Pentru Letiția Vițelaru, „cântă de când se știe” poate să sune clișeic, dar e cum nu se poate mai adevărat. A început în România: a studiat la Giurgiu și Bacău, apoi la București, după care și-a început parcursul de perfecționare în Italia, ceea ce a propulsat-o spre mari scene ale lumii care i-au confirmat talentul și munca, dar i-au și impus mereu standarde înalte de lucru și dedicare, studiu și implicare într-o lume care poate să pară foarte îndepărtată pentru mulți dintre noi. Am vrut să aflu ce e ascuns vederii publicului larg când vorbim despre cineva pe care, în general, îl admirăm pe scenă sau în filmări pe internet: cine e Letiția Vițelaru când se încheie spectacolul și cine este înainte să urce pe scenă.
Ai început să studiezi muzica în copilărie, la Giurgiu, apoi ai studiat la Bacău, ai absolvit liceul Dinu Lipatti din București și apoi Conservatorul Giuseppe Verdi din Milano. Ai locuit în mai multe zone din țară, precum și în Italia, iar acum stai la Hamburg. A fost muzica elementul stabil în mijlocul tuturor acestor schimbări sau dimpotrivă, motorul care te-a purtat peste tot?
Fără nici o ezitare îți spun că da, muzica a fost întotdeauna elementul central în viața mea. Este modul în care mă exprim cel mai bine și deja face parte din propria natură, nu aș ști să le separ. La Giurgiu și Bacău au fost primele mele studii muzicale la vioară, apoi la București primele experiențe în canto clasic. Muzica reprezintă principalul motiv pentru care am fost nevoită să schimb la un moment dat chiar și țara, pentru a-mi continua studiile în muzică la nivelul la care am aspirat.
Cred că ce vreau să știu, de fapt, este dacă tu te-ai agățat de muzică și ai mers peste tot lăsându-te în voia ei sau dacă, în universul tău în continuă schimbare, muzica a fost acel „acasă” pe care l-ai purtat mereu cu tine.
Alegerea de a face muzică a venit oarecum natural, ca o consecință a faptului că zi de zi cântam tot ce auzeam la televizor, îmi amintesc cu drag când fredonam prin casă coloana sonoră de la desenele animate „Piccolo Lord”, apoi în general orice auzeam încercam să redau cu vocea în felul meu. Urmând studiile în domeniu, lucrurile s-au conturat din ce în ce mai mult, devenind astfel modul preferat de a mă exprima, un instrument de comunicare în universul meu.
Care a fost primul eveniment, mare sau nu, la care ți-ai dat seama că: „OK, asta sunt și asta fac în continuare”? Când ți-a fost clar că ți-ai găsit drumul în viață?
Ideea de a-ți găsi drumul în viață nu este ceva concret, cel puțin pentru mine. De fiecare dată când sunt pe scenă retrăiesc această senzație că da, acesta este drumul meu. Unica certitudine este că iubesc ceea ce fac pentru că îmi dă senzația de libertate și cred că în fond asta căutăm cu toții prin misiunea sau arta noastră. Pe scenă ne putem exprima și putem da din sentimentele noastre cele mai profunde și colorate publicului, poate mai mult decât în viața reală. Nu dețin răspunsul concret, însă dacă a-ți găsi drumul în viață înseamnă să faci ceea ce știi mai bine, ceea ce iubești, ceea ce simți că îți aparține, atunci da, l-am găsit. Nu este mulțumire mai mare decât sentimentul că ceea ce faci este bine și este apreciat și înțeles de public. În fond asta cred că este scopul suprem, dedicăm o viață pentru a fi înțeleși, iubiți și apreciați.
Te-ai lovit de vreun fel de preconcepții legate de faptul că ești româncă atunci când ai avut concerte în afara țării, așa cum sunt cele mai multe dintre evenimentele la care participi, de fapt?
Cred că preconcepții vor exista mereu, în general, nu neapărat legate de naționalitate și se percep fie prin mici detalii de comportament sau uneori pot fi exprimate chiar și direct. Dintotdeauna oamenii au trebuit să demonstreze cine sunt prin comportamentul și acțiunile lor și sunt perfect de acord cu asta. Adevărata dificultate se prezintă însă în momentul în care nu ți se dă această posibilitate și devine uneori penalizant, mai ales când aceste persoane au un cuvânt de spus în parcursul profesional, astfel că se creează situații în care te trezești că ți se închid ușile fără un motiv concret. Din fericire, au fost puține și mizez în continuare pe mințile strălucitoare care au abilitatea de a vedea obiectiv, dincolo de etichete, adevărata esență a persoanei.
Paris, Pretoria, Londra, Johannesburg, Roma, Atena, București, Hamburg, Sankt Petersburg… și sigur am omis numeroase alte locuri din lume care s-au bucurat să te găzduiască. Unde ai simțit că trebuie să rămâi preț de mai mult de câteva concerte?
Shanghai, Mexico City, Madrid… e greu să fiu legată de un loc anume. De regulă, asociez locurile cu oamenii din țările respective și îmi doresc să bucur cu muzica mea cât mai multe inimi. Iubesc comunicarea cu publicul în general și curiozitatea de a întâlni oameni noi este mereu prezentă; este fascinantă această călătorie.
Ce este „acasă” pentru tine, de fapt? Un loc, o stare, o persoană?
În ultimul timp, „acasă” pentru mine este mai mult o stare de spirit și primul lucru care îmi vine în minte este teatrul. Scena este locul în care se respiră muzica și unde emoția este principalul instrument de comunicare. În schimb, dacă m-aș gândi la un loc anume, atunci acela ar fi Agăș, o comună din județul Bacău unde locuia bunica mea, locul în care am copilărit și unde îmi petreceam toate vacanțele de vară. Generozitatea, căldura oamenilor de acolo și frumusețea naturii te fac să te simți acasă.
Întreb asta și pentru că știu de legătura ta foarte strânsă cu bunica ta, pe care am avut privilegiul să o cunosc întâmplător și care știu că te-a legat și mai mult de lumea muzicii.
Da, bunica este îngerul meu păzitor. Toate învățăturile ei simple, dar atât de pline de semnificație le am prezente în minte până în ziua de azi. Iubirea și energia pe care le-am primit, le-am păstrat în suflet ca pe un tezaur prețios. Iubea mult muzica populară și eu îi cântam cu mult drag piese din repertoriul tradițional, ea a fost de fapt primul meu public. Mi-o amintesc și acum pe prispă, uneori erau și prietenele ei și atunci era un adevărat spectacol.
Ce ar crede fetița de 6 ani care abia începe să studieze vioara despre femeia și profesionista care ești astăzi?
Fetița de 6 ani ar fi curioasă să știe cum a ajuns Letiția de acum la acele rezultate și cred că s-ar vedea așa în viitor: ar fi un fel de proiecție a ceea ce își dorește. Îmi amintesc foarte bine această dorință, necesitatea de a comunica cu oamenii prin muzică. Regăsesc în ambele etape dorința de a cânta și curiozitatea care s-au păstrat în timp. Probabil că ar fi fascinată să întâlnească o cântăreață de operă, însă i-aș spune că este totul posibil și realizabil atâta vreme cât există studiu constant și dorința de a fi azi mai bun ca ieri.
Și cum te raportezi acum la viitor în termeni de planuri și dorințe? Ce ți-ai dori să dobândești în CV, poate un rol la care visezi uneori, ceva care să te împlinească și mai mult decât cariera ta de până acum? Sau un premiu pe care nu l-ai dobândit încă?
Sunt foarte recunoscătoare pentru parcursul meu de până acum, atât ca studii, cât și pentru spectacolele pe care le-am susținut. Repertoriul pe care l-am făcut a fost adaptat vocii mele pentru fiecare etapă. Am avut șansa să cânt operele care mi s-au potrivit din punct de vedere vocal, astfel încât dezvoltarea mea a fost una omogenă.
În ultimul an am cântat mult repertoriu verdian, apoi am debutat Mimi din opera „La Boheme” și curând urmează să reiau opera Madama Butterfly, după 12 ani de la debut. Fiecare proiect este o confirmare a visului de a fi pe scenă și de a transmite prin personajele mele cele mai profunde trăiri. Pot spune că am avut parte de multe satisfacții profesionale și multe dintre vise mi s-au îndeplinit. Interpretez fiecare operă cu mult drag și dăruire și cu același entuziasm de a reîntâlni publicul pe care l-am avut la primul concert. Acest lucru este cu adevărat magic!
Ce îmi doresc în viitor este în primul rând să am mai mult noroc să întâlnesc oameni valoroși, să mențin ceea ce am construit până acum, să îmi păstrez același entuziasm și aceeași dragoste pentru artă și să cânt mai des în teatre de tradiție și chiar pe scena teatrului Metropolitan din New York. Mă simt pregătită pentru un debut acolo și sper ca și acest vis să se realizeze la un moment dat.
Ai declarat, cu numeroase ocazii, că realizările vin prin muncă și studiu, lăsând în plan secund talentul. Cât de importante mai sunt munca și studiul pentru cineva deja afirmat, bine poziționat profesional?
Dincolo de competiția cu noi înșine există și o concurență adevărată la toate nivelurile, de aceea este foarte important să ne menținem studiul tehnicii în fiecare zi prin vocalize și exerciții de respirație specifice repertoriului pe care îl studiem. În plus, tonusul și prospețimea vocii trebuiesc și ele ajutate de sport, pilates sau stretching. Toate acestea sunt susținute de justele contexte, coincidențe și contacte, acesta ar fi acel noroc despre care am vorbit mai devreme și fără de care poți ajunge doar până într-un punct.
Pentru aceia dintre noi care nu-și pot imagina, dar sunt siguri că e de poveste: cum arată o zi din viața unei soprane de operă?
A devenit aproape un ritual faptul că am nevoie de inspirație zilnic și din alte domenii, care vin să îmi îmbogățească propria artă, să o orneze și să o împodobească cu noi nuanțe, culori și interpretări. Trebuie să îmi găsesc acele două ore, aproape zilnic, în care să mă simt ca într-o vacanță, inspirată de ceva, de un loc special, de natură, de ceea ce citesc dintr-un alt domeniu, de o mâncare specială sau poate chiar de o conversație cu cineva.
După această minivacanță mă simt deja pregătită să încep acest studiu care deja face parte din programul meu zilnic, încep cu sport și apoi cu analiza textului din opere, studiul muzicii și abia la final cânt singură sau uneori chiar acompaniată de pianist. Există acea rutină plăcută unde învăț în fiecare zi ceva nou și descopăr noi senzații de cântat. E o disciplină pe care o practic cu mult drag.
Și o întrebare de perspectivă deopotrivă din afară și din interior: cât de pregătită este România să-și susțină pasionații de operă să studieze și să se afirme? În cazul tău, ai fi unde ești astăzi dacă ți-ai fi făcut studiile doar în România?
România este pregătită să își susțină pasionații de operă, trebuie doar să își dorească acest lucru și să pună mai mult focus pe cultură, așa cum fac alte țări, cultura și arta fiind pilonii principali ai unei națiuni, însăși identitatea ei, aș putea spune.
În cazul meu, cred că lucrurile ar fi mers puțin diferit dacă aș fi studiat în România, pentru că aici vorbim de o tradiție a operei italiene ca tehnică de canto, de studiul în anumite instituții internaționale, de un anumit context în general, care cu siguranță contează ca pregătire și într-o oarecare măsură și pentru CV. Cu toate acestea, dincolo de studiile în sine, în cazul nostru sunt foarte importante oportunitățile care ni se prezintă, domeniul nostru fiind unul fără un criteriu concret de angajare, unde este mult subiectivism, așa că noi artiștii avem nevoie și de mult noroc în parcursul nostru profesional.
În același timp, să nu uităm că, atunci când ai studiat la Academia Teatrului La Scala din Milano, ai făcut-o în calitate de bursieră a ICR.
Așa este, sunt foarte recunoscătoare pentru acest lucru, mă simt foarte norocoasă și ar fi minunat să aibă loc în continuare această susținere din partea statului pentru colegii români care vor să studieze în afara țării. A fost un concurs foarte greu, unde au participat aproape 200 de candidați din diferite țări și continente și au fost aleși doar 10. A fost o comisie formată din mari personalități din domeniu, printre care și cântăreți de operă, precum Mirella Freni, Renato Bruson și Luciana Serra. Este o oportunitate acest concurs, dar desigur depinde cum te menții și cum evoluează propriul studiu și propria personalitate în contextul operelor, aprecierilor, feedbackurilor și așa mai departe.
Tema ediției de față este arhitectura, iar discuția cu tine nu am ales-o întâmplător. Cum ți-ai construit viața, ce design ai ales pentru ea și cu ce îți „mobilezi” existența astfel încât rezultatul să fie cel pe care-l admirăm în concert sau în înregistrările de pe YouTube?
Pentru mine, fiecare zi este precum o viață în miniatură și acest gând mă face să trăiesc intens și cu multă iubire pentru ceea ce fac. Acest lucru îmi dă o altă dimensiune a timpului, îmi dă energia și elanul necesare pentru a îndeplini ceea ce îmi propun, totul într-o dimensiune de natural, calm și mereu cu dorința de a îmbunătăți lucrurile.
Personajul din opera pe care o interpretez într-o anumită perioadă are și acesta un impact în sensul în care îmi împrumută sau îmi accentuează anumite trăiri în viața reală: momentul când se întrepătrunde realul cu dimensiunea artistică. Aici aș putea vedea acest ornament în contextul unui eventual design al vieții.
Recomandă-ne câteva arii pe care să le asculte cineva nu tocmai pasionat de operă, dar despre care crezi că au potențialul de a cuceri iremediabil pe aproape oricine.
Dacă e să recomand opere pentru un public mai puțin cunoscător, acelea ar fi „L’Elisir d’amore”, „La Traviata”, „La Boheme”, „Il barbiere di Siviglia”, „Carmen” și ca arii aș recomanda acestea: Un bel di vedremo – Madama Butterfly, G.Puccini, Nessun dorma – Nabucco, G.Verdi, Casta diva – Norma, V.Bellini, Pourquoi me reveiller – Werther, J.Massenet. Îmi doresc mult ca opera să fie mai accesibilă încă din clasele primare, la orele de muzică și să fie înțeleasă mai mult importanța ei ca un puternic instrument de educație, cunoaștere și dezvoltare personală. Este și o strânsă conexiune cu literatura, cu teatrul, cu istoria și din start s-ar dezvolta și s-ar ascuți cunoștințele în mai multe domenii de la o vârstă fragedă.
Devine un fel de semnătură pentru interviurile pe care le realizez, așa că nu mă abțin de la a pune una dintre întrebările mele preferate: tu ce citești azi?
Luisa Tetrazzini – The Art of Singing. Este o carte – sau mai bine zis un manual de canto – la care revin o dată la trei luni cu mult interes.
Text publicat în varianta electronică și cea tipărită a Revistei Golan #8, ediția de vară 2023.
