru fondator Kumm și Moon Museum, membru al trupei Robin and The Backstabbers din 2014. Are la activ două albume proprii (Sex with Onions și Antimaterie). Tipu’ cu bască care pare să nu îmbătrânească niciodată, un iubitor al sunetelor și instrumentelor. Ocazional, scriitor și artist grafic (pe pagina lui de Facebook, cel puțin).
Îmi doresc să-mi spui câte ceva despre Antimaterie, despre experiențele avute în timpul în care construiai acest album. Într-un interviu recent menționai că intenția nu a fost una pedagogică, ceva confirmat și când ne-am văzut noi ultima dată.
Antimateria s-a tot născut pe parcursul a câțiva ani, peste care s-a suprapus parțial și-o pandemie, deci în mintea mea cele două vor fi mereu parțial conectate. Mai întâi au fost niște idei de cântece, apoi s-au adunat într-o idee-poveste — ca fiecare să primească titlul unei materii — apoi să fie fiecare cântat de altcineva, așa cum la școală ai profesori diferiți la fiecare materie. Am dus tratative cu mulți vocaliști, muzicieni care fiecare erau destul de zguduiți de faptul că brusc nu aveau concerte, iar unii nu știau din ce urmau să plătească facturile. Mult mai greu prin mesaje și telefoane decât așa cum eram obișnuiți — la o cafea sau o bere. Despre intenția pedagogică… nu sunt pedagog, la școală eram mai atent să învăț să cânt la chitară, dar cred puternic că exemplarelor de Homo Sapiens din țările cu o educație faină le merge mai bine în viață.
Ceva interesant de observat este că printre antimaterii se regăsesc „Teologia”, „Meteorologia”, „Anatomia” și „Zoologia”. De ce teologie, de exemplu? Este un domeniu evident extins, care cuprinde materia din școli, anume religia. În sens invers, anatomia este o ramură mult mai specifică și restrânsă a biologiei. Poți dezvolta cum ai ajuns la ele?
Fă și tu ca mine… nu mă lua foaaarte în serios. Nu știu cum e la alții. Pe mine câteodată — nu des, dar mi s-a întâmplat de câteva ori — mă urmărește un vers sau o idee timp îndelungat și mă tot bate la cap: „Vreau într-un cântec, vreau vreau vreau!” Așa s-a întâmplat cu „într-un bol de supă primordială/ am găsit un fir de păr de zeu…” care a ajuns „Teologie”, titlu care mi se pare mai agnostic-prietenos decât „Religia”, care mi se pare că implică o implicare. „Anatomia” se voia un fel de cântec de dragoste, sentiment care implică de obicei multiple părți ale corpului omenesc. De asemenea, pe parcursul lucrului la album, fiica mea a început școala, și nu oricare: a pătruns în fascinanta și frustranta lume a școlii românești de stat, că tot e la modă acum sloganul „susțin introducerea educației în școli”, ei bine, da.
Pentru acest album ai colaborat cu foarte mulți artiști. Ai găsit, practic, câte un profesor pentru fiecare antimaterie în parte. Ca o glumă, ador că pentru Matematică ai colaborat cu Despot. Ai primit lecții odată cu aceste colaborări? Ai învățat ceva de la „profesorii” de pe album?
Adrian a fost în eșalonul de oameni foarte prompți. M-a sunat și mi-a zis: „Am cântat-o ca tine, dar ca mine”. A fost frumos să aud oameni pe care îi apreciez cântând ceva scris de mine în felul lor. S-au legat prietenii, m-am apropiat mai mult de oameni pe care îi admiram tacit de la distanță, și așa, ca o cireașă de pe un tort de familie, am colaborat pentru prima oară cu fiul meu, Dávid Dáné, care este unul dintre producătorii albumului.
O ultimă întrebare despre albumul Antimaterie — este deslușită o legătură tematică concretă între conceptul albumului și vulpile inspirate dintr-un desen al fiicei tale? Mi-ai povestit de această întâmplare care duce mai mult înspre inspirația de moment. Cu cât mă gândesc, parcă s-au legat între ele „prea” organic ca să nu fie nimic în mijlocul lor, ceva ce le lipește ca să formeze un concept de sine stătător.
Știi cum e, când vrei, găsești legături între orice și orice. Era o discuție într-un roman de Umberto Eco despre dimensiunile unei cabine telefonice și distanțele cosmice. Asta fiindcă personajul mai sceptic făcea mișto de cel mai credul care abera despre piramide și distanțele cosmice. Vulpile sunt o întâmplare și au devenit un fel de mascotă a albumului, dacă mergeți la baie într-o cafenea și găsiți una, probabil că am trecut eu pe acolo în ultima juma’ de an… Apropo, vulpile nu-s inspirate de desenul fiicei mele, sunt chiar desenul așa cum l-a făcut ea. Lui Marius Perțe, care e designerul copertei, i-a plăcut vulpea și a integrat-o.
Remarc că s-a investit destul de mult în muzica ce însoțește textul. Mărturisești deseori că ne raportăm obsesiv la cuvânt, și cred că de asta ajungi altfel la public — ești un om al instrumentelor, știu asta inclusiv dintr-un concert în care te-ai folosit de un balon pe care-l suflai în timp ce cântai. Acest interes pentru cuvânt crezi cumva că diminuează muzica, respectiv că ar îndepărta-o de la un scop al ei?
Nu, eu cred doar că din cauza lipsei educației muzicale din școli și din viața noastră suntem mult mai echipați în a judeca cuvintele, ne simțim mai pe tarlaua noastră. Și uite așa aproape tot jurnalismul pop al nostru se rezumă la a discuta despre versuri și tematică. Nu cred că tre’ să știi câți bemoli are do# minor (inside joke) ca să pricepi un cântec, dar nici nu strică să știi câteva lucruri și să fi trecut cu urechea prin câteva sunete. Altfel, ești unul care scrie eseuri cu „care” în loc de „pe care” despre… Caragiale, să zicem, că pare să fi avut simțul umorului. Am insistat să am un cântec fără versuri pe Antimaterie („ora de muzică”) care să facă o mică reverență galaxiilor de muzică fără cuvinte care există în lume.
Din activitatea ta online se vede că scrii, și încă mult. Alteori desenezi. Vine de la sine interesul acesta pentru activitățile artistice? Se vede că te joci cu arta, în mare parte din timp, ai un spirit ludic tare simpatic. Mă întreb ce anume te îndeamnă să te-ndrepți spre scris sau desen.
Nu cred că e ceva ieșit din comun. Uite câți muzicieni pictează, câți actori cântă and so on, and so on. Cred că e un spirit ludic care stă imediat după ușă și face BAU oricui apasă pe clanța creației. Ce cuvinte mari, reformulez… Nu reformulez, că mi se pare nu numai pompos, ci și haios. Nu e nimic de la sine înțeles, dacă e să tai firul în patru, nici măcar nu știu ce înseamnă asta, ar trebui mai întâi să accept existența unui „sine”, care e destul de vagă. Unde mai pui că (posibilul) sine de azi nu e ca ăla de ieri.
Insistând puțin pe scris, respectiv asupra discuției despre cuvinte: volumul publicat are o poveste foarte faină, de care nu mă satur. Încă există prieteni plini de surprize, și felul în care a luat naștere acest volum, piese de schimb pentru păsări călătoare, o dovedește. Cred că deja îți dai ochii peste cap, dar n-ar strica să reiei firul întâmplărilor. Cu atât mai mult, există două variante ale sale. Ni le prezinți puțin?
Da, există varianta „pentru mine” și varianta „de sau cu mine”. Majoritatea textelor erau postate pe Facebook, o gașcă de prieteni care mă tot tachinau cu publicatul le-au adunat, au ales o copertă dintr-un desen dintr-un clip și mi-au adus-o cadou fix în timp ce-mi sărbătoream o zi de naștere cu număr rotund în izolație de covid. Am ieșit din carantină și am preluat negocierile cu editura (Curtea Veche), am înlocuit vreo șapte-opt texte cu altele mult mai faine, ținute în sertarul telefonului sub șosetele digitale… aaa, și am ucis orice majusculă de substantiv comun.
Cândva, într-o postare de Facebook, ai scris un soi de ghicitoare, cu referire la câțiva dintre autorii preferați, prozatori autohtoni: „unul viu celebru, unul mort celebru, unul viu și underrated, unul mort și-aproape uitat”. Pretind că am pierderi de memorie. Cine sunt ei și cum anume te-a influențat literatura lor?
Nu mă alint, dar nici nu-mi permit să zic că m-au influențat. Nici nu cred că au făcut-o, doar îmi plac foarte mult. În ordinea numerelor de pe tricou, cum i-ai înșirat tu: Cărtărescu, Panait Istrati, Răzvan Rădulescu (my prreciousss) și Ștefan Bănulescu.
Joia dulce, Spuma zilelor, Monstrul Colombre, Toba spartă, Harfa de iarbă, Să ucizi o pasăre cântătoare, Iarna vrajbei noastre, Moartea și busola, Îngrozitorul domn Gunn — în descrierea pozei unde vedem aceste titluri adunate spuneai următoarele: „eterna recunostință colecției Meridiane care m-a bântuit și format beletristic în anii 90’”. Care dintre titluri a lăsat asupra ta o impresie încă persistentă și relatable?
Făceam ordine printre cărți și am construit o imagine din exemplare vechi din colecția Meridiane. Dacă după ce mori mergi și trăiești într-o carte, cererea mea e gata depusă, destinația se numește „Harfa de iarbă”. Impresie au lăsat toate, o să pot să-ți dau detalii din ele chiar și când o să uit ce-am mâncat la prânz.
În timpul ultimei noastre discuții s-a ivit și acest subiect al limbilor străine. Nu te pot nicicum disocia de temă, întrucât te-ai adaptat treptat limbii române (ai insistat pentru foarte mult timp să scrii în engleză) și limba ta maternă, dacă țin minte, este, în teorie, germana. Spuneai chiar că te bucuri din plin de această achiziție. Presupun că această cunoaștere de limbi străine ți-a permis accesul către variate surse de inspirație în activitatea ta artistică. Greșesc?
E un clișeu cumplit ăla conform căruia fiecare limbă e un univers, dar e și foarte adevărat: faci alte conexiuni, știi mai multe înjurături și povești, copilul bilingv e ca pisica de curte față de cea de apartament. Chiar și corporațiile se bucură dacă vorbești mai multe limbi, nici nu mai are sens să bat câmpii. Limba mea maternă este practic, nu doar în teorie, germana, Am învățat româna la școală spre deliciul și bășcălia colegilor mei, căci spuneam multe lucruri năstrușnice.
songpanda by oigăn — de unde a venit ideea? A funcționat? Vei practica asta în continuare, poate în alte orașe?
Ideea mi-a venit plimbându-mă prin oraș, sunt un biciclist devotat și pe de o parte mă frustrează că majoritatea celor pe două roți sunt curieri, pe de altă parte va crește o generație de oameni sportivi. Atunci am zis: „Ce idee mișto să mergi la oameni și să livrezi cântece”. Nu a funcționat deloc. Lumea nu s-a prins ce vreau să fac. Deocamdată m-am potolit. Poate mai încerc într-un scenariu post-apocaliptic.
De aici începe joaca. Am decis să pun câteva întrebări inspirate din volumul tău de poezie. Avem o poezie intitulată astfel: „de ce împrăștiem acest vot de neîncredere în prima impresie?” Ai avut dinainte un răspuns sau l-ai găsit între timp?
Nu am nici un răspuns, dar sunt fan de prima impresie. Nu cred că de obicei e greșită, e doar incompletă, nu vezi petele albe de pe picioarele din spate ale pisicii. În general, oamenii care-mi plac din prima îmi plac și din a șaptea, uneori ne mai erodăm, dar asta are legătură mai mult cu timpul și cu faptul că suntem ființe schimbătoare.
„,cine nu-i gata/ îl iau cu prejudecata/ prejudecata nu are nici pre-procuror, nici pre-judecător și nici pre-avocat al apărării; ea nu se ține în pre-tribunale ci doar în bolul nostru cranian plin de pătrunjel parietal și rucola occipitală stropite din belșug cu dressing cenușiu”. Ai prejudecăți sau te afectează când au alții prejudecăți asupra ta?
Sunt convins că am, dacă nu prejudecăți atunci măcar ceea ce se numește bias, încerc să nu le las să zburde de capul lor prin sufletul meu și să le dau interdicții, dar sigur colcăie prin dressingul cenușiu.
„înteleg de ce/ Tolstoi/ a pus rǎzboiul/ înaintea/ pǎcii/ (și numai pe el/ l-a scris cu/ majusculă).” Ai scris asta chiar înainte de războiul pornit de Rusia în 2022. Acesta continuă. Mai mult, știm ce se întâmplă între Palestina și Israel. Mai ții minte de unde a răsărit acest gând al tău, ce anume te-a adus la concluzia respectivă?
Nu uita că am crescut în războiul rece, înconjurat de sloganuri pacifiste, pe care le azvârleau ambele tabere cu nonșalanță în timp ce mai inventau în secret o rachetă. Am ascultat mai multe podcasturi de istorie în ultimii ani, mai ales despre imperiul Roman, care mă fascinează și m-am tot gândit că, cu excepția câtorva voci stinghere, secolul XX e primul în care omul a declarat — în masă — război războiului. Nici unui roman de acum două mii de ani sau scoțian de acum cinci sute nu i-ar fi trecut așa ceva prin cap, că se poate și fără. Chiar dacă o parte dintre noi nu ne mai dăm cu bâte în cap, cel puțin nu în văzul lumii, sunt pline filmele de scene de lupte, de gloanțe, de pumni, de explozii. Deci, bănuiesc că undeva în bolul nostru cranian avem nevoie de așa ceva.
„cine scrie/ fără diacritice/ consideră/ (egoist/ și/sau/ eronat)/ că/ timpul său/ e mai prețios/ decât/ timpul/ cititorului”. Care e mai important? Timpul tău de cititor? Timpul de scriitor? Timpul muzicianului?
Se luptă pentru atenția mea, de obicei pașnic, dar pot apărea scântei. Cititorul pierde teren în ultima vreme, din păcate. Îmi vine să dau vina pe device-urile care ne-au scurtat puterea de concentrare, dar asta ar fi doar o scuză ieftină, o văicăreală a unuia dintre eurile mele care nu e atât de prieten cu tehnologia. Am multe roluri pe parcursul unei zile și asta, automat, o scurtează, ca în ultimul weekend de octombrie când se dă ceasul înapoi (sau înainte?) și brusc pare mai mult întuneric.
Un mesaj pentru cititori, te rog.
Nu amestecați băuturile, cel puțin nu atunci când aveți planuri mari.
Text publicat în varianta electronică și cea tipărită a Revistei Golan #10, ediția de iarnă 2023-2024.
