Mi s-a întâmplat de multe ori să aflu că un anume autor vine în România și să solicit un interviu chiar dacă nu sunt familiarizată cu scrierile sale. Pretextul ideal pentru mine să ies din zona mea de confort cu lecturile și să cunosc oamenii din spatele rândurilor. M-am obișnuit atât de tare ca oamenii aceștia să fie unii faini și buni povestitori, încât am uitat de teama mea că e posibil să-mi schimb părerea despre un scriitor care îmi place, în momentul în care ajung să-l cunosc personal.
Teoretic, pe Marie NDiaye nu am cunoscut-o personal, pentru că o serie de zboruri ratate/anulate au împiedicat-o să ajungă în România, astfel că interviul pe care urmează să-l citiți a fost mutat pe mail – de unde și detașarea/distanțarea emoțională sesizabilă pe alocuri. Mi-ar fi plăcut să purtăm această discuție față în față, întrucât cărțile ei chiar lasă loc de multe întrebări – ea însăși consideră, în general, că întrebările sunt mai interesante decât răspunsurile – dar am încredere că voi avea această ocazie în viitor. Voi păstra până atunci întrebările cu care am rămas.
Ai publicat primul roman la vârsta de 18 ani. Să înțeleg de aici că ai știut dintotdeauna că vrei să devii scriitoare?
Da, așa este. Știam asta încă de pe la vârsta de 8 sau 10 ani. La început scriam în joacă, apoi jocul a devenit serios și am înțeles curând că îmi voi dedica o bună parte a vieții scrisului.
Câțiva ani și premii literare mai târziu, ce lucruri noi ai descoperit despre tine prin intermediul scrisului?
Nu știu ce am descoperit despre mine însămi. Poate despre oameni în general, dar n-aș fi sigură. În orice caz, scrisul nu este o terapie pentru mine pentru că nu am nevoie de așa ceva. Pentru mine, scrisul este o artă.
Cu ce carte le-ai recomanda să înceapă cititorilor care nu sunt familiarizați cu stilul lui Marie NDiaye?
Le-aș recomanda să înceapă cu Trei femei puternice.
Trebuie să menționez că exact cu acest titlu am început și eu, dar cu siguranță nu din motivele la care te gândești și pe care nu am reușit să le aprofundez. Decizia mea a fost influențată de copertă și descrierea atractivă, faptul că încă nu aveam romanul Șefa și, nu în ultimul rând, de acel Premiul Goncourt 2009 care tronează pe copertă – deși, în mod obișnuit, las cărțile premiate ultimele, așa cum procedez și cu deserturile. Ai scris romane, povestiri scurte, piese de teatru, scenarii de film. Dintre toate, care formă îți conferă cea mai mare libertate și care îți aduce cele mai multe satisfacții?
Romanul este forma pe care o prefer dintre toate. Nu presupune nicio constrângere, acolo se poate spune orice, se poate face orice, acolo te poți contrazice, poți rata câteva pagini, nu contează. Romanul poate fi considerat o amestecătură de elemente, spre deosebire de piesele de teatru sau de scenarii, care impun mai multă strictețe în materie de formă.
Știi de la început, încă de când te apuci de scris, care va fi deznodământul sau te lași purtată de poveste?
Nu cunosc niciodată deznodământul. Scrisul zi de zi la carte construiește povestea.
Cum ți-a venit ideea unei cărți de 200 pagini, constând într-o singură frază? Și cât de mult ți-a luat scrierea ei? Ai mai încerca și alte astfel de provocări literare?
În prezent nu mă mai interesează genul acesta de provocări. Jocurile literare nu mă mai atrag atât de mult. Eram tânără când am scris acea carte dintr-o singură frază! Cred că, pe atunci, compensam prin joc lipsa experienței ca om – aveam doar 19 ani.
Cum alegi meseria personajelor tale? De multe ori, pare că jobul este cel care le definește, cum este cazul avocatei Susane din A mea e răzbunarea, mai degrabă chiar decât numele, care uneori nici nu este menționat (mă refer, cu precădere, la romanul Șefa, unde prenumele este dezvăluit fugitiv, abia spre final). Este vreo poveste aici?
Într-adevăr, avocata Susane este definită complet de profesia ei. Asta pentru că nu prea are viață în afara muncii, ceea ce o mulțumește. Tocmai din acest motiv nu i-am desemnat un prenume care să existe independent de profesia ei: ea și munca ei sunt o singură ființă. Și totuși, Susane este un prenume, doar că nu unul care să o definească, de sine stătător…
Cele trei femei din romanul care ți-a adus premiul Goncourt numai puternice nu par, la suprafață. Din contră, par fragile și pline de defecte, ca noi toate, de altfel. Ce anume le face puternice? Și ce crezi că ne face puternice pe noi, femeile, în general?
Femeile din romanul meu sunt puternice datorită faptului că sunt permanent conștiente că viața lor este la fel de valoroasă ca a altora, că umanitatea lor nu este cu nimic mai prejos pentru că sunt nefericite ori din cauza situației lor sociale mai mult decât modeste. Aceste femei nu se îndoiesc o clipă de importanța lor în această lume.
Am citit abia trei dintre cărțile tale, cele care au fost traduse în română, și aș vrea să punctez câteva aspecte care mi-au atras atenția: personaje feminine care ni se dezvăluie prin intermediul privirii unui bărbat; distanța emoțională față de personaje – faptul că nu mă regăsesc, neapărat, în personaje, mă ajută să mă detașez de propriile-mi trăiri și să mă afund în poveste; stilul descriptiv și cu o anumită lentoare, în care violența se insinuează treptat, dar fără să acapareze povestea. În A mea e răzbunarea, de exemplu, deși avem de-a face cu un caz de triplă omucidere, principalul punct de interes rămâne întrebarea „Cine este cu adevărat Gilles Principaux?” Tu care ai spune că sunt elementele definitorii ale stilului tău?
Posibil să fie: ambiguitatea sentimentelor, dorința de a le da o șansă tuturor personajelor, și celor pozitive, și celor negative, refuzul de a le judeca ori condamna… Consider că întrebările sunt mai importante decât răspunsurile, așa că las tot timpul loc de discuții și interpretări.
Ce citești acum?
O biografie a lui Kafka (scrisă de Reiner Stach) și La bascule du souffle (Herta Müller).
Mulțumiri speciale Iuliei Voevozeanu pentru traducerea acestui interviu – pot doar să sper că există un univers paralel în care sunt capabilă să port o conversație fluentă și complexă în franceză, așa cum o face ea.
