Pe Ion Agaci l-am cunoscut prin a doua lui carte de poezii, „Desculț. Pavaj proaspăt turnat”, apărută în 2023, la editura Tracus Arte și am descoperit în poezia lui ceva ce se apropie foarte mult de ideea mea de poezie, de ce vreau și aștept de la poezie, nu să mă salveze sau să-mi releve nu știu ce adevăruri absolute sau să militeze în locul meu pentru nu știu ce drepturi. Poezia, pentru mine, ar trebui să se adreseze acelei părți care are mai multă nevoie de mângâiere și, mai presus de toate, trebuie să fie diafană și frumoasă, dar nu acel frumos care să respecte cine știe ce reguli ale artei, ale esteticii, ci acel frumos care îți aduce zâmbet pe figură și îți schimbă chimia din corp, acel frumos care ți se adresează personal și te face să te îndrăgostești.
El are două cărți de poezie, debutul, „Șampanie pentru acest sfârșit” (2021) și „Desculț. Pavaj proaspăt turnat” (2023), ambele apărute la Editura Tracus Arte.
Ion Agaci s-a născut la 7 octombrie 2000, în satul Pitușca, raionul Călărași, Republica Moldova. A publicat în antologia „unsprezece”, coordonată de Dumitru Crudu, în rubrica „Noise poetry”, pe platforma „O mie de semne”, în Revista Planeta Babel și a câștigat o rezidența de creație literară la Biblioteca Municipală „B.P. Hasdeu” din Chișinău, în 2024.
Bună, Ion! Mă bucur să ne întâlnim și vorbind despre poezie, nu doar prin poezie, pentru că eu așa am ajuns să te cunosc, prin cea de-a doua ta carte de poeme. Referitor la ea, la „Desculț. Pavaj proaspăt turnat”, mai precis la citatul de deschidere (This hypervigilance made me a certified mess of a person, but a damn near-wizard level observer – Karen Faith), am o primă întrebare. Consideri că există o condiție anume a poetului, o anumită situare sau aruncare în lume și că de aici pleacă ceea ce poate fi numit poezie? Iar dacă aceasta există, crezi că printre calitățile celui care o creează ar trebui să se numere și aceea de fin observator și că aceasta se dezvoltă dintr-o hipervigilență asociată traumei?
Bună, Mina, îți mulțumesc mult pentru invitație.
Citatul e din discursul TedxTalk al lui Karen Faith, „How to talk to the worst parts of yourself”. Îl recomand.
Nu m-am gândit sau nu m-am întrebat niciodată ce fel de condiție mă face să scriu poezie. Simt doar atât, că poezia e o piesă a ființei mele din fabrică iar lumea e cea care se aruncă în mine, cu cât mai mult scriu cu atât am senzația că îi las lumii tot mai puțin loc, că nu mă denaturez complet. A fi observator e un must, nu contează dacă s-a dezvoltat din hipervigilență sau din alte motive. Observația, îndeosebi observația sinelui, a reacțiilor, abordărilor, percepțiilor, asocierilor – neutralizează, acela e spațiul în care lucrurile se arată așa cum sunt ele.
Pornind de la versurile „birocrația tăcerii tale mă victimizează („Desculț. Pavaj proaspăt turnat”), vreau să te întreb dacă, în viața ta reală, nu în cea de poet, ai petrecut mult timp în purgatoriul birocratic și ce influență a avut acest lucru, în cazul în care s-a întâmplat, asupra formării tale ca poet care asociază tăcerea cu o birocrație care victimizează?
N-am avut o relație directă cu birocrația, dar așa cum ea presupune opusul creativității, expresiei artistice, profunzimii, sensibilității, e clar ce prejudicii aduce și e regretabil, că încă trăim în contact cu ea. În acel vers am fost mult mai preocupat, în schimb, de tăcere. Tăcerea cuiva pe care ți-o defoliezi în minte.
„Nu va mai fi ca-n astă dimineață cerul, niciodată.” scrii în volumul tău de debut, „Șampanie pentru acest sfârșit”. Cum trebuie să fie cerul deasupra poetului care ești tu, pentru a te simți ca acasă?
Am scris asta prin 2019, într-o perioadă în care mă pregăteam și așteptam să plec din Rep. Moldova. Atunci, îmi plăcea pur și simplu cum sună, acum însă, când sunt întors acasă, mă face să cred că cerul acela îmbrățișează tot ce n-am fost conștient că pierd, tot ce nu mai pot regăsi, pe mine însumi, oamenii care mă cunoșteau sau care-mi erau dragi, plăceri, suferințe, locuri. Din păcate, încă nu mi-am definit sentimentul de „acasă”. E una dintre marile mele dorințe.
Am acum o întrebare roșie: care dintre cele două volume e mai aproape de sufletul tău?
Adevărul e că m-am detașat foarte mult de ambele cărți, câteodată până la sentimentul că ele nici nu există, probabil că asta mi-a servit ca mecanism de apărare. Am simțit față de ele și ură, și recunoștință. Am rupt ultimele exemplare pe care le aveam ca după o vreme să fac rost de ele, cumpărându-le din librării. Aș zice totuși Desculț. Acolo mi-am dat libertatea să încerc mai mult.
Ce anume crezi că ne poate scoate de paradigma fricii ca „față a noastră comună”, așa cum spui în „Șampanie pentru acest sfârșit”?
De când lucrez cu copii, mă simt deseori frustrat pentru faptul că sunt martorul complice al adulților care folosesc frica ca instrument de control asupra copiilor, ca educație în cel mai rău și mai comun caz. Consider că la copii, natura umană e în forma ei cea mai transparentă și necompromisă, iar în miezul ei nu se află frica, dar curiozitatea, bucuria, aprecierea celor mai simple lucruri. Eu a trebuit mai întâi să mă conving că există o frică universală, o față a noastră comună, ca să-mi fie mai puțin frică.
Una dintre poeziile mele preferate din „Șampanie” e aceasta:
mă gândeam la toți cei care beneficiază
de iubiri hoteliere
apoi mă gândeam la noi doi
în timp ce eu mergeam singur dimineață devreme pe la 6
de la lucru acasă iar cerul
avea culoarea pietrelor de pe calea ferată
care duce spre fabrica de sticlă
iar de-o parte și de alta copaci de măslin în floare
îngreunând aerul și nu-mi puteam opri plânsul isteric
când mi-am dat seama – în noaptea
petrecută în livada de măslini
cu muzică și vodcă doar noi doi –
că ne iubim.
Pentru că mă face să îmi dau seama de faptul că senzualitatea este motorul nemișcat al textelor tale. E ca și cum dacă ai lua toată tristețea din lume și ai înveli-o într-o peliculă de senzualitate, ai putea face să apară un zâmbet până și pe fața celui mai deprimat om, pentru că e ceva ce vine dintr-o nevoie de celălalt, iar atunci când cineva știe că ai cu adevărat nevoie de el/ea, tristețea devine grijă și sentiment al utilității, dintr-o dată nicăieri devine undeva și locul rece și întunecat, acasă. Crezi că senzualitatea poate salva lumea?
Dacă poți salva un om prin senzualitate, poți salva și lumea.
Când mă gândesc la poezia ta, văd un skater coborând spre mare pe un drum lung cu cerul roz și indigo în față, cu părul moale mângâindu-i fruntea, umerii relaxați control din mâini și din picioare totul fluid și apoi nisip și oprire din alunecare. Ai un film (sau mai multe) unde ți-ai putea plasa universul poetic? Poate un videoclip?
Universul poeziei mele se datorează foarte mult filmelor care m-au marcat, m-au educat, m-au ținut pe linia de plutire. O mare parte din temelie s-a construit sub influența filmelor Renatei Litvinova, celor două filme ale lui Tom Ford, Xavier Dolan, Lars von Trier, din câte țin minte. Dar voi alege totuși videoclipul piesei Cellophane de Fka twigs.
Pe lângă poezia menționată la întrebarea cu numărul 6, alta pe care o prefer (și doar pentru că îmi amintește de unul dintre filmele mele preferate, Bin Jip, al lui Kim Ki Duk) e aceasta:
ajung mereu într-o casă străină
vreau să am sentimentul unei case în
care poți chema oaspeți
să-i așezi la masă, să le torni în pahare
să-i distrezi cu glume, să le permiți vulgaritate
să-i supui aurei tale de stăpân echidistant
open-minded, predispus să flirteze
de parcă i-ai angaja să facă parte din
murdăria pe care o ții pentru sărbătorile
în care rămâi în siguranţă, singur.
însă mereu se întâmplă să ajung într-o casă străină
când cei ai casei lipsesc.
mă dezbrac complet încă la ușă
deschid toate geamurile
și-mi aprind o țigară
trântindu-mă pe canapea.
îmi comand o shaorma mare
din care-mi curge toată zeama pe burtă
în timp ce-o mănânc și mă simt cea mai sătulă şi neînsemnată fiinţă.
mă masturbez în patul altcuiva
În timp ce toți cred că sunt bine,
că mă distrez, că am o sumedenie de prieteni care mă scot la Starbucks
și punem la cale un mare business
și mă simt atât de aproape de a vrea să mor încât
mă sperii că gândurile ar putea deveni realitate
Dacă ar fi să alegi câte o poezie din fiecare volum al tău, care ar fi acestea?
Din Șampanie:
corpul meu ţine minte formula
foarte simplă a compasiunii.
când informaţia nu mai circulă prin celule
mă culc.
când mă culc
ştiu cât sunt de urât şi că
urâţenia asta te va manipula să vezi în mine
nimic mai mult decât o fiinţă umană.
şi zic cu cea mai mare ruşinare –
dar câteodată ai nevoie de cineva care să te admire
chiar şi doar pentru neîncetarea întreţinerii
funcţiilor tale vitale.
şi cu cea mai mare ruşinare zic că
din când în când – aşteptând la trecerea de pietoni –
culoarea roşie a semafoarelor îmi cade pe faţă
şi atunci mă simt îmbrăţişat de căldura ei
iar apoi caut pozele ultimei persoane care a făcut-o
doar pentru asociere.
Din Desculț:
dansăm pe un cântec lo-fi
o cască ție, una mie
în scuarul teatrului de păpuși,
așteptăm ultimul autobuz
care poate fi și primul de dimineață.
străzile sunt goale
ar putea începe o ploaie nebună
dar nu suntem romantici –
suntem beți, suntem alcoolici.
doi alcoolici tineri fără casă
doi alcoolici tineri fără bani.
dar nimeni nu poate vedea asta
suntem bine îmbrăcați,
arătăm adecvat
cine-ar crede una ca asta.
alergăm pe un cântec lo-fi
până-n scuarul teatrului de operă
ne aruncăm în fântâna arteziană
și facem o baie în ochii tuturor.
nişte copii needucați suntem
n-avem cei şapte ani de-acasă.
strângem bănuții turiştilor
de la fundul fântânii
cât să ne-ajungă pentr-un pachet de țigări.
aşteptăm ultimul autobuz
care poate fi și primul de dimineață.
Dacă ar fi să locuiești într-un film, care ar fi acela?
A Single Man, Tom Ford, 2009. Sau Only lovers left alive, Jim Jarmusch, 2013.
Poți să-mi spui câteva piese care ai vrea să ruleze pe soundtrackul vieții tale de acum?
Angel Olsen – Endgame; Beach House – Beyond Love; Kate Bush – Mother Stands for comfort; Bjork – Unravel; Fever Ray – Keep the streets empty for me; Frank Ocean – Siegfried.
Pentru că știu că ai câștigat o rezidență de creație literară la Biblioteca Municipală „B.P. Hasdeu” din Chișinău, am să te rog să îmi spui câte ceva despre felul în care ai primit vestea că urmează să te întorci „acasă” și nu oricum, ci ca poet recunoscut.
Aplicasem la concursul de rezidență când locuiam în Letonia. Era miercuri, care însemna că elevii aveau zi scurtă de la școală pentru activități extracurriculare în pădure sau la librărie. Eram în pădure, vorbeam așezați în cerc, cu copiii de clasa a 3-a despre bullying. Am primit un apel și am fost întrebat unde mă aflu și dacă am în planuri să mă întorc acasă, am zis că mă întorc dacă sunt selectat. A fost o decizie grea, până atunci nu luasem în considerare o întoarcere.
Eu una abia aștept următoarea ta carte, care va veni în urma acestei rezidențe, și m-aș bucura foarte tare dacă mi-ai spune câte ceva și despre ea, iar dacă mi-ai lăsa și câteva versuri, poate chiar un poem, ar fi mai mult decât foarte bine.
Am început să lucrez la această carte la câteva luni după ce ajunsesem în Letonia. Nu știam ce vreau să fac cu ea. Acolo a fost prima mea experiență de lucru cu copiii, fapt care m-a făcut să trec printr-o serie de revelații despre propria mea copilărie. Multe din ele dureroase.
„Cum se poate măsura adaptarea la natura unui mediu vicios și restrictiv, cu prețul supraviețuirii și dacă există cale de întoarcere către necompromis, către fragilitatea începutului?” – așa se formula pe atunci întrebarea centrală a cărții.
Acum, nu-mi vine decât să o descriu așa: libertatea de rezervă.
Pentru că aici e prea întuneric
Nu-mi mai amintesc nimic
iar el îi zise măcar ne putem auzi
ascultă-mă iar
dacă ți se va părea că
vocea începe să mi se stratifice
și începi să aluneci precum kirilă
prin comunism, prin iarnă
pe sub copacii ca niște râuri înghețate
spre cer
să-ți treci vârfurile degetelor
prin liniile palmei mele
și vei găsi începutul vocii
și vom putea continua
bine? apoi
dacă ți se pare că liniile se adâncesc
și formează un canion
să-mi duci palma sub ochii tăi
și-l vom umple cu ceara ochilor
bine? apoi
dacă simți că ochii
nu mai încetează din curs
și pierzi controlul cerii
să sufli tare din tine tot frigul
bine? apoi
doar vârful muntelui
și priveliștea memoriei bune.
Fotografii din arhiva personală a lui Ion Agaci.
