Centrul de Resurse în Fotografie a prezentat, la mijlocul lunii trecute, vernisajul expoziției Female gaze on sexuality and femininity. În cadrul evenimentului, Ilina Schileru și Virginia Lupu și-au prezentat lucrările realizate pe parcursul rezidenței artistice derulate în ultimele luni de CdRF, care a avut ca temă sexualizarea femeii și a feminității în cadrul unei minorități din România. Am stat de vorbă cu Ilina Schileru, una dintre cele două artiste care expun, despre temele abordate și despre cum se văd femeile din unghiurile din care privește ea când creează.
Expoziția ”Female gaze on sexuality and femininity” este mai mult decât un act artistic, este o invitație la un dialog critic despre realități dificile. Ce altceva mai spune expoziția vizitatorului?
Cred că reușește să puncteze cum femeia reușește mai mereu să se adapteze unor situații complexe, prin puterea resurselor, în primul rând emoționale și apoi, în anumite cazuri, fizice. Referindu-mă strict la ce se vede pe pereți în expoziție, se poate citi cu ușurință cum, în ciuda provocărilor care reies din anumite contexte de detaliu, își păstrează cu reziliență feminitatea și senzualitatea.
Cât de mare era nevoia, într-o țară cu un trecut (și un prezent, din păcate) ca al nostru, de noi perspective asupra vechilor problematici?
Este nevoie constantă de verificare a propriilor prejudecăți. Într-un spațiu ca al nostru cu atât mai mult cu cât asistăm constant la conflicte între generații privind abordarea sexualității, a maternității, a educației și, în general, aș spune, cu privire la orice aspect care ne preocupă fie viața socială, fie pe cea intimă.
Există un public-țintă al acestei expoziții? Dacă da, care este portretul-robot al celui care ar avea de învățat de aici?
Eu nu cred că există un public-țintă. Există, desigur, un public abonat alcătuit din cei care cei care urmăresc agenda culturală și sunt curioși să exploreze cît mai mult din ce înseamnă artă, cultură, critică socială etc. Dar ideal este ca aceste grupuri de oameni să atragă pe alții și tot așa. Transformarea societății nu se face decât prin propagare. Așadar, m-aș feri să ofer un portret-robot al vizitorului expoziției. Aș începe prin a considera că, în primul rând, cei atrași vor fi pasionații de artă și fotografie, antropologie și sociologie, și apoi sper să ajungă și la cei care circulă mai puțin în aceste medii.
Care este „lecția” sau revelația cu care sperați să plece acasă cei mai mulți dintre vizitatorii expoziției?
Că există o paletă variată de oameni, obiceiuri și interese în societatea pe care o împărțim cu toții cu drepturi egale și că e benefic să ne încercăm să ne cunoaștem unii pe alții, să facem efortul empatiei și să ne reținem de la a generaliza și eticheta prematur, mai ales dacă nu am interacționat cu cei pe care îi criticăm de la o distanță confortabilă a ecranului sau a grupului nostru în care ne simțim acceptați și în siguranță. Cu certitudine, lumea nu se rezumă doar la microuniversul personal și că e bine să fim conștienți de asta.
Putem vorbi despre speranța de a depăși, în timp, nivelul dialogului critic, pentru a ajunge la a remarca îmbunătățiri în percepțiile și atitudinile din societate?
Da, și cred că se și văd. Mi-aș fi dorit să văd dovezi ale protecției sociale ceva mai repede, dar comparând spațiul și mentalitatea de acum 30 de ani în România, afirm că lucrurile s-au mai schimbat. Nu cu viteza la care aș fi sperat, însă. Cât despre dialogul critic, nu, acesta nu trebuie să dispară nicicând.
De douăzeci de ani documentați probleme ce țin de drepturile femeilor și egalitatea de gen ale lucrătoarelor casnice dintr-o zonă rurală apropiată de un fost oraș industrial din S-E României. Există schimbări clare pe care le-ați remarcat în percepția femeilor asupra propriilor vieți, cât și a bărbaților în raport cu ele?
Mici îmbunătățiri. Cred că femeile din mediul în mijlocul căruia tot revin au căpătat în acești ani o mai bună înțelegere a puterii pe care o dețin, ca rol. Cred că ajută și tipul de mesaje care se regăsesc inclusiv în mass-media, care este încă promotoare a unei culturi toxice și misogine, dar mult îmbunătățită față de cum spuneam, acum 20 de ani, de când au început să mă preocupe astfel de observații cu caracter antopologic.
Folosiți medii diverse când vă exprimați artistic, variind de la desen la pictură și fotografie sau video, fără a vă limita la acestea. Depinde mediul de exprimare ales de problematica vizată? Cu alte cuvinte, problema identificată și adusă în prim-plan impune mediul prin care să se exprime?
Da, cred că procesul invers – acela în care mediul dictează mesajul, așa cum spunea McLuhan, este manipulator într-o oarecare măsură. Ca proces, mai întâi identifici despre ce vrei să comunici și, apoi, tu ca artist stabilești formula. Desigur, poți fi limitat de anumiți parametri, dacă vrei să te folosești de niște instrumente online, de exemplu, dar în arta contemporană poți fi extrem de fluid, drept care mulți se poziționează circumspect față de procesul artiștilor de azi, pentru că obișnuiți fiind cu medii tradiționale precum pictura sau sculptura, le e greu să categorizeze mediile alternative.
Expoziția poate fi vizitată gratuit până în 14 iulie 2023 la Is This Art? Gallery, pe str. Popa Tatu 68 din București. Citește mai multe aici.
