Interviu | Mihaela Buruiană: „Recurg la spații pe care le cunosc, dar le populez cu personaje și întâmplări inventate”

Pe Mihaela Buruiană o știu (vorba vine, pentru că nu ne cunoaștem personal) după numeroasele traduceri pe care le-am remarcat sub semnătura ei de-a lungul timpului. Ceva din traducerile ei m-a făcut mereu să cred că, dacă ar scrie cap-coadă o carte a ei, ar fi șanse mari să fie una foarte bună și să-mi placă. Ba chiar m-am surprins într-o zi gândind că, dacă aș avea o editură mare și cu posibilități așa cum merită lumea asta a cărților de la noi, i-aș propune să scrie un roman sau un volum de proză scurtă. Puțin mai târziu, să fie trecut 4-5 zile de la gândul meu, am văzut pe Facebook postarea care anunța că Pe cine iubești mai mult?, debutul în proză scurtă al Mihaelei Buruiană, urma să apară în una dintre colecțiile care mi-s cele mai dragi la noi, n’autor de la editura Nemira. Cu același entuziasm am citit și cartea la foarte scurtă vreme după apariție și m-a bucurat să mă surprindă plăcut faptul că a confirmat tot ce crezusem despre ea înainte de a o citi – și chiar mai mult, făcând-o una dintre cărțile mele preferate ale ultimilor ani din peisajul de proză scurtă românească. Inevitabil, am vrut să aflu mai multe despre scris și cum și-a făcut acesta loc în lumea ei plină de traduceri chiar de la autoare, Mihaela Buruiană.

Am remarcat că, dincolo de un stil dinamic și antrenant, care poate da vaga impresie de flux al conștiinței, în cartea ta nu există vreun element pe care să-l percep ca fiind în plus, deci reușește să te dea cu totul peste cap cu precizia matematică cu care sunt alese cuvintele. Ce vreau să spun e că nu am găsit nimic care să încarce prozele, dar am observat și cum ele „curg“ cu o naturalețe pe care o asociez cu ușurința cu care vorbesc marii povestitori. Dacă ne gândim că „The first draft reveals the art, revision reveals the artist“, cât de mult din ce a ieșit la prima mână a rămas până la urmă în carte?

Mulțumesc frumos pentru aprecieri și pentru invitația la interviu, Anca! Îndemnul pe care l-am auzit sau citit cel mai des legat de scris a fost: scrie așa cum îți vine, fiindcă importantă e povestea, și cizelezi pe urmă. Un fel de ”Write drunk, edit sober“. Mărturisesc că eu nu pot să fac asta, pentru că încă de la început mi se pare important și felul în care scriu, nu doar ce scriu. Și nu mă refer aici doar la tonul narațiunii și la vocile personajelor, ceea ce include și vocabularul potrivit, ci și la ritmul și armonia frazelor și la lucruri care pot părea mai puțin importante, ca punctuația sau așezarea în pagină. 

Sigur că nu-mi ies toate din prima, motiv pentru care la recitiri – pentru că în cazul fiecărui text, dar și al volumului, ca întreg, au fost o mulțime de recitiri, de nici nu le mai țin minte – urmăresc din nou toate aspectele astea. Și de fiecare dată găsesc câte ceva: repetiții (ori de cuvinte, caz în care înlocuiesc cu niște sinonime care să meargă în context, ori de idei formulate altfel), inconsecvențe, scene care mai merg dezvoltate, personaje care mai trebuie conturate, fraze pe care îmi vine să le reformulez, pentru că nu-mi mai sună bine, și tot așa. 

Și lucrul la un text nu se rezumă la timpul petrecut în fața laptopului, cu fișierul deschis în față, ci continuă când spăl vasele, când mă plimb, când mă uit la un film sau citesc o carte. Undeva, în fundal, sunt niște rotițe care se învârt mereu și care, din când în când, fac câte un clic, semn că lucrurile sunt, în sfârșit, la locul lor.

Privind acum în urmă, primele versiuni mi se par destul de schematice, dar ele conțin ideea, personajele, tonul… sunt ca o sămânță din care, mai târziu, a crescut o plantă cu frunze și flori. 

Sunt mulți copii și e mult context asociat copilăriei în cartea ta, deși nu vorbim despre texte destinate celor mici. Cât de important este filonul copilăriei pentru tine, ca scriitor, cât de relevantă legătura cu Mihaela cea mică?

Cred că, în copilărie, sunt multe lucruri care ne uimesc, ne bucură sau ne întristează cu o intensitate pe care poate nu o mai regăsim pe urmă. Stările astea mi s-au părut interesant de exploatat literar pentru că, pe de o parte, sunt umane și cel mai probabil comune multora dintre noi și, pe de altă parte, sunt ca niște chei pentru propria înțelegere a lumii.

Mihaela cea mică se regăsește în câteva dintre texte, de exemplu în Așteptare sau în Caietul, dar copiii din povestiri nu sunt o copie 100% fidelă a copilului din realitate. Le-am împrumutat câte ceva din mine, pentru că îmi era un subiect cunoscut, dar le-am creat alt cadru, alte relații, alte caracteristici. 

Crezi în capacitatea scrisului de a acționa ca o formă de terapie? De ce?

Cred că scrisul te poate ajuta să te eliberezi de un surplus de emoții, să-ți dai posibile răspunsuri la niște întrebări, să elaborezi niște trăiri. Din punctul ăsta de vedere, da, cred că poate fi terapeutic. Dacă ăsta e scopul, atunci e de ajuns o notare într-un jurnal sau o scrisoare pe care nu o s-o trimiți poate niciodată. Să te descarci sau să analizezi în scris e un act profund personal. Ca să scrii literatură, e nevoie de mai mult de atât. Vorbind de ficțiune, cred că e nevoie să-ți iei din experiența asta exact ce și cât ai nevoie ca să creezi personaje, situații, povești care să fie credibile, fără să imite realitatea; să te detașezi, să transformi, să sublimezi totul, fără să emiți judecăți de valoare; să iei experiențe și stări și, poate scriindu-le din altă perspectivă, poate atribuindu-le altcuiva sau poate destructurându-le, să le dai o nouă viață. Una fictivă și, în același timp, recognoscibilă – cel puțin pentru tine.

Cum reacționezi la întrebarea: ce e real din cartea ta? care, dacă nu a apărut încă, sunt destul de sigură că va veni? 

A apărut deja, chiar de mai multe ori, și de fiecare dată am zâmbit, pentru că mă așteptam la ea. Înțeleg curiozitatea asta, acum mulți ani m-a încercat și pe mine în legătură cu unele cărți. De exemplu, țin minte că am întrebat-o pe Adina Rosetti ceva asemănător după ce a publicat Deadline. Eram curioasă de unde își ia inspirația și cât sau ce anume din viața ei a stat la baza romanului. Între timp, dacă nu e vorba de memorii, jurnale sau autobiografii, am învățat să mă detașez de lucrurile astea și să iau poveștile ca atare. Și am mai învățat că, dacă sunt credibile, asta înseamnă mai degrabă că sunt scrise bine, nu neapărat că sunt inspirate din realitate.   

Sigur că, pentru a scrie credibil, ai nevoie să te pui în locul personajului, să-ți închipui cum ar reacționa într-o anumită situație, ce gesturi ar face, ce ar spune sau ar evita să spună, să-l vezi oarecum și din afară, și din interior, iar pentru asta e posibil să recurgi la propriile observații sau amintiri. Și asta răspund și eu la întrebarea de mai sus: mă folosesc de ceea ce știu fie prin observație, fie din propria experiență, ca să dau veridicitate unui personaj ori unei scene. Recurg la spații pe care le cunosc, dar le populez cu personaje și întâmplări inventate. Pornesc de la un om care mi-a atras atenția sau de la un eveniment pe care mi-l amintesc și brodez o poveste în jurul lui.

E greu să delimitezi precis: până aici e real, iar de aici e ficțiune. La un moment dat, cele două sunt atât de strâns legate în mintea mea, că fictivul devine real, iar realul, fictiv. O să dau un exemplu: pentru povestirea Viața de pe urmă, m-am folosit de un spațiu pe care îl cunosc bine: curtea mea de la țară. Și am devenit atât de absorbită de povestea lui nea Nae și a Anuței, încât mi se întâmplă uneori să ridic privirea spre casa nelocuită de pe costișă și să mă aștept s-o văd acolo pe Anuța, deși ea e un produs al imaginației mele. 

Pentru tine, în calitatea ta de cititor și chiar cea de traducător, este relevantă biografia autorului atunci când îi parcurgi cartea? 

La întrebarea asta am răspuns parțial mai devreme, dar completez. Îmi place să citesc memorialistică, în special a unor scriitori, pentru că găsesc acolo gânduri despre scris și cărțile lor, despre vremurile respective și personalitățile lor marcante, îndoielile cu care s-au confruntat sau emoțiile legate de succese și eșecuri. Mi se pare interesantă prin dimensiunea umană pe care o adaugă unor figuri emblematice, dar și prin consemnarea procesului de creație. Îmi vin în minte acum jurnalele Virginiei Woolf și al lui Mihail Sebastian, memoriile Agathei Christie sau scrisorile trimise Monicăi Lovinescu de mama ei, Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu.

Când e vorba de ficțiune, însă, pentru mine, biografia trece în plan secund. Mă interesează mai mult dacă e bine scrisă cartea, nu dacă ea reflectă în vreun fel viața autorului. În afară de cazul în care e ceva explicit sau asumat, nu mi se pare relevant. La fel cum nici orientarea lui politică, sexuală, religioasă etc. nu mă interesează, dacă ea nu face obiectul cărții. În schimb, originea autorului e importantă pentru mine, mai ales dacă acesta scrie despre colțul lumii în care s-a născut sau trăiește, pentru că atunci vreau să-l pot plasa cultural și geografic.

De cât timp se aflau povestirile acestea în tine? Crezi că ar mai fi ieșit sub forma unei cărți dacă nu ar fi existat munca ta de traducătoare, cea care te pune în contact cu creațiile minților atâtor scriitori?

Cred că de mulți ani, doar că, de obicei, le alungam, le amuțeam, le ignoram, convinsă fiind că nu am ceva important de spus, că, pentru a fi scriitor – și aici foloseam majusculă și un piedestal – ai nevoie de ceva special, pe care credeam că eu nu-l am. Nu cred că munca de traducere literară a fost cea care a determinat, într-un final, apariția cărții, dar cu siguranță a ajutat. Și, când spun asta, mă refer și la o înțelegere mai profundă a cărților, pe care o capeți atunci când le traduci, și la o ușurință de a lucra cu cuvintele, care poate nu e la îndemâna tuturor.

Sunt destul de scurte povestirile din carte, doar câteva pagini are fiecare, și cu toate acestea reușești să dezvălui lumi interioare complexe, cu frământări și decizii de luat, rușine și overthinking, nesiguranță și speranță. Eu simt, totuși, un ton realisto-pesimist pe fundalul aproape tuturor povestirilor, așa că sper că nu e intruziv să te întreb ce fel de viziune asupra lumii ai pus în carte? Ai vrut să scrii viața așa cum e sau cum ți-ai dori să fie?

E adevărat că poveștile mele nu sunt foarte vesele, ba chiar îți lasă un nod în gât uneori, dar am strecurat în ele și joacă, și dragoste, și visuri, și bucurii, chiar dacă ele sunt temporare. La urma urmei, așa e și în viață, nu? Cu riscul de a spune o banalitate, ajungem să apreciem momentele frumoase tocmai pentru că, la un moment dat, am trecut prin clipe de deznădejde sau dezamăgire. Și reușim, de cele mai multe ori, să depășim momentele grele, tocmai pentru că ne amintim sau întrezărim în viitor sclipiri de fericire. Eu mă consider o persoană optimistă, iar în poveștile pe care le-am spus cred că am lăsat loc fie pentru schimbări în bine, fie pentru un bine care nu e cel standardizat de societate, ci propriu fiecăruia.

Ai o proză preferată din volumul tău de debut, una pe care să o simți drept „semnătura“ ta inconfundabilă?

Mi-e foarte greu să aleg, simt că în fiecare am lăsat ceva din mine și fiecare m-a învățat câte ceva. Mă simt atașată și de povestirile cu personaje copii, și de cele plasate la țară, de fapt, de întregul volum care s-a conturat ba de la sine, ba cu ajutorul meu, până când a ajuns ceva unitar și coerent. Nu pot alege o singură proză. 

Cât despre „semnătură inconfundabilă“, mi se pare prematur și poate prea ambițios să gândesc asta, având în vedere că e prima mea ieșire în lume ca autoare. Dacă totul merge bine, poate mai revizităm subiectul peste câțiva ani sau câteva cărți, să vedem cum evoluează lucrurile între timp. 

Ai amintit de mai multe ori, în interviuri ori discuții despre cartea ta, că ai participat la cursuri de creative writing. Cu ce te-au ajutat ele și, fără jena de a face reclamă, care sunt cursurile de creative writing pe care le-ai recomanda și altcuiva?

Da, am participat la câteva cursuri și ateliere de creative writing și știu că li se aduc niște reproșuri, dar mie nu mi se par fondate. De fiecare dată, participanții erau atât de diferiți ca stil, idei, preocupări, talent etc., încât nu găseam două texte asemănătoare pe aceeași temă. Iar beneficiile, în cazul meu, au fost că am căpătat încredere în scrisul meu, că m-am obișnuit să lucrez într-un anumit ritm, că m-am simțit parte dintr-o comunitate simpatică, ce împărtășea aceleași interese, și că, din feedbackul primit de la diverșii scriitori organizatori sau invitați, mi-am luat ce am simțit că îmi este mie util. Un atu a fost că toate s-au desfășurat online și astfel am putut să particip cu ușurință de oriunde. Acum văd că presupun prezență fizică, ceea ce poate fi un avantaj pentru cei din București, unde au loc întâlnirile, dar un dezavantaj pentru cei din restul țării, sau format mixt, care cred că e mai greu de gestionat, dar încă fezabil.

Eu am urmat un curs cu Florin Iaru, perioadă în care scriam câte două-trei povestiri pe săptămână, unele incluse ulterior și în volum, apoi m-am înscris la cursurile organizate de Revista de povestiri, ținute de Cosmin Perța și Marin Mălaicu-Hondrari, și la atelierele Creative Writing Sundays, tot la RevdePov, care au loc duminica, din două în două săptămâni, și la care sunt invitați diverși scriitori. Acolo am mai cizelat texte mai vechi, dar am și scris unele noi, iar din total am făcut selecția pentru Pe cine iubești mai mult?.   

Poate în directă legătură cu întrebarea anterioară: în care tabără te poziționezi, cea care pune talentul înnăscut pe primul loc sau cea care-l recunoaște doar în urma unei munci asidue?

Aș zice că e nevoie de o combinație: e greu să reușești dacă nu ai niciun dram de talent, dar și dacă nu-ți pui talentul la muncă într-un mod cât se poate de serios. Cred că și scrisul se învață, dar că trebuie și să ai tu ceva al tău, care să te individualizeze. Ce e acel ceva rămâne să descoperi singur. În orice caz, mă surprinde când aud de oameni care vor să scrie, dar nu le place sau nu își fac timp să citească, inclusiv literatură română contemporană. Lectura mi se pare esențială pentru oricine, cu atât mai mult pentru cineva care vrea să devină scriitor, la rândul lui. Din punctul ăsta de vedere, și cititul e tot muncă din aceea de care ziceam mai sus, e ca și cum ai face cercetare, dar în același timp e și plăcere. Pentru mine, e cea mai frumoasă muncă posibilă.

Vorbind despre munca de traducere pe care o faci, trebuie să te întreb dacă ți s-a întâmplat să te complexeze unele cărți citite și, dacă da, care au fost acestea? Sau dimpotrivă, dacă au existat cărți, traduse de tine sau doar citite la un moment dat, care te-au făcut să-ți spui că poți mai bine?

Regula, atunci când traduci, e să fii fidel originalului. Bineînțeles, dacă originalul e scris bine și curge frumos, la fel trebuie să iasă și traducerea. Dacă originalul scârțâie, nici traducerea nu are cum (sau nu ar trebui să încerce) să fie mai bună. De-a lungul timpului, m-am întâlnit cu ambele situații, însă, din fericire, mai mult cu prima categorie.

Atunci când sunt întrebată care a fost cea mai dificilă traducere, încă răspund că Durerea e o făptură înaripată, de Max Porter, apărută la Pandora M în 2017, pentru că, și după șase ani, tot ea mi se pare că reunește cel mai bine ingredientele intimidante: frumusețe, complexitate, dificultate, noutate și originalitate, de la concept și personaje la ritmuri, rime și cuvinte inventate. În fața unui astfel de poem în proză, bineînțeles că m-am simțit mică și nesigură, ca traducătoare, dar m-am luat la trântă cu ea și, într-un final, am fost destul de mulțumită.

Am avut de-a face, o dată sau de două ori, și cu cărți scrise mai neglijent și atunci tentația a fost să corectez în traducere, dar, pentru că spuneam mai devreme că traducerea ar trebui să fie fidelă, am găsit, cred, o cale de mijloc, un mod de a rămâne cât mai aproape de original, fără ca asta să afecteze calitatea muncii mele.

Eu ți-am pus cartea în topul favoritelor mele din ultimii ani la categoria de proză scurtă scrisă de un tânăr scriitor român și am făcut, evident, paralele și comparații cu alți scriitori aflați în acest top personal al meu, ocazie cu care mi-am dat seama că nu cred că se potrivea altă colecție mai bine decât n’autor pentru Pe cine iubești mai mult?. Care sunt scriitorii contemporani din România pe care îi preferi tu, cei a căror proză ai recomanda-o mai ales celor care zic că dom’le, nu se mai scrie ca altădată, nțțț, tineretul din ziua de azi etc.?

Mulțumesc frumos, mă bucur să aflu asta! Și sunt de acord că n’autor e colecția potrivită pentru mine. Cât despre comentariile de genul celor de mai sus, cred că cei care le fac nu sunt la curent cu ce și cum se scrie în prezent și se plâng sau critică așa, dintr-un soi de inerție. Sau sunt nostalgici după stilul încărcat cu epitete și metafore, ca bunicul din povestirea mea Compunere. Eu admir și frazele lungi, poetice, imagistica bogată, sinestezia, răbdarea, dar și, acolo unde e cazul, câte o replică percutantă sau redarea unei stări cu economie de mijloace. Îmi place ca textul să curgă firesc, dar mai degrabă armonios și literar decât ca la o discuție la bere cu prietenii, chit că are și asta farmecul ei. Rezonez cu textele care se bazează pe introspecție și pe observație, cu condiția să nu se limiteze la „navel-gazing“, ci să aibă o miză mai mare. Prefer ca literatura să fie artă cu mesaj, nu manifest politic.

Și, ca să dau câteva exemple de cărți (proză scurtă și roman) și scriitori contemporani români care mi-au plăcut în ultima vreme, iată, într-o ordine aleatorie: Fragil, de Simona Goșu, Pereți subțiri, de Ana-Maria Sandu, Felii de lămâie, de Anca Vieru, Un cal într-o mare de lebede și Teo de la 16 la 18, de Raluca Nagy, Instabil, de Ruxandra Burcescu, Simfonia animalieră și Hibernalia, de Veronica D. Niculescu, Gene dominante, de Ștefania Mihalache, Acasă, pe Cîmpia Armaghedonului, de Marta Petreu, Dezrădăcinare, de Sașa Zare, Noaptea plec, noaptea mă-ntorc, de Florin Lăzărescu, Copilăria lui Kaspar Hauser și Abraxas, de Bogdan-Alexandru Stănescu, Să nu lași moartea să te găsească, de Bogdan Răileanu, Stații, de Ramona Gabăr, Vânători-culegători, de Maria Manolescu, August, de Elena Vlădăreanu, Hanul lui Manuc, de Simona Antonescu, Cei care cumpără stele, de Anca Mizumschi, Inocenții, Prevestirea, Viața începe vineri, de Ioana Pârvulescu, Nautilus și Dincolo de portocali, de Ioana Bâldea-Constantinescu, Cât de aproape sunt ploile reci, de Bogdan Coșa, O dimineață la vânătoare și O căutare, de Ligia Ruscu, Între două fronturi, de Oana David, Cine te uită, de Maia Levantini – și zău că nu m-aș opri aici, dar cred că sunt de ajuns ca punct de plecare.