Pe Florin Dumitrescu (n. 1966, București) s-ar putea să-l știți din cărți, de la catedră sau, deloc exclus, din vreo piață agroalimentară autohtonă, descins de pe biclă pentru a arunca un ochi antropologic asupra dinamicii precupeților cu mușteriii ori, în civil, făcând inocent plinul de merinde. Și mai probabil e chiar să fi fredonat, mai mult sau mai puțin conștient, din versurile sale compuse pentru Sarmalele Reci, Timpuri Noi, Pasărea Rock sau Mihai Iordache. Apărându-i la sfârșitul anului trecut un nou volum de poeme, Sentimentul naturii, am găsit prielnic momentul să-i adresăm lui Florin un set de întrebări eclectice.
Mihók Tamás: Florin, după vreo patru decenii de meșteșug textual (în diverse forme: ca textier, copywriter sau poet), ești azi unul dintre puținii maeștri contorsioniști ai lexicului neaoș. Proiectele tale, majoritatea colaborări, sunt pe cât de numeroase, pe atât de diverse. Ce anume din limbaj te impulsionează să nu-i dai pace?
Florin Dumitrescu: Adevărul e că acum trei-patru decenii nu prea scriam bine. Doar că mi-am creat nișa mea cu texte de muzică și aici am rupt! Unii poeți douămiiști îmi recită și azi lyrics-uri ale Sarmalelor Reci de acum treizeci de ani, ceea ce mă flatează maxim. Pe mine textieria m-a propulsat în tagma poeților. În anii ʼ90, când literatura părea în criză, oamenii din domeniu (critici, profi, editori) au avut intuiția că rockul poate salva poezia. E ceea ce au sperat mulți și după 2000 cu hip-hopul. Pe trendul ăsta, de democratizare a culturii, am fost și eu băgat în seamă și asta m-a ajutat să progresez; totuși, cu multă nesiguranță și reticență. Dacă azi, după atâtea oscilări între genuri minore și poezie cultă, dau impresia de superficialitate, e pentru că nu am avut încredere în mine ca poet. Târziu, grație acceptării binevoitoare a publicului și încurajărilor primite de la prietenii literați, am reușit să-mi găsesc o voce poetică distinctă.
M.T.: Ce atuuri crezi că are limba română față de alte limbi? Dar slăbiciuni?
F.D.: Cred că atuul limbii române constă într-o anumită fluiditate, inclusiv semantică, care propulsează sensurile foarte eficient, le face să țâșnească uneori imprevizibil.
După mine, româna nu are slăbiciuni față de alte limbi. Modernitatea ne pune deseori în împrejurări în care engleza pare mai potrivită. În cariera de publicitar am auzit de mii de ori explicația asta comodă, cum că „în engleză merge mai bine”. E dovadă de lene mentală, de forfet profesional, să decretezi așa ceva. Eu aș spune cel mult că engleza, cu fasonul ei sintetic și lapidar, se potrivește mai bine în sloganuri de tip definiție (în marketing le zice „descriptor”), în timp ce româna e ideală pentru așa-numitele „sloganuri de promoție”, care moștenesc strigăturile de piață.
Acum, că tot am adus vorba, dă-mi voie să mă laud cu manualul de copywriting pe care l-am publicat la Editura Integral în 2019, Retorica sloganului, probabil cea mai vândută dintre cărțile mele.
M.T.: La sfârșitul lui 2023, ți-a apărut la Casa de Editură Max Blecher mult-așteptatul volum de poeme (mai ales) noi, Sentimentul naturii. E, cu siguranță, o bornă de ținut minte atât pentru evoluția ta ca poet, cât și cu privire la direcțiile poeziei românești contemporane. Povestește-ne puțin prin ce etape a trecut manuscrisul acestui proiect până să vadă lumina tiparului și, de asemenea, câte ceva despre dialogul tău sincretic cu Adrian Preda, artist plastic ale cărui zece lucrări se regăsesc în carte.
F.D.: Tema om versus natură mă frământă de mult. În volumul precedent, Dodii (2016), ocupă cam jumătate. În pandemie am început să scriu poemul ăsta lung, Crezul (care începe cu versul „Eu cred că Dumnezeu ne vorbește prin plante”): o meditație despre cum ne raportăm la floră, la natură în general; despre cum comunicăm noi, sapienșii, cu prietenii noștri tăcuți din celălalt regn, care ne face posibilă viața. Și, înaintând în text, am atins un ecologism angajat, pe care l-am revizitat apoi și în alte poeme. Așa s-a conturat noul volum ca unul pronunțat ecologist.
Apoi, în toamna lui 2021 m-am întâlnit cu Simona Popescu la Maratonul de Poezie de la Brașov. Ea atunci a citit din Cartea plantelor și animalelor, un volum pe care-l devorasem cu puțin înainte, îl receptasem de-a dreptul somatic. Eu mi-am citit Crezul. Însă, deși aveam în față o sală plină, eu mă adresam preferențial Simonei; și eram foarte emoționat. Am abordat-o după eveniment, ne-am bucurat de afinitățile noastre bio-eco, dar eu veneam la ea ca la un guru, ca să mă povățuiască. Simona mi-a spus ceea ce spune ea de obicei (lucruri pe care le știam, teoretic, dar le neglijam): anume că totul în jurul nostru e poezie; că trebuie să fiu deschis, să receptez tot, inclusiv ce se întâmplă prin piețe (știa că sunt un împătimit al piețelor): Florin, de ce nu scrii despre piață? mi-a zis. Drept consecință, chiar am scris două sonete despre piețari și tarabe, care au intrat în volum. Dar mai mult a contat încrederea pe care Simona mi-a dat-o că sunt pe drumul bun.
Între timp, am descoperit și trendul eco-(post)apocaliptic din poezia română, și la Ștefan Manasia, și la tine, și am rezonat cu el entuziast.
Apoi, mai era o chestiune, doar în aparență divergentă: faptul că poeziile despre natură sunt în general subapreciate în istoria literaturii române. Există o tradiție a segregării între poezia filosofică, chipurile majoră și meritorie, și poezia de tip pastel, considerată superficială („fără substanță”) și acoperită în comentariile de la liceu de sintagma asta tocită – „sentimentul naturii”. Am vrut să fac dreptate genului și să investighez ce înseamnă sentimentul naturii azi. Nu cumva raportul cu natura este azi, dimpotrivă, tema de maximă importanță a omenirii?
Și ar mai fi ceva: despre volumul Dodii, Iustin Butnariuc a făcut observația că ar fi în linie cu gândirea lui Bifo Berardi (era o cronică târzie, apărută după ce s-a tradus Respirații în 2021). Drept care m-am pus să citesc și eu cartea filosofului italian. Am descoperit idei deja știute, despre cum rezonează poezia cu vibrația cosmică; despre cum reflectă ea gradul de entropie al lumii; sau despre cum barocul semnifică angoasă existențială și modernitatea se traduce într-o gâfâială și o dizarmonie universale. Meritul lui Berardi este de a sintetiza aceste idei și de a le imprima un sens politic și o nuanță de urgență care m-au captat și m-au orientat ideologic. Astfel, mi-am construit o platformă teoretică prin care poezia orfică, incantatorie, prin însăși forma sa, prin ritmul respirației și firescul transmisiei, participă la rearmonizarea cu natura. Nu scriu o poezie ecologistă în stil clasic, ci scriu anume în stil clasic ca să transmit un mesaj ecologist.
Nu în ultimul rând, a contat și anturajul. În ultimii ani m-am apropiat foarte mult de scriitorii din mediul universitar brașovean, precum și de cercul Blecher-Poesis; am citit și frecventat poeți din generațiile mai tinere; chiar am susținut un atelier Morninʼ Poets, la invitația lui Andrei Zbîrnea, în care am făcut exerciții de versificare cot la cot cu poeți de vârsta copiilor mei. Mi-am pierdut treptat complexul de oldschool și am identificat ce anume din „arta mea muribundă” se acordă cu sensibilitatea tinerilor de azi (și eventual de mâine). Un mare merit îl are Claudiu Komartin, care m-a ghidat pe acest drum al reinventării. Am spus cu alte ocazii despre Claudiu că m-a scos din kitsch și cringe, dar a fost ceva mai subtil: m-a determinat să ies eu singur din zona mea de belfereală manieristă. Sentimentul naturii a ieșit brici mai ales datorită lui.
M.T.: Din punct de vedere tematic, versurile tale nu sunt dintre cele mai comode pentru stardardele consumiste și egolatre ale omului zilelor noastre. Amendezi ludic fel de fel de metehne capitaliste, neuitând, desigur, nici de cele ale epocii apuse. Nefiind foarte vizibil în societate, prin ce metode poate astăzi artistul să atragă atenția populației asupra direcțiilor socio-economice greșite?
F.D.: Ca textier, am pus înainte comandamentul social, am scris lyrics-uri de protest față de Putere și de solidarizare cu cei defavorizați. De la Emigrant USA (Timpuri Noi) și Țara te vrea prost (Sarmalele Reci) până la mai noile Doar săracii fură (Dan Manciulea) și Nuntă la McDonaldʼs (Ninigra), am abordat toate marile teme ale contestării artistice. În anii ʼ90 aveam mai mult spor cu mesajele anti, pentru că publicul avea o atitudine critică și o înclinare spre dezbateri social-politice.
Anii 2000 au adus în cultura română o anumită relaxare, o predispoziție către loisir, către estetic. A fost ceva firesc, poate chiar benefic: publicul a regăsit plăcerea lecturii, a regăsit poezie… Atunci a apărut douămiismul! Iar eu, împreună cu colegii din advertising, ne complăceam în iluzia că vom propăși națiunea prin consumism. M-am cumințit și pe partea de textierie: Sarmalele Reci au ieșit din epoca vehemenței punk și s-au îndreptat spre compoziții mai elaborate, cu tematică de dragoste. E o perioadă în care am prestat mult pentru Direcția 5, ca să înțelegi mood-ul. Ca poet, m-am adâncit în manierism și m-am dus mult pe linia Dimov-Foarță, o evaziune barocă (care, în fond, reflecta o mare angoasă generală, vorba lui Berardi).
Inflexiunea s-a produs treptat, dar e evidentă azi, când cultura populară e dominată de hedonism și conformism, iar poezia a devenit tot mai radical militantă. Suntem tot mai mult subjugați de marii operatori comerciali, trăim în dictatura brandurilor. Astfel că, după exemplul lui Frédéric Beigbeder (publicitarul răspopit care s-a relansat ca romancier anti-sistem), am întors și eu armele. Trăisem în minciună, o recunosc și mă căiesc public; ca fost insider, sunt poate mai înverșunat împotriva marii mașinării a marketingului nivelator.
În plus, era important să îmi împac cele două ipostaze schizoide: pe de o parte, cea de textier protestatar; pe de altă parte, cea de poet parnasian. Am avut primele tentative în volumele anterioare, dar în Sentimentul naturii am găsit formula justă.
Ce aș vrea să le transmit poeților și, în general, artiștilor militanți care simt că nu au parte de receptarea pe care și-au dorit-o? Să nu renunțe, să aibă încredere în mesajul lor, să meargă țintit. Unui refren ca Țara te vrea prost i-au trebuit aproape treizeci de ani ca să intre în conștiința publică. Cam o dată pe lună apare un editorial în media sau o postare a unui influencer care citează acest vers. L-au parodiat Dinescu („Țara te vrea mort”) și CTP („Țara te vrea hoț”). Mai nou, au început și trimiterile la cântecul Prostia la putere, care e doar de 25 de ani. Cam asta e perioada de inoculare: totul e lent și anevoios, mai ales dacă înoți contra curentului.
Da, am avut și eu momente de deznădejde, de chestionare a utilității sociale. După 35 de ani de strădanii pe frontul ăsta, pot desprinde o concluzie: artistul nu poate declanșa schimbări sociale sau politice în mod direct. Cântecele cu revolution-bla-bla–bla-change the world sau tricourile cu Che Guevara sunt fonfleuri consumiste; sunt bășini de marketing, ca s-o spun pe șleau. Singura revoluție pe care putem spera să o declanșăm este cea din mintea receptorului. Dacă îi pui pe oameni pe gânduri, dacă le provoci o minimă disonanță cognitivă, ți-ai îndeplinit misiunea. Cine pretinde că poate mai mult de atât este ori ipocrit, ori manipulat.
M.T.: În poemul cu care îți închei volumul, Iertare omului, zici așa: „ne lăbărțăm ne repliem/ acordăm sufletele noastre/ pe frecvența diapazonului suprem/ după stele și dodii/ și ecouri de zodii/ într-un ritual ecolatru”. Cum arată, de facto, ritualul tău ecolatru?
F.D.: Păi poate fi chiar acea respirație care ritmează poemul, acel exercițiu de înfiorare. Poate fi abandonul în sânul naturii pe care l-am trasat în primul poem, Crezul: „să râcâi un rizom, să spargi în dinți o sămânță de cardamom”…
Da, am făcut o trimitere la Biocharia, pentru că acel volum a contat foarte mult pentru mine, m-a alimentat cu idei și energii creative. Foarte rar trimit wink-uri către alți confrați. I-am mai făcut o dedicație lui Mugur Grosu în ÎNcântece, la un poem despre melci (Mugur mi-a făcut o foarte frumoasă copertă la acel volum). E genul de galanterie de care nu vreau să abuzez.
M.T.: Și-acum să trecem puntea. Ca un flash de nicăieri, mi-am amintit de tine cum, în videoclipul piesei Sarmalelor Reci Țara te vrea prost, la un moment dat intri în cadru, à la Tarantino, ca după doar câteva secunde să ieși. La un simplu exercițiu introspectiv, ce întâmplări haioase cu/alături de trupa lui Zoltán András îți vin în minte?
F.D.: Videoclipul pentru Țara te vrea prost din 1996 a fost filmat, regizat și editat de Alexandru Solomon. În primii ani, eram foarte prezent la concerte, în turnee, la repetiții… Într-adevăr, ideea era ca Zoltán să preia frâiele trupei, ca solist și ca personalitate carismatică în prefigurare. Numai că, în primii ani ai trupei, era mai sfios. Era de înțeles: tocmai se lansase ca pianist de jazz, exersase mult pentru cariera asta și… dintr-odată, iată-l nevoit să schimbe macazul. A trebuit să-și facă ceva avânt până să ajungă frontmanul pe care îl știm.
Dar și când și-a dat drumul, n-a mai putut fi domolit! Era de o insolență și o frondă cu adevărat punk.
O amintire haioasă este dinaintea anului 2000, când Sarmalele au avut de cântat la un mare eveniment live al ProTV-ului, cu mai mulți artiști: un mare concert-salată sub egida Generația Pro. Generația Pro era, chipurile, noua generație cool și trendy care își dorea occidentalizarea nației. Numai că totul era strident, bălțat și exclusiv hedonic. În fond, se dorea ca Generația Pro să fie o turmă de consumatori entuziaști și necritici, lipsiți de discernământ. Atunci țin minte că Zoltán a anunțat la microfon, poticnindu-se înadins la ultima silabă, cântecul Țara te vrea Pro… ăhem… ost. O parte din public a râs. Ăia erau fanii noștri.
M.T.: Cel mai recent proiect muzical al tău este colaborarea cu saxofonistul și compozitorul Mihai Iordache pentru albumul Zeuții (2022), transpus într-un spectacol de jazz experimental și spoken word. Cunoscându-vă pe amândoi, mi-ați lăsat impresia că dialogul dintre voi se naște și decurge firesc, aproape telepatic. Ce ambiții artistice și extra-artistice vă leagă?
F.D.: Împreună cu Mihai Iordache am debutat pe albumul Timpuri Noi din 1992: el ca saxofonist, eu – textier. De fapt, el debutase în jazz încă din 1987, ca invitat al lui Harry Tavitian: atunci eu eram în public. Am fost prieteni din liceu, am văzut împreună cele mai tari concerte din acei ani. Ideea trupei Sarmalele Reci a apărut în anii uceniciei noastre pe lângă Timpuri Noi, când a început să ne vină idei tot mai năstrușnice. Acum 31 de ani, când am înființat trupa, nu ne așteptam că va avea un succes atât de durabil. A fost meritul lui Zoltán și al lui Emil că au continuat cu dedicație și tenacitate ceea ce Iordache și cu mine am pornit dintr-o frondă tinerească.
După 2000, Iordache s-a deschis către alte colaborări și s-a dedicat în principal jazzului. A mai compus sporadic pentru Sarmale, a mai apărut cu trupa la anumite concerte speciale; dar e clar că potențialul lui creativ este canalizat în altă parte.
Unul dintre aceste noi proiecte este Zeuții, oratoriul jazzistic pe care Mihai l-a compus pe versuri scrise de mine, majoritatea din volumul Dodii. Procedura este de obicei inversă: eu fac textele după muzică; foarte rar se întâmplă ca un compozitor să facă muzica după versurile mele deja scrise.
O altă ispravă a lui Iordache și a mea din ultimii ani este Ninigra, un proiect muzical axat pe colaborarea cu o personalitate artistică feminină; dacă se poate, nu doar cântăreață, ci și actriță-dansatoare. După ani de tatonări, se pare că Raluca Stoica este Ninigra ideală. După o serie de poticneli, am început anul 2024 cu un nou cântec (Bun venit în supermarket) și sperăm să îl continuăm cu mai multă hărnicie ca până acum.
M.T.: Ce ți se pare ție că ar putea împrumuta poezia din advertising/copywriting, dar ezită?
F.D.: Stilistic, poezia de azi înglobează fără probleme împrumuturi din limbajele sectoriale, din arii și domenii cât mai diverse. Există însă o incompatibilitate ideologică, mai ales în ziua de azi, între poezie și advertising. În ultimii ani, poezia devine tot mai mult un domeniu al gândirii critice și al opoziției la uniformizarea de tip consumist. Poeții pot însă învăța ceva din ethosul colaborativ și din productivitatea copywriterilor. Munca de copywriter te învață cu dinamismul generării de idei, cu o anume rezistență la critici și cu o anumită vioiciune a spiritului, care nu le-ar strica poeților.
M.T.: Dacă ai fi obligat să renunți pe viață la una dintre următoarele cinci legume, care ar fi aceea (să facem acum abstracție de faptul că, strict botanic, unele sunt considerate fructe): roșii, ardei (toate soiurile), vinete, ceapă verde, castraveți?
F.D.: Știu că e o întrebare-capcană și mă grăbesc să răspund: niciuna! Un ecologist adevărat știe că fiecare dintre ele sunt piese vitale din marele puzzle al biosferei. E adevărat că diger mai greu vinetele și castraveții cruzi, dar consider lupta pe care o duce organismul meu cu asimilarea lor o experiență regeneratoare. Și poate de aceea tind să le iubesc mai mult.
