Trebuie să recunosc că pentru mine, filmul clasic italian reprezintă un teritoriu cultural pe care nu-l cunosc îndeaproape, ci mai degrabă într-o manieră diletant-post-modernă, adică prin sumedenia de referințe și omagii pe care le presară regizorii contemporani în filmele lor. Am văzut de câteva ori Decameronul lui Pasolini, am văzut Otto e mezzo al lui Fellini la Cinema Arta din Cluj, în studenție, dar nu am aprofundat această formidabilă felie a artei cinematografice pe cât s-ar fi cuvenit. Așa că am fost încântat să aflu despre un eveniment recent pus la cale de Institutul Italian de Cultură din București, în parteneriat cu Institutul Francez și cu Cineteca din Bologna. Între 6 și 9 februarie are loc la Cinema Elvire Popesco din București a doua ediție a festivalului de film Il Cinema Ritrovato – On Tour, o extindere mai mult decât binevenită a unui festival emblematic pentru cinefilii din Bologna și de pe întregul continent, cu o tradiție de aproape patru decenii.
Pe lângă ocazia minunată de a mă familiariza mai mult cu lumea filmului italian (și nu numai), într-un context excelent (îmi pare rău, faceți-mă snob cât vreți, dar cred cu tărie în experiența superioară a unui film văzut pe marele ecran), am avut și șansa să îi pun câteva întrebări Laurei Napolitano, directoarea Institutului Italian de Cultură din București, căreia i se datorează în mare parte acest import esențial de cultură cinematografică în România. Iată discuția noastră, care pe mine unul m-a entuziasmat și care sper să vă stârnească și vouă interesul pentru acest eveniment seducător.
Titlul festivalului „Il Cinema Ritrovato” pare a conține un subtil joc de interpretare: pe de o parte, evenimentul prezintă filme regăsite, „giuvaiere uitate” care nuanțează și dau noi contexte istoriei artei cinematografie. Dar pe un alt plan, pare a fi vorba despre regăsirea pasiunii pentru film în general. Carevasăzică, un aspect mai tehnic, mai arhivistic, față în față cu unul mult mai emoțional. Cum coexistă, cum se amestecă aceste puncte de vedere în realizarea lui?
Festivalul Cinema Ritrovato este câte puțin din toate acestea: s-a născut acum treizeci și opt de ani din dragostea pentru film a lui Gianluca Farinelli, dar s-a dezvoltat apoi în strânsă legătură cu activitatea Laboratorio per l’Immagine Ritrovata de la Bologna, unul dintre cele mai importante laboratoare de restaurare de film din lume. Și o dată cu restaurarea apare și redescoperirea, munca meticuloasă de arhivă, retrospectivele integrale ale unor autori importanți și recunoscuți, cât și ale unor filme mai puțin cunoscute. Trebuie luat în considerare că munca de redescoperire nu există doar ca atare, ci are scopul de a aduce la lumină nestemate cinematografice ajunse marginale din diferite motive și de a le da o nouă viață. Și noi, la nivel restrâns la București, ne dorim să facem același lucru, să stimulăm plăcerea diversității în publicul din România și, în același timp, să impulsionăm emoțional pasiunea pentru film în general.
Credeți că se întâmplă și cu filmul un fenomen echivalent revitalizării vinilului ca suport pentru muzică? Vedeți în publicul din cinematografe o creștere a aprecierii pentru peliculă, pentru analog, într-o lume suprasaturată și dominată de digital?
Nu știu dacă e chiar așa, dar sper să fie! Știu că dragostea pentru peliculă poate părea puțin fetișistă, dar diferența se vede foarte bine! Acum câteva zile am fost în Italia și am văzut la cinema The Brutalist în versiunea 70mm și trebuie să spun că a fost cu adevărat spectaculoasă. Iar sala era plină.
Cred că este interesant de urmărit cui i se adresează acest festival în Italia și în România. Diferă publicurile țintă între cele două țări?
La Bologna, festivalul are o tradiție îndelungată, în 2025 va avea loc cea de-a 39-a ediție, așa că este un festival care chiar a prins rădăcini în Italia și la Bologna. Apoi Bologna este unul dintre cele mai cinefile orașe din Italia, oamenii chiar merg la cinema, bătrâni și tineri. De mai puțin de un an s-a redeschis un vechi cinematograf, Modernissimo, un proiect cultural care a permis recuperarea unui spațiu unic și prețios, o sală de cinema care propune un program de filme clasice, restaurate, contemporane, întâlniri cu artiști, autori protagoniști ai scenei de film. Și e mereu sold-out! Desigur, noi am vrea să se întâmple o transfuzie de cinefilie între Bologna și București, să facem în așa fel încât și la București să crească pasiunea pentru filmele clasice, pentru restaurarea de film și, în general, pasiunea pentru film – care există deja, evident, dar pe care am vrea să o extindem către un public tot mai numeros.
Cum se echilibrează valențele artistică și educativă a acestui festival, în România? Cum vine el în întâmpinarea unui public în formare?
Ideea noastră este să transmitem pasiunea pe care o avem pentru filme, să facem oamenii să înțeleagă că tot ceea ce văd acum la cinema și la TV ia naștere din ceva din trecut și că trecutul nu e mort, ci ne poate spune încă multe lucruri. În sensul acesta, toată activitatea noastră culturală, nu doar în cadrul acestui festival, are o valență educativă. Dar nu ne dorim să „educăm” oamenii și să le spunem ce trebuie să le placă și ce nu. Vrem să le dăm posibilitatea de a descoperi și să vedem dacă aceste descoperiri vor reuși să-și lase amprenta.
La a doua ediție în România, Il Cinema Ritrovato merge și la Timișoara, ceea ce mi se pare o veste grozavă! Se leagă această extindere de titlul de Capitală Europeană a Culturii? Vine în continuarea unor fundații stabilite în 2023 sau e vorba de o afinitate mai veche cu orașul de pe Bega?
De fapt, avem două ediții în țară, la Timișoara, dar și la Cluj (iată programul proiecțiilor), care s-a alăturat recent proiectului, iar ambele proiecte iau naștere în urma unor întâlniri personale cu cinefili din România. Dincolo de Capitala Europeană a Culturii, care totuși a fost importantă pentru noi și pentru Timișoara, desigur, ideea mea este că trebuie să lucrăm tot mai mult în afara capitalei. Publicul poate crește numeric doar prin extinderea oportunităților pentru toți și cred că, pornind de la Cluj și Timișoara, există un mare potențial pe întreg teritoriul României.
Italia, Portugalia, Ucraina, Moldova, Armenia, Iran – selecția de filme din această ediție țese ițe complicate între culturi, multe dintre care sunt acum puncte fierbinți pe harta globală. Cum vine filmul vechi în întâmpinarea frământărilor noi? Cum vă păstrați încrederea în puterea artei, când pare că învățăm atât de puțin din ea, de-a lungul timpului?
Această ediție a festivalului, prin diversitatea sa în materie de filme, ne amintește cât de mult poate cultura să unească în loc să despartă, cât de universal este limbajul cinematografiei și câte persoane aflate departe în timp și în spațiu reușesc, prin arta lor, să ne emoționeze și să ne surprindă și să ne facă să ne îndrăgostim chiar și astăzi. Să ne gândim la un film precum cel al lui Manuel de Oliveira, ultimul film al lui Mastroianni, o coproducție Franța-Portugalia cu un actor italian, un film european în cel mai înalt și mai frumos înțeles al cuvântului. Cred că asemenea exemple, că magia filmului pe care noi o simțim ca spectatori, fie că este vorba de un film italian, românesc, iranian sau japonez, este dovada că putem și trebuie să avem încredere în puterea artei, că nu ne putem lăsa copleșiți de mesajele de ură, de dezbinare, de naționalism. Eu rămân mereu optimistă, este mesajul pe care l-am învățat de la Anne Frank, din jurnalul ei, pe care l-am citit în adolescență, în care scrie “iată, eu, cu toate acestea, cred în bunătatea intimă a ființei umane”. Trebuie să credem și nu trebuie să cedăm deznădejdii și urii, pentru sunt sentimente care ne pierd, sunt greutăți pe care nu le putem purta în spate.
Spuneți-mi, vă rog, povestea descoperirii personale a filmului italian și mai ales a lui Marcello Mastroianni. Ce v-ați dori să simtă publicul văzând Ieri, oggi e domani (Ieri, azi, mâine)?
Când eram eu mică, obișnuiam să vedem în fiecare zi la tv filme clasice, părinții mei erau pasionați de filme, iar când mergea televizorul ne uitam aproape exclusiv la filme. Cred că de aici a luat naștere pasiunea mea pentru film. Nu-mi amintesc care a fost primul film cu Mastroianni pe care l-am văzut, cred că I soliti ignoti (Veșnicii necunoscuți) de Monicelli, este un film extraordinar care mi-a marcat copilăria, l-am revăzut de nenumărate ori! Cât despre Ieri, oggi e domani (Ieri, azi, mâine) este un film-simbol al cuplului Mastroianni-Loren, care a inspirat generații întregi de spectatori, dar și de regizori. E de ajuns să ne gândim la reproducerea celebrei scene de striptease în filmul lui Robert Altmann Prêt-à-porter. Sper ca publicul să reușească să simtă alchimia dintre acești monștri sacri ai filmului italian și să se lase purtat de magia filmului.
Este foarte frumos că această ediție a festivalului o aduce în fața publicului cinefil și pe Sofia Loren, la Cinema Elvire Popesco. Iată un alt ghem superb de coincidențe și de oglindiri emoționale și internaționale. Credeți că Sofia Loren ar răspunde unei invitații la București?
Ce bine ar fi! Am fi nespus de bucuroși. Sofia Loren a fost și încă este un simbol al cinematografiei mondiale, un chip cu adevărat de neuitat, care a colaborat cu cei mai mari, e de ajuns să ne gândim că AFI (American Film Institute) a introdus-o în topul 50 Greatest American Screen Legends.
S-au împlinit 100 de ani de la nașterea marelui actor, iar anul viitor se împlinesc 30 de ani de la moartea sa. Oare ne putem aștepta la o nouă sărbătoare, anul viitor?
Când e vorba de Mastroianni e tot timpul loc pentru o celebrare!
Pe mine unul, acest festival, cât și răspunsurile Laurei Napolitano m-au sedus pe deplin. Simt că acum, mai mult decât oricând, este un moment optim pentru o reconectare. Trăim „vremuri interesante”, iar acest festival ne poate ajuta să ne oglindim unii în alții, să găsim punctele de legătură dintre culturi, să vedem trecutul ca pe o sursă de inspirație pentru un viitor în care să ne fim unii altora complementari, nu insulari. Programul complet al festivalului la București, cât și biletele sunt disponibile aici. Pe mine mă veți găsi acolo.
