Kemenes Henriette (n. 1988) este o poetă orădeană de limbă maghiară. Autoare a unui volum de poeme și invitată la numeroase festivaluri literare naționale și internaționale, am întrebat-o pe Heni despre parcursul ei literar, afinități, procedee stilistice și angajament civic în literatură.
Mihók Tamás: Kemenes Henriette, ești poetă, traducătoare literară, redactor al revistei culturale orădene Újvárad, absolventă de Filologie. De unde atracția ta față de literatură? Există anumite cărți din literatura maghiară/română/universală care te-au marcat în adolescență și care au constituit declicul pentru propriile tale scrieri?
Kemenes Henriette: Pasiunea mea pentru literatură datează încă din copilărie. Nu este o surpriză faptul că mama mi-a citit multe povești și m-a învățat poezii încă din grădiniță. Îmi amintesc că pe când aveam vreo 2-3 ani avea loc un eveniment, nu îmi aduc aminte ce fel de eveniment, dar era foarte multă lume adunată în Parcul 1 Decembrie din Oradea. Organizatorii au îndemnat copiii prezenți să-și „prezinte” talentul, fiecare ce vrea. Unii au cântat, alții au dansat, chestii total spontane, fără să fi fost anunțate-n prealabil. Eram cu mama și mi-am exprimat dorința de a recita poezia Tornyot raktam (Am construit un turn) de Horváth István. M-am urcat lângă statuia Eroului Necunoscut, cineva mi-a dat un microfon și am început să recit textul… deloc scurt. Nu știu câți dintre cei adunați acolo au înțeles poezia scrisă și recitată în limba maghiară, dar cert este că am fost aplaudată.
Abia recent mi-am dat seama că a fost un moment destul de frumos. Cu trecerea timpului, mai ales datorită profesorilor mei de limba română – și am avut câțiva până la absolvirea liceului – respectiv a mamei, dragostea mea pentru literatură nu a pierdut din intensitate. Mulțumită mamei am făcut cunoștință cu clasicii literaturii universale și cu literatura rusă, pe care, în liceu, o consumam în cantități industriale.
M.T.: Debutul tău în poezie cu volumul Odú (Scorbură) n-a rămas fără ecou, ba chiar dimpotrivă. Ca finalistă a Premiului Horváth Péter1, categoria debut în poezie, ai atras atenția unui public numeros. Cum ai trăit perioada imediat următoare publicării volumului tău la Editura Uniunii Tinerilor Scriitori Maghiari (FISZ)?
K.H.: Când am început să scriu și să public în diferite reviste literare, n-am crezut că voi ajunge să am propriul meu volum de poezie. Pentru debut, pe lângă alți oameni foarte importanți, o să fiu mereu recunoscătoare lui Korpa Tamás (președinte FISZ pe vremea aceea), cel care a venit cu inițiativa publicării. Eram în toiul pandemiei, Odú a ajuns mai repede în librăriile din Ungaria decât la mine în Oradea – prietenii îmi trimiteau poze cu vitrinele în care se afla și prospătura mea. Când am văzut prima poză, a trebuit să mă așez pe canapea: aveam lacrimi de bucurie în ochi. M-am mai domolit între timp, consider că debutul a fost pentru mine doar un prim pas important dintr-o foarte lungă aventură. Mai am multe de învățat și, din fericire, sunt o fire extrem de curioasă, unde mai pui că sunt înconjurată cu oamenii potriviți.
M.T.: Ai participat la numeroase festivaluri și proiecte literare, unele transfrontaliere. Ai fost invitată să citești poezie în capitale europene precum Londra, Berlin, Bruxelles, București sau Budapesta. Cum te-ai simțit în turneul Polyphonic (2018-2019, curator: Simona Nastac, selecționer: Claudiu Komartin)? Dar la lecturile care au loc în capitala Ungariei, unde ajungi relativ frecvent, cu ce aer pleci?
K.H.: Mă bucur mult când sunt invitată la evenimente culturale, sunt extrem de recunoscătoare pentru interesul acordat textelor mele. Proiectele mai sus amintite constituie niște experiențe vitale pentru mine, oportunități unice de a ieși din zona de confort. Am avut plăcerea de a cunoaște artiști deosebit de talentați, care sunt totodată și oameni minunați. În Berlin am citit la Haus für Poesie, s-a adunat lume multă, aveam niște emoții colosale, de îmi tremurau blugii pe genunchi. Sigur că totul a decurs bine până la urmă și îmi amintesc cu mare drag aceste momente ieșite din tiparul întâmplărilor cotidiene. Nu îmi place să stau îndelung în confort, mă plictisesc repejor.
Pe de altă parte, consider că poeziile mele sunt menite să fie citite în liniște și solitudine, publicul ideal, dacă pot apela la acest clișeu, va fi întotdeauna omul singur, retras cu cartea într-un cotlon familiar.
M.T.: În general, poemele tale, atât cele vechi, cât și, mai ales, cele de dată mai recentă, au o construcție barocă la nivel de imagini, în sensul că aglomerezi cu dexteritate cadre cu impact emoțional major. Cu ce filme/seriale/artiști plastici rezonează poeta Kemenes Henriette?
K.H.: Corectă observație! Ori ai un ochi foarte bun, ori suntem prieteni de mulți ani și mă cunoști, haha. Ori both. Uneori exagerez cu aceste elemente stilistice și comparații excentrice, sunt foarte selectivă și necruțătoare când vine vorba de textele mele. Încerc să rezonez cât mai optim cu propria-mi viață și pot să mărturisesc că în ultima vreme chiar mi-a ieșit. Pe lângă asta, pentru mine reprezintă o enormă sursă de inspirație Bienala Internațională de Artă de la Veneția. În 2024 voi vizita pentru a patra oară această megaexpoziție, o aștept cu sufletul la gură.
Sunt foarte mulți artiști pe care îi admir din cale-afară, printre care se numără Anish Kapoor, cu instalațiile lui monumentale. Cele la care folosește ceară roșie în cantități industriale sunt favoritele mele. Sunt impresionată de performance-urile lui Olivier de Sagazan, care creează o lume paralelă și totuși existentă în fiecare dintre noi folosindu-și propriul corp, lut, pământ, fân, cuie, vopsea roșie și neagră, pentru a crea această ființă grotescă cu ocazia performance-ului intitulat Transfiguration. Ador pictura lui Gheorghe Fikl, Alexandru Crișan sau Jakobovits Miklós, ca să mă limitez acum doar la artiști din România. Lista e foarte, foarte lungă și cu siguranță omit o groază de nume. De seriale din păcate nu am timp, mă mai uit la filme când se întâmplă să am câteva ore libere. Spectacolele de teatru le frecventez însă cu regularitate și cu mare plăcere.
M.T.: Odată cu depășirea bornei debutului, poezia ta a dobândit și o latură socială apăsată fără, însă, să piardă din valoarea sa estetică. Asupra căror cauze sociale dorești să atragi atenția prin poezia ta?
K.H.: În ultimul an, la fel cum se întâmplă și la alții, sunt nespus de bulversată de atrocitățile ce se petrec în Ucraina, de suferința inimaginabilă a unor oameni nevinovați. M-am simțit și încă mă simt neputincioasă, într-un fel inexplicabil mă simt și vinovată, complice într-o vină colectivă. Tema războiului fără rost, căci niciun război nu poate avea explicație plauzibilă, se regăsește și în textele mele mai noi. Recente nu pot să spun, deoarece nu am scris poeme de luni de zile. O altă temă importantă care mă preocupă este violența împotriva femeilor. În ultimii ani, violența domestică și mai ales diferitele forme de abuz împotriva femeilor sunt la ordinea zilei atât în România, cât și în Ungaria. Numeroase femei sunt mutilate sau omorâte chiar de persoanele foarte apropiate lor, marea majoritate bărbați. Iar autoritățile nu, nu sunt incapabile, sunt pur și simplu dezinteresate de violența domestică. Există această mentalitate balcanică de tabuizare a lucrurilor ce țin de familie, de relațiile personale, de întâmplările petrecute între patru pereți. Creăm și respectăm niște tabuuri revoltător de stupide și, în tot acest timp, femeile luptă să fie auzite și văzute, luptă pentru viață.
M.T.: Ce e mai important pentru tine, livrarea corectă, la nivel cerebral, a mesajului poetic sau, mai degrabă, forța de expresivitate? Ce tip de cititor ideal crezi că ți se potrivește?
K.H.: Consider că atât livrarea corectă a mesajului, cât și forța de expresivitate sunt importante, însă, în cazul meu, cititorul potrivit sau ideal este cel care îmi citește poemele în singurătate, nederanjat de nimeni și nimic. Nu tânjesc după microfon sau reflectoare și nici nu vreau să fiu auzită cu orice preț. Dar întotdeauna voi fi recunoscătoare pentru interesul acordat artei sau persoanei mele, mă bucur nespus de mult când întâlnesc oameni care-mi seamănă, cu care pot discuta deschis și liber despre orice, fără inhibiții și tabuuri, ale căror valori și viziuni asupra diferitelor aspecte ale vieții le împărtășesc. Cititorul ideal este persoana cu care chiar dacă niciodată nu ne vom întâlni în persoană avem incontestabil ceva în comun, ceva care ne leagă. E un punct de întâlnire, o conexiune la nivel înalt.
M.T.: În ultimii ani, multe voci feministe s-au remarcat în peisajul poetic românesc, ceea ce se poate spune și despre scena literară maghiară. Tu unde te situezi față de mizele invocate de aceste autoare? În versurile tale ce astfel de valențe pot fi reperate? Cât de important e pentru o femeie să vorbească în poezie deschis despre experiențele ei eminamente feminine?
K.H.: Nu mă consider o autoare feministă, toată lumea ar trebui să aibă respect față de femei, ar trebui să fie ceva absolut fundamental. Îmi ridic vocea din când în când, când comportamentul față de ele, de noi, este atât de inuman și atât de insuportabil că pur și simplu simt că nu am alte opțiuni, nu am încotro, decât să urlu. Dacă este important sau cât de important este, nu știu. Cert este că vine instinctiv. În ultimele luni am avut câteva colaborări profesionale cu Gabriela Feceoru, pe care o consider nu doar o poetă foarte talentată, dar și un om minunat, extrem de puternic și sincer. Cu toții avem ce învăța de la ea. În poeziile ei adeseori se regăsesc teme și aspecte vădit feministe, în care mă imersez de fiecare dată cu plăcere. Este nevoie disperată de aceste voci!
M.T.: La ce lucrezi în prezent respectiv la ce visezi să poți lucra într-o bună zi?
K.H.: Recent am finalizat un proiect profesional la care lucrasem ani de zile, acum îmi acord un moment de respiro. În prezent fac exact ceea ce mi-am dorit toată viața: sunt mulțumită și fericită atât cu jobul meu de redactor la revista Újvárad și la Editura Holnap, cât și de activitățile întreprinse în afara redacției. Mi-aș dori, desigur, să am mai mult timp și niscaiva liniște pentru scris. Trebuie să-mi manageriez mai cu talent timpul, pentru că de obicei mă ocup simultan de 5-6 lucruri la fel de importante, iar eu nu excelez întotdeauna la multitasking. Încă mai învăț puterea eliberatoare a cuvântului nu. Încerc să mă focusez pe lucruri și persoane importante pentru prezentul și viitorul meu și să mă descotorosesc de toate celelalte. Visez să învăț în permanență, să am mereu surse de inspirație, provocări care să mă facă mai puternică, mai bună. Să evoluez neîncetat, pentru că întotdeauna este loc de mai bine. Visez să nu-mi pierd curiozitatea niciodată și, poate, la viață veșnică. Mai am multe de făcut aici.
1Premiu din Ungaria în valoare de 6000 de euro.
Fotografii din arhiva personală a Henriettei Kemenes
