
Un ulei pe pânză care reprezintă o porție de mici cu muștar, o lucrare cu sarmale înghesuite în fostele găleți cu smântână folosite de gospodinele casei sau pur și simplu naturi statice cu țigări, bere Ciucaș și videoclipuri de pe Atomic TV sau YouTube: toate aceste definiții vizuale ale realismului balcanic i-au adus pictorului Lucian Prună numeroși urmăritori. Lucrările sale abundă de mâncare și de buna dispoziție a petrecărețului balcanic obișnuit, dar ceea ce traduce cel mai mult acest suflet în lucrările sale este nostalgia pe care o activează privitorului, față de un univers care a suferit numeroase transformări, în special datorate capitalismului.
Între realismul contemporan și sinceritatea balcanică ce nu lasă loc compromisului, Lucian Prună a avut un parcurs artistic care a tranzitat școli de artă, facultăți de teologie, burse, restaurarea bisericilor și mai ales punctul prezent: autenticitatea balcanică de azi, care este și punctul de plecare al acestui interviu.
Cum îți definești rolul de artist în era digitală? Crezi că viralitatea pe social media afectează autenticitatea artei tale sau o potențează?
Avantajul erei digitale e accesibilitatea. Mare parte din arta clasică era accesibilă celor de la orașe sau elitelor. Azi, e la un scroll distanță, ceea ce ar fi imposibil de explicat unui clasic. Din fericire pentru mine, nu e treabă să-mi definesc rolul: până la urmă, e în mâinile (sau ochii) privitorului.
Tablourile tale sunt adesea descrise ca povești vizuale ale cotidianului românesc. Ce te inspiră să transformi momentele simple în lucrări artă cu un puternic substrat simbolic?
E ceva normal, orice pictor se inspiră din lumea imediat înconjurătoare. Și marii clasici făceau asta, așa că m-am inspirat din pictura universală și am pictat și eu ce aveam în jurul meu. Ei aveau pipe, oale si pocale, iar eu cafea la pahar, apă plată și Kent 8 scurt.
Tehnica ta îmbină tradiția clasică cu elemente contemporane. Cum reușești să păstrezi acest echilibru între atenția pentru trecut și inovația actuală?
Tehnica de pictură în ulei e cam aceeași de 400 de ani. Tot ce fac eu e să includ aceste elemente contemporane în compozițiile clasice.
Cum influențează vibrația culturală românească modul în care alegi subiectele și culorile în lucrările tale?
Fiind un pictor în stilul realism contemporan, urmăresc o reflexie destul de 1:1 a realitații, prin filtrul propriu. Mai mult, acest curent vine la pachet cu subiecte și reguli destul de bine definite în privința culorilor. Tot ce fac eu e să îmbin vechiul cu prezentul.
Povestește-mi despre un moment din procesul creativ când ai simțit că arta ta creează o conexiune profundă cu publicul. Cum te-a influențat acest lucru? Cum abordezi ideea de imperfecțiune în arta ta? Crezi că imperfecțiunea este o parte esențială a autenticității?
Arta e reflexia vieții, prin lentila autentică, iar viața în sine oricum e imperfectă. Mai mult, sincer nu știu ce pot spune despre asta, las filosofii să își facă treaba aici.
Folosirea luminii și umbrelor joacă un rol important în lucrările tale. Ce simbolism se ascunde în aceste contraste? Reflectă ele o dualitate din viața ta personală sau din societate?
Practic, ce a vrut autorul să spună? Nimic, vă spun eu. Doar încerc să suprind cât mai autentic viața și nostalgia comună pe care o împărtășim.
Într-o lume saturată de imagini, cum reușești să captezi și să menții atenția unui public digital pentru care arta poate părea efemeră?
Lucrurile se cam întâmplă organic, de la sine. Nu fac un efort special în direcția captării/menținerii, dar ce fac este să interacționez cu publicul și să-l mai implic ocazional în procesul de alegere a subiectului. Consider că astfel ajut mai mulți oameni să prindă gustul pentru această zonă, care unora le este poate chiar nouă, și să continue să exploreze pe cont propriu.

Este adevărat că lucrările tale nu sunt de vânzare? Dacă da, de ce?
Nu-i adevarat, da’ îmi place că asta se zvonește.
Cât de mult consideri că are artistul responsabilitatea de a educa sau provoca gândirea privitorilor prin arta sa? Cum se reflectă această responsabilitate în creațiile tale?
Eu zic că există o oarecare responsabilitate, dar ține de individ. Pe de-o parte, că până la urmă, cum artistul nu trebuie să aibă nicio pretenție sau așteptare de la public, mi se pare că și viceversa ar trebui să fie valabilă.
Dacă ar fi să privești o lucrare a ta peste 50 de ani, ce ți-ar plăcea să simtă sau să înțeleagă un privitor despre arta ta și despre cultura din care provine?
Cred că 50 de ani e destul de puțin timp pentru o schimbare într-atât de semnificativă în rândul privitorilor. În 200 de ani, în schimb, chiar și eu sunt curios dacă din punct de vedere al relevanței obiectelor prezente vor fi percepute laolaltă cu ce considerăm acum noi clasic sau nu.
Frumusețea e că n-o să aflăm niciodată.
Imagini de pe pagina de Facebook a artistului Lucian Prună.