În cea mai nouă carte publicată de Iulian Tănase, numită Teoria fricii și apărută la Editura Trei în 2023, Tase e personajul principal: un bărbat de aproape 50 de ani care vrea să facă stand-up, dar are trac. Ajunge să-și facă propriul club și-i dă un nume pe măsură, Stage Fright Club, iar acolo îi invită pe scenă pe scriitorii lui preferați. Morți, desigur, dar asta nu-i împiedică să navigheze între stiluri diverse și să vireze de la comedie la poezie, de la tragedie la relatări relevante istoric sau de-a dreptul personale.
Cartea asta a venit la timp pentru a mă determina să inițiez un dialog despre umor și alte complexități ale vieții cu Iulian Tănase.
Mi-a venit ideea acestui interviu când am ajuns la partea aceea din roman în care se dezbate scurt corectitudinea politică. Deși fragmentul respectiv dezvăluie multe despre cum, cred eu, percepi relația dintre literatură și corectitudine politică, te rog să-mi spui dacă nu cumva doar am atribuit autorului prea mult din personaj. Unde e locul acestei corectitudini când vorbim despre cultură și artă în sens larg?
Cred că literatura bună este fundamental incorectă. Saramago a ofensat Biserica Catolică cu Evanghelia după Isus Cristos, Rushdie i-a ofensat pe musulmani cu Versetele satanice și și-a atras o condamnare la moarte și, anul trecut, cîteva plăgi prin înjunghiere, Nabokov n-a avut nici el viață ușoară cînd a publicat Lolita și așa mai departe.
Literatura e un spațiu de libertate de un tip special, care funcționează după legile limbajului, iar datoria scriitorului e să scrie bine și-atît. Nu e treaba lui să țină cont de sensibilitățile unora sau altora. Mereu se va găsi cineva să se simtă vexat de vreo fază sau alta. Și, cum spune Ricky Gervais, doar pentru că tu te simți ofensat, nu înseamnă că ai dreptate. Există această iluzie în care se scaldă persoanele care se simt ofensate: că au dreptate, și treaba lor.
În Teoria fricii există un scurt schimb de replici pe tema corectitudinii politice. Personajul Tase face o glumă incorectă politic, iar vocea lui interioară îi atrage atenția că acea glumă nu e OK, că vremurile s-au schimbat și așa mai departe. Cam asta e toată dezbaterea. E în carte, oricine e curios poate avea acces la ea, așa că n-aș mai insista pe subiectul ăsta.
Pe de altă parte, cum bine ai intuit, eu nu mă suprapun perfect peste conturul personajului Tase. El este mult mai liber și mai curajos decît mine. Sigur, există mereu un transfer între autor și personaj, și niciodată nu e clar în ce grad conturul personajului se suprapune peste cel al autorului, mai ales cînd vorbim despre opinii, nu despre fapte. Însă treaba scriitorului, mă repet, este să scrie cît poate el de bine, nu să facă declarații politice de dragoste.
Și unde e locul corectitudinii politice când vorbim despre umor? Despre ce „nu se râde”, din punctul tău de vedere, și cât de curând e ”too soon”?
Umorul e într-o situație încă și mai ingrată decît literatura. Poți să faci umor fără să deranjezi pe cineva sau altcineva!?
Am avut odată o postare pe FB despre niște tipi gay. Erau la o terasă și se adresau unii altora cu apelativul „fă“. Tipii ăia erau foarte simpatici, n-aveam nici o treabă cu ei. Puteau fi și antipatici, că tot nu m-ar fi deranjat. Ceea ce m-a interesat pe mine atunci era acel „fă“, care plutea prin aerul dintre ei ca o minge de ping-pong. Concluzia acelei relatări era că „fă“ e nonbinar. Am pus în carte textul ăla, pe care l-am cuplat cu o altă situație. Unele lucruri se leagă mai mult în capul nostru, decît în realitate. Cîțiva prieteni de-ai mei mi-au spus că postarea aia a fost ca un dans pe o gheață foarte subțire. Eram și eu conștient de chestia asta, însă numai cineva răuvoitor m-ar fi putut acuza că sînt homofob. N-a fost cazul, pentru că nu e cazul.
Cu părinții mei am rîs foarte mult despre locul lor de veci, iar tonul l-a dat chiar tatăl meu. Am scris un material despre faza asta, e în carte. Eu aș vrea ca fiecare om să aibă libertatea de a hotărî pentru sine gradul de elasticitate al propriilor limite. Sînt o grămadă de subiecte sensibile despre care n-am rîs niciodată, dar nu pentru că ar fi pentru mine niște subiecte tabu, ci fiindcă pur și simplu viața și scrisul nu m-au dus acolo.
E clar că mereu vor exista oameni care să fie ofensați de ceva sau altceva. E imposibil, ca autor, atunci cînd scrii, fie că e vorba de literatură sau comedie, să te gîndești deodată la toate persoanele care s-ar putea simți jignite. Ofensa mereu a fost o daună colaterală a libertății de expresie, cred că tot Ricky Gervais a spus asta.
Eu folosesc foarte des exemplul dintr-un special al lui Daniel Sloss, parcă din Dark, în care vorbește despre trei chestii sensibile — sora cu paralizie cerebrală, moartea cuiva apropiat și sexul cu minori — și își mustră publicul pentru reacția de ofensați la glumele lui. Din punctul meu de vedere, omul ăsta argumentează superb nevoia de a renunța la sensibilitate manifestată când nu e cazul și apără umorul ca mecanism de coping. Dacă ar fi musai, cum ai explica tu cuiva diferența între umor și „bătaie de joc”?
Bătaia de joc e mereu la persoană, e atunci cînd vrei să minimizezi pe cineva, cînd îți propui să jignești o persoană, s-o faci să se simtă prost, pe cînd umorul se concentrează pe o situație, în care bineînțeles că există și persoane implicate, dar nu ele sînt ținta. Din special-ul Dark al lui Sloss eu am reținut în mod special trei observații:
1) „Unii dintre voi lăsați subiectul glumei să primeze în fața modului excelent în care a fost scrisă. E nedrept față de comedie.“ (Dar e nedrept și față de literatură să te concentrezi pe subiect și să-ți scape tocmai esențialul, iar esențialul în literatură este modul în care scriitorii folosesc limbajul.)
2) „Doar pentru că ceva seamănă cu altceva, nu înseamnă că e același lucru și mereu o să știu care e diferența, da?“ (Cred că asta se aplică și la diferența între umor și bătaie de joc.)
3) „În loc să fiți raționali, alegeți să fiți jigniți în locul celor pe care-i considerați mai slabi, așa că le țineți partea.“ (Da, uneori, ofensa are consistența unui complex de superioritate.)
În Teoria fricii există observația că Franz Kafka a avut umor, dar că nu și l-a folosit deloc în scris. Cine te știe online, știe și că ai umor, deși mie nu mi se pare că l-ai folosit din plin la cel mai nou roman al tău. Dacă mă poți ierta că te compar cu acest Kafka din roman, poți să-mi spui de ce, într-o carte despre stand-up, frica e personaj principal, făcând umorul secundar?
Cartea mea nu este despre stand-up comedy. Stand-up-ul e doar o ramă, e doar un pretext pentru a spune niște povești, pentru a spune, mai exact, o poveste de viață, în care se amestecă situațiile comice cu unele care nu sînt comice absolut deloc. Intenția mea inițială asta a fost: să scriu o carte de comedie. Doar că am vrut să am un personaj real, nu unul care doar rîde de tot și de toate. OK, eu am stofă de clovn în viața reală, îmi place să fac oamenii să rîdă, deci mi-e foarte simplu să scriu lucruri comice, dar, în același timp, sînt și un om cu anxietăți, cu melancolii și tristeți, cu multiple traume și traumatisme sufletești, ca noi toți. Frica s-a insinuat în povestea asta fără voia mea. Pe măsură ce scriam, am observat că frica prinde contur, personalitate, chiar viață. Așa a și ajuns în situația de a fi personificată. Cînd scriu, încerc să fiu atent la mișcările de trupe care se petrec în textul meu, pentru că, din fericire, nu întotdeauna știu dinainte ce urmează să scriu. Habar n-am dacă umorul e secundar în Teoria fricii, important e ca viața să aibă rolul principal. Iar dorințele și fricile noastre, la fel ca umorul, atunci cînd există, fac parte din viață. Să zicem că umorul ne ajută să le facem față mai bine atît dorințelor, cît și fricilor noastre.
În legătură cu Kafka: observația asta, cum că Franz Kafka ar avea umor, e a personajului meu, și e o concluzie trasă în urma unei situații fictive. Tase îi povestește lui Kafka o istorie contrafactuală, foarte comică, imaginată de Philip Roth în volumul De ce scriem. Și Kafka rîde. Rîde în hohote, pe alocuri. Personal, nu cred deloc că Franz Kafka avea umor. Dacă avea, sigur și-l folosea, pentru că umorul e aur pentru un scriitor, iar un scriitor inteligent știe asta. Iar Kafka a fost un scriitor foarte inteligent. Deci observația că F. Kafka a avut umor e pură ficțiune. În realitate, nu a avut deloc, și asta cel mai bine se poate înțelege citindu-i Jurnalul. I-a mai scăpat totuși, pe alocuri, niște umor involuntar, dar asta pățesc adesea persoanele sobre.
Chiar și aici, în trăirile și-n viața lui Tase, am întâlnit poezie. Și nu mă așteptam. Poate am impresia asta pentru că eu romantizez singurătatea și tristețea. Cât de important a fost pentru tine să pui pe scena de la Stage Fright Club și sentiment, duioșie, vulnerabilitate? Acest echilibru a fost o miză a cărții?
Echilibrul ăsta s-a conturat în procesul scrierii cărții, n-a fost o miză de la bun început. La început, cum ziceam, tot ce voiam eu era să scriu o carte de comedie. Dar mi s-a părut o idee bună să vorbesc și despre vulnerabilitățile personajului, despre suferințele, tristețile și anxietățile în care înoată între două hohote de rîs. Iar poezia e un contrapunct la situațiile comice pe care Tase le relatează pe scenă, un contrapunct la toată nebunia pe alocuri licențioasă din capul lui. Eu sînt poet la bază, ca să zic așa, a fost o vreme cînd singurul lucru care mă interesa pe lume era poezia, nici nu puteam să mă imaginez scriind proză. Între timp, am scris și proză, dar în prozele mele poezia mereu a fost invitată la masă, uneori chiar în capul mesei.
Cum ai ales personajele pe care le urci pe scenă-n roman?
Inițial îmi făcusem o listă cu autori în ale căror opere știam că există mult umor: Harms, Ilf și Petrov, Salinger, Bukowski, Mark Twain, Venedikt Erofeev, Naum și așa mai departe, după care am lărgit cercul: Sylvia Plath, Gabriel García Márquez, Franz Kafka, Mihai Eminescu etc. Joan Didion și Virginia Woolf au ajuns în carte la sugestia Ioanei Văcărescu. Aveam o singură autoare pe scenă, pe Sylvia Plath, iar Ioana mi-a spus că ar fi bine, apropo de corectitudinea politică, să mai fie cel puțin o autoare. Materialele pe care le spun pe scenă Didion și Woolf sînt printre preferatele mele, așa că nu pot decît să-i fiu recunoscător Ioanei.
Și pe cine ai lăsat pe-afară, dar ai fi vrut să incluzi? Ce-ar fi zis cei pe care nu ai apucat să-i urci pe scenă?
I-am lăsat pe-afară pe Saramago, pe Gogol, pe Cortazar, pe Dostoievski, pe Isus, pe Socrate, pe Ion Creangă, iar unul dintre motive a fost că m-aș fi lungit prea mult cu cartea asta. Saramago probabil că ar fi vorbit despre moartea care-și ia o vacanță de vreo 7 luni, Gogol ar fi vorbit, poate, despre însemnările unui nebun, Cortazar despre glori, cronopi și speranțe, Isus despre relația dificilă cu Taică-su, Dostoievski ar fi vorbit, poate, despre demonii personali, Socrate ar fi rîs de Criton și de ceilalți prieteni ai lui care voiau să-l ajute să evadeze din închisoare, iar Ion Creangă ar fi vorbit despre Ziua Recoltei de Pule.
Personajul narator din Teoria fricii are revelația că și-a trădat copilul interior, că l-a amăgit și l-a uitat. Nu vreau să mă duc deloc în zona „cât din Tase e Tănase”, nici după ce am citit capitolul cu persoana I versus persoana a III-a, așa că nu vreau să ne referim la carte, ci la autorul ei. Care e relația ta cu copilul tău interior, cât de aproape îi ești și cât de des râdeți împreună?
Eu n-am simțit niciodată că mi-aș fi trădat copilul interior. Copilul meu interior e cît se poate de prezent în viața mea și avem o relație excelentă. În carte e vorba despre Iulian/Tase de la vîrsta de 12 ani. Cînd mi-am imaginat discuția aceea cu Phil Stutz, am ajuns inevitabil să vorbim despre Umbră, și am simțit că Umbra mea e acel copil de 12 ani, abandonat de părinți. Mi-am făcut o analiză nemiloasă în carte și i-am dat voie acelui copil care am fost cîndva să dea cu mine de toți pereții. Scrierea acelor pagini m-a ajutat să înțeleg niște lucruri despre acel moment dificil din viața mea.
Tot apropo de copii: cât și cum s-a schimbat scrisul tău — ca teme, subiecte, stil — de când ești părinte?
Scrisul nu simt că mi s-a schimbat (ca stil, frazare, limbaj), doar că mi s-a îmbogățit universul. Am început să scriu cărți pentru copii pentru simplul motiv că devenisem tată și aveam acces direct la limbajul copiilor mei, la mintea și la imaginația lor. Uneori, tot ce are de făcut un scriitor e să fie atent.
Inevitabilă întrebare, mai ales pentru această ediție a revistei noastre: cum a afectat asta relația ta cu umorul? Ești atent la ce glume faci când „ne aud copiii”? Sau cum i-ai învățat să se raporteze la lucrurile despre care glumim și râdem?
Copiii mei sînt nemiloși în materie de umor. Amândoi au un simț al umorului dezvoltat. Adora ar putea face lejer stand-up comedy. Mi-am luat multe roast-uri de la copiii mei, dar și ei de la mine. Dragostea, ca safe space, e fundalul perfect pentru a ne lăsa simțul umorului să se manifeste în voie. Eu mereu i-am încurajat pe copiii mei să se exprime liber, le-am explicat că e foarte sănătos să rîdem de noi înșine – în Aventurile lui Sacha în Țara Instrumentelor Muzicale Imaginare există cîteva pasaje despre chestia asta. Evident că, atunci cînd copiii mei erau mici, glumele pe care le făceam cu ei erau adaptate limbajului și universului lor, ceea ce m-a ajutat enorm, de exemplu, să pot scrie niște cărți pentru copii nostime, cu glume pe care le verificam mai întîi pe Adora și Sacha. Între timp, fiică-mea e adolescentă, iar Sacha e preadolescent.
Legat de muzică, țin să spun că am observat că sunt extrem de strâns legate piesele propuse de invitații de pe scena Fright Club-ului. De exemplu, Erofeev, cunoscut mai ales pentru „Moscova-Petușki”, intră pe scenă pe piesa de la Scarlet Pleasure — pe care filmul Another Round a făcut-o și mai cunoscută. Toate acestea sunt strâns legate tematic, prin alcool și bucuria și tragismul de a trăi, ca să simplific, însă punerea lor în această relație nu cred că mi-ar fi tocmai la îndemână, oricât le-aș ține de sus în lista mea de preferințe. Spune-mi, te rog, despre construcția romanului, despre munca din spate. Ai avut nevoie de documentare, de verificarea informațiilor, de schițe prin care să urmărești bifarea etapelor și a celor mai bune exemple pentru ele?
Primul pas în construcția cărții a fost să-mi fac o listă de subiecte cu potențial comic. Pentru unele dintre ele aveam deja niște ciorne, pentru altele n-aveam nimic. Am știut de la bun început că vreau să urc pe scenă niște scriitori pe care îi iubesc și totul să se întîmple natural, fără explicații. De asemenea, am știut că asta va fi partea cel mai greu de scris, și așa a și fost.
Am petrecut mult timp gîndindu-mă la structura cărții și am ajuns la cinci piloni principali: 1) show-urile invitaților speciali; 2) materialele lui Tase pentru scenă; 3) poveștile pe care și le spune Tase înainte de culcare, ale căror titluri încep toate cu „A fost odată“; 4) aparițiile comedianților, scriitorilor, filozofilor (Apoi îmi apare în fața ochilor…) și 5) texte comice observaționale, ceva mai scurte (V-ați gîndit vreodată…). Am avut cinci foldere pe care le tot îmbogățeam cu materiale noi și, cînd am simțit că s-a strîns suficient material, am făcut montajul. Apoi am scris texte de legătură, acolo unde era nevoie de ele, pentru ca povestea să curgă așa cum simțeam că trebuie să curgă. Așa s-a născut primul draft al cărții. Al doilea draft a însemnat o rescriere la sînge și variante total diferite, cu cîteva excepții (Naum, Plath și Urmuz), pentru textele de scenă ale invitaților speciali (inițial, textele invitaților erau simple colaje cu fragmente din cărțile lor). La al treilea draft am lucrat îndeaproape cu Ioana Văcărescu. Am rescris, am aruncat la gunoi zeci de pagini, am scris altele noi și le-am adus în carte pe Joan Didion și Virginia Woolf. Pe lîngă munca mea, au existat trei rînduri de redactare făcute de Ioana. S-a lucrat ceva la cartea asta. Acum, cînd mă uit în spate, mi-e greu să înțeleg de unde mi-am luat resursele de energie pentru toată munca asta.
Întâi a fost Teoria tăcerii, acum a apărut Teoria fricii. Cât de legate sunt aceste cărți de backgroundul tău în filosofie și care sunt șansele să publici și alte astfel de „teorii” în viitor?
Ideea de a scrie Teoria tăcerii mi-a venit în 2008, pe vremea cînd eram student la Facultatea de Filosofie. Am publicat cartea în 2015. Acolo, da, sînt multe chestii care au legătură cu filosofia limbajului. Teoria fricii e într-o altă zonă, e total diferită de Teoria tăcerii, deși ambele cărți sînt alcătuite din 173 de texte. Între timp, m-am apucat să-mi fac schițe pentru Teoria singurătății. Va fi ultima mea teorie, care va închide un cerc. Încă nu știu cum va arăta cartea asta, știu doar că vor fi 173 de tipuri de singurătate.
Text publicat în varianta electronică și cea tipărită a Revistei Golan #10, ediția de iarnă 2023-2024.
