Marko Pogačar a publicat poezie, proză, eseuri, critică literară, jurnale. Poezia lui a fost tradusă şi publicată în peste douăzeci de limbi, introdusă în antologii şi reviste din întreaga lume. În 2010, a fost toboşar într-o trupă post-punk numită Death Disco.
Marko Pogačar a fost invitat la festivalul Zona Nouă, ediția a doua, 2016, și anul acesta la festivalul Poezia e la Bistrița, ediția a XV-a, unde l-am cunoscut și eu. Pentru că în zilele acelea nu a fost vreme de așezat rânduri pe foaie, fie ea fizică sau virtuală, am ales să facem un interviu ulterior, la scurtă vreme după ce festivalul se va fi încheiat, când însă amintirile sunt încă proaspete și emoțiile nu s-au așezat în colțuri ale minții mai greu accesibile. Și dacă la Bistrița am discutat despre poezie, dar și mult despre muzică (cu dialog, recomandări, discuții în contradictoriu despre originile și parcursul unor trupe!) și despre oameni care ne-au influențat de-a lungul timpului viața și parcursul profesional, discuția de aici are în centru doar poezia. Am fost tare bucuroasă de această întâlnire, dar și de faptul că Marko Pogačar este un bun cunoscător al scenei poetice românești, pe care continuă să o exploreze.
„ești poem / fitilul prin care lumea ia foc.”
Scrii proză, poezie, eseuri, jurnale. Cum reușești să jonglezi cu atâtea tipuri de scris? Există vreunul care îți place în mod deosebit?
Sunt poet prin interes și vocație, cred. Așa am început și cel mai probabil că va fi principala mea preocupare și în viitor. În toate textele mele caut o calitate poetică specifică, prin diferite mijloace. Dar nu scriu des poezie. De două ori pe an poate, sau o dată. În ședințe compacte — timp de o lună sau două. De obicei am nevoie de două-trei astfel de perioade de lucru pentru a finaliza o carte. Atunci lucrez continuu. Între timp nu mai scriu deloc versuri. Doar trăiesc cu această voce, cu perspectiva aleasă, o încerc, o pun la îndoială. Răstimpul acesta este pentru a scrie proză, pentru a mă ține ocupat și a explora alte interese.
Publicul român te cunoaște mai puțin, așa că simt nevoia să te întreb: cum ai început? Când ai simțit că ai suficient material, suficient de bine scris, pentru un volum?
A fost un început ciudat. Cel puțin parțial — contextul în sine era foarte banal. Eram tânăr student la Litere care dintr-o dată a nimerit la literatură, de la muzică. Nu eram un mare cititor înainte de facultate. Dar apoi m-am dezlănțuit asupra ei. Am început să scriu și eu, dar fără o idee de carte, și total în afara scenei de poezie. Prietenul meu din cămin i-a dat câteva poezii de-ale mele unui amic editor. Pe atunci nu aveam un calculator, am venit la facultate cu o mașină de scris veche a mamei. Era foarte gălăgioasă, probabil că mă ura tot coridorul. Poeziile au fost publicate într-o revistă și, cam după jumătate de an, m-au sunat să-mi spună că am câștigat un premiu. Nu prea am înțeles pentru ce. Premiul a constat în publicarea cărții. Nu știam nimic despre cum se fac cărțile. Așa că am trimis tot ce aveam editorului, crezând că el se va descurca și va face modificările necesare. Rezultatul a fost un debut de peste 150 de pagini. O nebunie. Am urât cartea după aceea, deși a obținut câteva premii suplimentare și m-a făcut să mă apuc de scris.
În 2015 a apărut la editura Tracus Arte o selecție de poeme în limba română, Ținutul negru, în traducerea lui Adrian Oproiu și Goran Čolakhodžić. Un nou volum, Ucenicul soarelui, a apărut recent la Casa de Editură Max Blecher, având aceiași traducători. Cum a decurs de-a lungul timpului colaborarea cu ei și cum ai ajuns să publici la Max Blecher?
Goran și Adrian sunt un tandem extraordinar de traducători, amândoi poeți la rândul lor, care fac o treabă excelentă pentru schimbul literar româno-croat, în ambele sensuri. Goran tocmai a câștigat premiul național de traducători pentru o superbă traducere a romanului Solenoid, Mircea Cărtărescu. Pe Claudiu Komartin îl cunoșteam de mult timp, ne-am întâlnit de nenumărate ori prin Europa, și știam că face o treabă extraordinară și în domeniul editorial, cu revista Poesis și cu Editura Max Blecher. Când traducătorii mi-au spus că vor să lucreze la o nouă carte de-a mea, m-au întrebat dacă am vreo preferință editorială. Cosmin Perța știam că plecase de la Tracus Arte, iar Casa de Editură Max Blecher mi s-a părut o alegere potrivită. Și a fost prima care mi-a trecut prin minte.
În ce fel crezi modifică traducerea textul? O poezie tradusă poate fi considerată cumva o altă poezie, diferită de cea originală, cu nuanțe sau forme noi?
Este același lucru, dar diferit. Categoric nu e deloc la fel, dar totuși e același. Dacă traducerea este bună. Pe de o parte, poezia este într-adevăr intraductibilă. Pe de altă parte, cu toții am citit camioane întregi de poezie bine tradusă. Îmi aduc aminte, de exemplu, Nichita Stănescu era popular în Iugoslavia pe vremuri! Ca să nu mai spunem că lumea noastră, cea „occidentală” în special, este fundamental bazată pe traduceri. Totul, de la textele sacre, la știință, filosofie și drept, bazele acestora sau textele înseși, au ajuns la noi prin traduceri, adesea chiar și două traduceri, printr-o limbă intermediară. Poate că traducătorii sunt, până la urmă, legiuitorii ascunși ai lumii.
Cum și când scrii? Există momente preferate ale zilei, ai nevoie de o stare specială, există un program sau aștepți momentul în care un text/poem/idee cere să fie pus pe hârtie?
Trăiesc din scris, așa că trebuie să am o disciplină. Nu am ritualuri speciale, stau și transpir. Când călătoresc sau ies mai mult în oraș, consider de obicei că este timp liber. Apoi îl recuperez în spatele biroului. Nu are rost să mistific în vreun fel această activitate, e vorba despre multă muncă.
Există poeți români contemporani pe care i-ai citit în traducere și care ți-au plăcut în mod deosebit? Dintre poeții români care nu mai sunt printre noi, ai menționa vreunul care te-a impresionat?
I-am citit, bineînțeles, pe Eminescu, Blaga, Arghezi, Stănescu. Din generația mai tânără, în afară de deja menționații Komartin și Perța, care sunt traduși în sârbo-croată, am citit, de exemplu, Constantin Virgil Bănescu în germană, poeți ca Dan Coman, Dan Sociu, Svetlana Cârstean, Anastasia Gavrilovici, Adela Greceanu, Tiberiu Neacșu, Tudor Crețu, Andrei Dósa, pleiada de scriitori maghiari din Cluj, dar și mulți alții, pe majoritatea am avut șansa să-i întâlnesc live undeva. Așa cum am spus deja de mai multe ori, consider că scena poeziei românești este printre cele mai vii din Europa în acest moment. Găsesc chiar și poeți foarte tineri, de douăzeci și ceva de ani, foarte buni și incredibil de pasionați de ceea ce fac. Nu prea văd așa ceva acasă.
Scrii poezie de ceva timp, există vreun poet care te-a influențat în mod deosebit și a cărui poezie o consideri valoroasă indiferent de trecerea timpului?
Srečko Kosovel, un poet sloven avangardist, a murit foarte tânăr. El mi-a deschis porțile limbajului. L-a făcut palpabil, viu. Apoi Tomaž Šalamun, care, de asemenea, m-a ajutat foarte mult. Poetul croat Danijel Dragojević, mare, dar puțin tradus. Apoi, este toată această lume mare a poeziei — aproape imposibil să dau nume. John Ashbery, poate.
Crezi că publicul cititor de poezie s-a schimbat de la pandemie încoace? Am încercat, în librăria în care lucram, să cresc cererea de carte pe acest segment, să stimulez dorința de a citi poezie și am reușit. Eu însămi m-am apropiat de ea mult mai mult și aș putea da mai multe exemplele numind oameni pe care îi cunosc sau nu. Ai observat ceva asemănător, offline sau online?
Nu prea pot să spun, dar se pare că vânzările de carte de poezie chiar cresc, mai ales în lumea anglofonă, împotriva tuturor previziunilor. Cred că este vorba de o dinamică complexă, cu „lumea rapidă”, rețelele de socializare, atenția acordată și apoi, pe deasupra, lockdown-ul și așa mai departe. Nu mi-au plăcut deloc lecturile online, deși am luat parte la multe, și nu fac parte din comunitățile online, nu am fost niciodată pe rețelele sociale. Așa că îmi lipsesc, de asemenea, o parte din insight-urile relevante. Cu toate acestea, eforturile ca ale tale sunt foarte valoroase. Și nu cred că volumele în format fizic sunt pe cale de dispariție, cel puțin nu pentru moment.
Ucenicul soarelui vine în fața cititorului cu poeme tăioase, care solicită și emoționează, uneori șochează (am găsit răni, urzici, mușcături și multe altele, de exemplu în Munci și zile, Palme sălbatice, Răni III). Există foarte puțin timp lent în care să te odihnești. De asemenea, combină cu succes registre și teme diferite în texte dense, ceea ce le face mai puțin accesibile unui cititor grăbit. Așa cum sunt destul de mulți astăzi. Povestește-ne puțin despre cum s-au adunat textele în această formă și ritm și cât timp ai lucrat la ele.
Cred că poezia este o țesătură de o mare densitate. Ea trebuie să funcționeze ca un fel de ottomotor. urmând un ritm propriu tot timpul, doar cu pauze de alimentare și pentru a se odihni în momente scurte de liniște. având în minte această dinamică, eu încerc să dau tot ce pot. Uneori funcționează, alteori, bineînțeles, nu. Dar nu vreau ca acest motor să se oprească.
Observ că în texte apar doar femei care pleacă, au plecat sau sunt mereu plecate. Există o teamă de abandon? Ai putea să explicați puțin acest motiv? Unde este femeia care ar trebui să te învețe limbile pe care nu le cunoști și să-ți vorbească (din poemul Minciuna albă)?
Nu m-am gândit la asta, dar cartea este într-un fel o carte a abandonului, și aici nu vorbesc în primul rând de relații amoroase. A părăsi, ca și a fi părăsit, în orice sens, este un proces greu, o sarcină ciudată. Dar și atât de natural, necesar. Întotdeauna am fost foarte interesat de punctele de separare. Acele momente dense în care vechiul se diminuează și noul încă nu s-a născut. Posibilitatea. În poeme există un „tu” abstract. De exemplu, cel puțin în croată, nici măcar nu știm că se face referire la o femeie, în poemul menționat. Ar putea fi oricine. Desigur, poemul contează pe anumite presupuneri.
corpul este o cutie pe care o deschide timpul (din Argumentul rănii)
Ce se întâmplă când te decizi să privești în interiorul tău? (vezi și poemul Câteodată lumile se întâlnesc)
Văd ceva mai întunecat decât mi-aș dori, și uneori solitar. Așa se face că nu obișnuiesc să o fac des, în afara poemelor. E mai ușor așa, sunt mai mult fericit. Dar uneori se dovedește a fi un semn de lașitate față de ceilalți, de cei apropiați.
Cum ai ales titlul acestei cărți?
Titlul original s-a dovedit a fi greu de tradus, cu numeroasele sale conotații destul de diferite. Așa că am decis să îl schimbăm, acesta provenind de la unul dintre versuri. Cred că a fost ideea editorului.
Anul acesta ai fost invitat la cea de-a XV-a ediție a Festivalului de Poezie Bistrița. Cum ai descrie pe scurt această experiență și cu ce ai plecat (un gând, o experiență, o emoție, promisiunea unei prietenii…)?
Cam cu tot ce am menționat, într-adevăr! Un festival foarte frumos și un public asemenea la Bistrița! Câteva fețe cunoscute și multe altele noi. Este un festival foarte bine organizat și curatoriat, dar perfect relaxat în același timp. Și este evident că a crescut împreună cu o comunitate locală, că se înmulțește în același ritm cu orașul: profesioniști și oameni interesați ocazional, elevi, studenți, tineri și bătrâni… Așa cum ar trebui să fie, de altfel.
Coordonezi unul dintre cele mai longevive festivaluri din Croația. Care este cel mai important lucru la acest festival? Ce te face să continui să participi la acest proiect?
Este unul dintre cele mai vechi din Europa; acum un an am avut a 60-a ediție. Ca orice festival, ne ține conectați cu lumea — este ca un deget băgat în acel ocean imens, de neconceput, al poeziei mondiale. În fiecare an vin mulți poeți buni, iar noi suntem foarte fericiți că putem asculta, citi, gusta sânge nou de poezie. Ca vechii vampiri transilvăneni, dar cu sânge de cuvinte.
Fotografii de Carmen Florea
