George Cornilă este prozator, publicist și traducător. A publicat mai multe romane și volume de proză scurtă, ultimul său roman, „Silex”, a apărut la editura Polirom în primăvara acestui an. George Cornilă, la invitația Floriei Teleman, a venit la Londra unde a participat la un dialog cu comunitatea românească din Londra. Evenimentul a făcut parte din agenda culturală a celor din comunitatea Autograph România.
Prima oară l-am întâlnit pe George la FILIT, în 2021, unde a fost invitat după recenta publicare a volumului său „Miezul nopții în cartierul felinarelor stinse” (Crux Publishing, 2021), dar între timp i-au mai apărut două romane și un volum despre Bogdan Petriceicu Hașdeu – publicat în colecția „biografii romanțate” (Polirom, 2023). Așadar, profitând de această ocazie, l-am rugat pe George să-mi răspundă la câteva întrebări despre scris și întoarcerea sa în România.
Știu că ai locuit în trecut în Anglia, apoi te-ai întors în România. Cum a fost întoarcerea, ai simțit că s-au schimbat lucrurile cât ai fost plecat?
Sunt lucruri în țara aceasta care nu s-au schimbat de decenii, altele sunt la fel de secole, ba chiar cred că unele au rămas neschimbate de pe vremea dacilor. Nu puteam spera să găsesc o altă Românie după un răgaz atât de scurt. Toate de câte am fugit erau, firește, încă acolo. Deznădăjduitor e că am dat peste ele și în Londra, unde, știi prea bine, există o comunitate românească deloc de neglijat. Relativa schimbare în bine a României ultimilor ani se datorează, într-o oarecare măsură, și faptului că anumite elemente maligne au emigrat. Ajungi astfel în situația în care fugi de cei de aici și dai peste cei de acolo. Din lac în puț sau, cum ar spune englezul, out of the frying pan into the fire.
Adevărata schimbare însă s-a petrecut în mine – îmi asum clișeul – și a constat în spulberarea iluziei că paradisurile occidentale există. Un român cu un white-collar job în Marea Britanie e o raritate și, dacă nu te țin oasele pentru muncă fizică, îți rămân puține opțiuni. Salariile sunt mici, chiriile sunt uriașe. Ești dezrădăcinat și ți se pune din start o etichetă, o ștampilă în frunte, iar birocrația britanică e, la fel ca la noi, kafkiană (îmi amintesc câte drumuri a trebuit să fac pentru a-mi deschide un cont bancar și pentru a primi NINo, precum și absurdul reglementărilor de tipul „pentru a obține documentul Y trebuie să ai mai întâi documentul X, dar pentru a primi documentul X îți trebuie documentul Y“). Poate lucrurile s-au schimbat. Au trecut, totuși, șapte ani.
Sunt de acord că Anglia îți oferă enorm de multe perspective, iar Londra nu este doar unul dintre centrele lumii, ci din multe puncte de vedere chiar the centre of the world. Dar de multe ori te simți ca Aladin în Peștera Minunilor, înconjurat de bogății de nedescris de care nu te poți atinge, căci mediile în care dorești să accezi ție, imigrant fresh off the boat, îți sunt interzise.
Anul 2017 în Londra a fost marcat de patru atacuri, Westminster și London Bridge, Stratford Station și Oxford Circus. Pe lângă trei dintre ele am trecut razant, pe unul l-am trăit din mijlocul evenimentelor. În acea noapte din preajma sărbătorilor de iarnă, ajuns înapoi întreg în casa pe care o împărțeam cu alte șase persoane, am luat decizia de a mă întoarce în țară. Am iubit și am urât Londra. E un oraș splendid și îngrozitor, care mă bântuie și acum, dar, în afara sporadicelor momente de nostalgie, n-am privit înapoi.
Propunerea Autograph Romania, pentru care-i mulțumesc neobositei Floria Teleman, de a mă întoarce în calitate de autor, măcar pentru o seară, m-a umplut de bucurie și de angoasă. Nu știam cum avea să decurgă reîntâlnirea mea cu The Big Smoke. A fost însă o revedere frumoasă, chiar duioasă, și simt că ne-am împăcat și, mai important, că m-am împăcat cu mine cel de atunci.
Ne spui câteva diferențe între piața de carte din spațiul anglo-saxon și cea românească pe care tu le-ai sesizat din moment ce ai locuit în ambele țări?
În primul rând, piața de carte din Marea Britanie este de patruzeci de ori mai mare decât cea din România. Aici apar capodoperele literaturii universale, bestsellerele globale, cărțile care devin blockbustere. Apoi, foarte puține edituri primesc manuscrise. Totul se întâmplă prin mijlocirea agenților literari. Cât am stat acolo, am început să scriu direct în engleză și am căutat, bineînțeles, să-mi găsesc un agent literar. În naivitatea mea, credeam că este la fel de simplu ca a-ți găsi un agent imobiliar. Nu-i deloc așa. Agențiile literare sunt relativ puține și lunar sunt bombardate cu mii de manuscrise din întreaga lume. Într-un an întreg nu aleg decât doi-trei autori pe care să-i reprezinte. Iar literatura străină în Marea Britanie și în toate spațiile anglofone reprezintă un procent infim din piața de carte. Ai poate aceleași șanse să câștigi la loto.
Sigur, și acolo este în creștere industria de vanity publishing, prin care, contra unei sume exorbitante, o editură britanică îți tipărește cartea și, ca oriunde, te așteaptă să-ți duci pachetele la portbagaj și-ți urează mult succes.
Dintre toate cărțile scrise, pe care ți-ai dori s-o vezi ecranizată, în eventualitatea în care cineva ți-ar propune asta?
Primul la care m-aș gândi ar fi Hasdeu. Duhuri, pentru că aș vrea să-l văd pe BPH în carne și oase. Hașdeu a avut o viață de roman și astfel o viață de film. Visez uneori și la Diluvium, povestea de veac al XIX-lea a unui flăcău care aduce ploaia, și la Expurgo, o flawed utopia în care cultura este impusă prin legi severe, și la Miezul nopții în Cartierul Felinarelor Stinse, pentru că aș vrea să aflu cine i-ar putea juca pe Swann și Rasmussen, și la Regele lupilor, care e, în esență, un The Lord of the Rings mioritic. Și, desigur, la Rezervația.
Obstacolele sunt însă cele de mai sus, plus altele specifice. Casele de producție și agenții sunt îngropați în scenarii. Iar dacă ne orientăm spre producătorii autohtoni, ne lovim de buget. Ai vedea vreodată realizat în România un film care să coste 200 de milioane de dolari?
În ce tip de condiții reușești să scrii?
Scriu oriunde și în orice condiții, în autobuz, la metrou, pe o bancă în parc, în pauza de masă, din mers. Am mereu la mine carnete și foi de hârtie. Doar că pentru a obține forma finală prefer masa mea de lucru la primele ore ale dimineții, cu un ibric de cafea la o întindere de braț. Mulți ani, când fetele erau mici și eu aveam joburi care mă solicitau din zori până-n seară, uneori și-n weekenduri sau de sărbători, nu aveam cum să scriu decât noaptea. Ani de-a rândul am dormit doar trei-patru ore pe noapte. Așa s-au născut mai bine de jumătate dintre cărțile mele. Sunt cărți nocturne și cred că asta se simte în urzeala lor.
Bineînțeles, ca orice scriitor, visez ca la un moment să nu mai fie nevoie să fac altceva decât să scriu. Am teama că voi lăsa prea multe nespuse și tot ce rămâne în noi se pierde odată ce închidem ultima oară ochii. Nu supraviețuiește decât ce am reușit să scoatem până atunci, pe hârtie, pe pânză, într-o partitură, în lemn, în marmură, în bronz și, desigur, ce am reușit să transmitem celorlalți. Dincolo de orice iluzie a reușitelor noastre artistice, ne prelungim existența cu fiecare cititor.
Te-ai găsit vreodată în situația de a abandona un subiect de carte?
De multe ori. Încep cu entuziasm fiecare proiect, uneori lucrez la două-trei simultan, însă pe parcurs acestea se cern, din varii motive. Am vreo patru-cinci manuscrise finalizate în sertar și încă pe-atâtea începute cândva și abandonate. Nu știu ce se va întâmpla cu ele, mai ales că subiecte noi îmi inundă creierul zi de zi. Nu mi-ar ajunge o viață să scriu toate cărțile pe care aș vrea să le scriu. La un moment dat, o alegere trebuie făcută. E nedrept, dar nedreptatea este ceva cu care toți, scriitori sau nu, trebuie să găsim o cale de a trăi.
Câteva recomandări de carte din zona literaturii române contemporane?
Rămân un fan al prozei maximaliste. Orbitorul lui Mircea Cărtărescu, Transparența lui Radu Vancu, Abraxas-ul lui Bogdan-Alexandru Stănescu. Apoi, cam orice carte de Simona Antonescu, în frunte cu Chiajna din Casa Mușatinilor, cam orice carte de Matei Vișniec, în frunte cu Negustorul de începuturi de roman, Acasă, departe de Adrian G. Romila, Exuviile Simonei Popescu, Aer și MSbP de Răzvan T. Coloja, Cornul inorogului de Bogdan Crețu, universul lui Teofil din trilogia lui Cosmin Perța, Constanța ca personaj în cărțile lui Tudor Ganea, multe dintre biografiile romanțate de la Polirom.
Acestea sunt doar cele care-mi vin în minte pe loc. Inevitabil voi comite o nedreptate – tot am vorbit mai devreme despre asta. Literatura română contemporană este foarte bogată și cred că trece prin cea mai bună perioada a sa din ultimele decenii. Ar merita să fie cunoscută mai bine și peste hotare. Va fi, poate.
Fotografii din arhiva personală a lui George Cornilă.
Mihail Vakulovski a scris aici despre Silex.
