Eliza Zdru este film maker și inițiatoarea proiectului Woman Scars, care va debuta în luna octombrie și care spune poveștile cicatricilor unor femei din România. Am povestit cu Eliza despre cum arată o zi obișnuită din viața unui film maker, dar și despre când și de ce a simțit nevoia să dezvolte Woman Scars.
Când ai intrat în lumea filmului și de ce?
Am intrat în lumea filmului când am fost acceptată la Facultatea de Film din cadrul Universității Media.
Pentru că nu am crescut într-un mediu cultural unde să existe film de artă, l-am descoperit târziu, după ce am venit în București, mergând la Cinematecă și la diferite festivaluri de film. M-a prins foarte puternic și, cu toate că am terminat cu bine, în paralel, și o altă facultate, nu mi-a mai dat drumul.
Cum arată o zi obișnuită din viața unui film maker?
În funcție de ce fel de film faci, răspunsurile vor fi foarte diferite. Dacă faci film documentar, cum fac eu preponderent, o zi obișnuită din viața unui film maker presupune, probabil, să te uiți la ore în șir de material brut, încercând să faci să iasă la suprafață povestea despre realitate pe care încerci să o spui.
Apoi, o altă parte a zilei ți-o petreci probabil aplicând la finanțări, pentru care, de cele mai multe ori, proiectul tău va fi refuzat și pe care doar în cazuri excepționale le vei accesa. Scrii prezentări, faci pitch-uri pentru programe de dezvoltare de film. Și aici, raportul dintre succes și refuz este puternic dezechilibrat și trebuie să înveți să accepți refuzurile ca pe oportunități de învățare.
Sunt multe bucurii care vin la pachet. E o magie acolo, pe care o descoperi pe parcurs, în lumea pe care o documentezi și în povestea pe care o spui.
Sunt fascinante momentele de la filmare când realitatea se întâmplă cu adevărat sub ochii tăi și în fața camerei tale. În egală măsură, sunt fascinante momentele din etapa de montaj în care povestea iese la suprafață și capătă sens; realitatea nu e o poveste, dar tu poți să spui una plecând de la realitate, în funcție de unghiul din care privești lucrurile.
Și e o magie suficient de puternică încât să te facă să crezi până la capăt în proiectul tău, în filmul tău, astfel încât eșecurile de pe parcurs să își piardă complet importanța.
Când și de ce ai gândit proiectul Woman Scars?
Woman Scars este o serie de portrete foto-audio cu femei pe corpul cărora există cicatrici ca urmare a unor evenimente aparent nefericite ale vieții: boli, operații, accidente, maltratări etc. Fiecare fotografie portret este însoțită de o înregistrare audio în care femeia respectivă spune povestea cicatricii, a evenimentului ce a produs-o și a schimbărilor pe care acest eveniment le-a adus în viața ei.
Proiectul va fi finalizat în luna octombrie cu o expoziție, iar întreaga colecție de 35 de portrete va fi publicată pe un website pe care îl vom lansa în curând. Ideea proiectului a pornit de la propria mea experiență și propria cicatrice. Am trecut printr-o operație care a adus un diagnostic dur. Deși procedurile medicale prin care a trebuit să trec au fost, în sine, poate neplăcute și traumatizante, am simțit, în mod ciudat, că întreaga experiență a fost una profund pozitivă pentru mine, din toate punctele de vedere.
Tot reflectând asupra schimbărilor fundamentale produse în viața mea ca urmare a acestui episod, am ajuns să cred că lecțiile bune ale vieții vin câteodată într-o formă brutală, tocmai pentru a fi luate în serios. Și am vrut să explorez ideea asta uitându-mă la alte cazuri de experiențe similare.
În paralel, și nu e deloc întâmplător, poate a fost și o conștientizare trezită progresiv tot în urma valurilor provocate de fenomene ca #metoo, am devenit foarte atentă la felul în care viețile femeilor, din orice categorie socială ar proveni ele, sunt, în mod cronic, supuse unor multiple surse de stres care ajung să le submineze sănătatea.
Când m-am îmbolnăvit eu, tot încercând să mă dumiresc de ce mi se întâmplă ce mi se întâmplă, am dat peste niște studii științifice care arată că femeile se îmbolnăvesc mai des decât bărbații și trăiesc, o perioadă mai lungă a vieții lor, într-o stare precară de sănătate.
Așa că Woman Scars a devenit o poveste despre urmele lăsate pe corpul femeilor de evenimentele traumatice ale vieții care, departe de a face victime din purtătoarele lor, dimpotrivă, le-au transformat pe acestea în femei mai puternice, mai reziliente, mai înțelepte.
Am vrut să dau o voce acestei perspective asupra lucrurilor, așa că, dincolo de fotografiile portret care înfățișează cicatricea fiecăreia, am vrut să însoțesc imaginea vizuală, care câteodată poate fi dificil de privit, de povestea din spatele acesteia și de relatarea felului în care evenimentul ce a provocat-o i-a schimbat viața purtătoarei. Este o poveste colectivă despre ceea ce ne face puternice, în ciuda tuturor lucrurilor.
Mai este o poveste despre frumusețe, dar o frumusețe care, așa cum spune Andreea, una dintre femeile pe care le-am fotografiat, reiese din atitudine, nu din felul în care arată corpul nostru. Și atitudinea pe care am vrut să o surprind este aceea de mândrie, de asumare: asta mi s-a întâmplat, asta sunt eu, mă arăt vouă așa cum sunt, mă simt mai bine așa.
Cât de important este feminismul în 2024, în România?
Cred că în România anului 2024 feminismul are o importanță capitală, ca să spun așa. Pe hârtie, avem, poate, toate drepturile de care avem momentan nevoie, deși poate că s-ar mai putea lucra la drepturile mamelor de a lucra mai puțin și de a fi plătite mai bine sau de a avea un suport real și gratuit oferit de stat în procesul de creștere a copiilor în paralel cu urmărirea carierei profesionale sau a vocației.
Dar nu acolo este problema, la drepturile pe care le avem pe hârtie. Problema e în textura societății, în mentalități, în felul în care este gândit în mod real rolul femeii, chiar și în interiorul celor mai progresiste cercuri. Ne șochează când auzim de cazuri de hărțuire sexuală sau de comportament inadecvat în medii universitare. Dar, de fapt, de ce ne șochează așa de tare?
E un mod de a poziționa și privi femeia care e atât de adânc înrădăcinat în societatea noastră, în toate mediile și straturile sociale, cu unele excepții desigur, încât te ia cu fiori când te gândești cu adevărat și până la capăt. Acolo e cel mai greu de lucrat, în mentalități. Orice demers sau acțiune sau proiect cultural sau mișcare online, orice, de genul #metoo, în care femeile încep să vorbească cu adevărat și să se exprime cu voce tare legat de lucruri ținute sub tăcere sau sub preș dintotdeauna, ajută.
Pentru mine, feminismul este exact asta: puterea vocii feminine. Să spui clar, răspicat, elegant, dar ferm, care sunt limitele tale și care sunt drepturile pe care le reclami. În mod individual sau și ca parte a speciei feminine. Poți să faci asta doar în mediul tău personal, cu familia ta, la locul tău de muncă, la locul de joacă unde îți duci copiii, pe străzile unde te duce drumul tău. E suficient și e perfect de ajuns, nu trebuie să o faci neapărat ca parte a unei mișcări sociale, dacă nu te simți pregătită. Vorbește-ți adevărul, atâta tot.
Din toate poveștile pe care le spui sub umbrela Woman Scars, este vreuna care a avut cel mai mare impact asupra ta?
Fiecare dintre poveștile pe care le culeg pentru Woman Scars are un efect foarte puternic asupra mea. Mă tot gândesc la povestea respectivă mai multe zile după ce o înregistrez, înainte să încep să o editez. Și după ce termin de editat fiecare poveste, simt ca și cum m-am îmbogățit pentru că fiecare vine cu niște înțelepciune pe care, dacă o asculți și o integrezi cu atenție, ajungi să o prețuiești ca pe ceva foarte valoros.
Probabil că, până la momentul de față, cele mai puternice pentru mine au fost povestea Mironei, care a trecut printr-o experiență răvășitoare la 17 ani sau povestea Corneliei, care a suferit un accident la 5 ani, ocazie cu care a avut o experiență extracorporală. Dar le menționez pe cele două doar pentru că sunt cele mai recente la care am lucrat.
Realmente, fiecare poveste e suprinzătoare. Pe mine fiecare înregistrare mă face să mă minunez ce povești incredibile duc oamenii de lângă noi cu ei, fără ca acest lucru să fie vizibil la suprafață.
Ce înseamnă să realizezi un astfel de proiect?
Înseamnă, în primul rând, să accepți să devii vulnerabilă. Eu m-am gândit să pornesc proiectul cu auto-portretul meu în primul rând pentru că de acolo s-a născut ideea lui, de la propria mea cicatrice și apoi pentru că mi s-a părut că e cel mai potrivit mod în care pot convinge alte femei să devină ele însele vulnerabile – empatizând cu ele, arătând și eu povestea mea, înainte de toate.
Apoi, mai înseamnă să inviți și să convingi alte femei să devină ele însele vulnerabile și să vorbească în mod public și asumat despre viața lor. Și asta e partea cea mai dificilă. Dar știam de la început că va fi așa.
Mai înseamnă să fii dispusă să asculți, punându-te în întregime, pe tine, între paranteze.
Resursele fizice de care am avut nevoie sunt un studio foto minimal, unde să pot face fotografiile în această stilistică minimalistă pe care am ales-o, tocmai pentru a nu distrage atenția de la povești.
Când urmează să fie lansat Woman Scars?
Proiectul va fi lansat în luna octombrie când expoziția Woman Scars, care va reuni 20 dintre portretele realizate în cadrul proiectului, va fi vernisată în trei spații alternative din București: un spital de oncologie, o librărie și un centru comunitar. Revenim cu date și locații mai clare pe parcursul verii.
Ideea a fost să expunem fotografiile într-un spațiu în care să existe deja o parte a publicului țintă, un spațiu care nu e galerie de artă și nu este destinat neapărat unui eveniment artistic și care ar putea deveni un teren de discuții despre provocările cu care se confruntă femeile, despre vulnerabilitățile și puterea acestora.
La vernisaje vor fi invitate și femeile participante în proiect și, încercăm, diferiți profesioniști din zone precum sistemul de sănătate, psihologi, ONG-iști sau alți diferiți factori de inițiativă și decizie.
Unde se poate vedea și cui se adresează proiectul?
Momentan, proiectul este prezent în social media, pe pagina de Facebook și pe Instagram.
În foarte scurt timp, vom lansa și website-ul proiectului, care va reuni la final toate portretele realizate, iar în toamnă vom expune 20 dintre portrete în cadrul expozițiilor ce vor încheia proiectul.
Proiectul se adresează, în primul rând, femeilor de toate vârstele, care fie se confruntă cu diferite probleme de viață și sunt în căutare de suport, fie empatizează cu rolul femeii în cadrul comunității lor și sunt interesate de un dialog constructiv care să pună bazele unor acțiuni viitoare de prioritizare a drepturilor femeilor. Aici încradrăm desigur și bărbații care sunt interesați de acest dialog și de prioritizarea drepturilor femeilor și sunt conștienți de adevărata dimensiune a rolului femeilor în cadrul comunității lor.
Dar, la fel de important, proiectul se adresează și părinților, profesorilor sau tutorilor care sunt interesați de ridicarea nivelului de conștientizare în rândurile adolescentelor cu privire la drepturile femeilor și adevărata dimensiune a rolului pe care femeile îl joacă în cadrul comunității lor. În ultima vreme, îmi pare a fi din ce în ce mai important ca discuții referitoare la aceste aspecte să existe în școli sau medii educaționale alternative pentru a crea un context pentru o maturizare sănătoasă și puternică a viitoarelor tinere femei.
Cum te aștepți să reacționeze publicul român?
Mă aștept ca publicul român să reacționeze cu un oarecare grad de interes, chiar dacă nu exprimat în mod explicit. Cred că nu e ceva foarte comun la noi să vorbim în public despre ceva ce poate fi considerat a fi un defect fizic, obținut ca urmare a unui eveniment nefericit din viața noastră.
Suntem, în general, mai înclinate, cred, dacă nu să ascundem, atunci să ținem pentru noi aceste lucruri, pierzând poate din vedere aspectul fundamental că acest tip de experiențe sunt ceea ce ne face mult mai puternice și ne conferă înțelepciune.
Cred că suntem parte a unei societăți care e mult mai interesată să vorbească public despre frumusețea fizică, așa cum este ea impusă de standarde destul de rigide și despre modalități de a augmenta această frumusețe.
Dar poate că mai important este efectul creat în intimitatea fiecărui privitor. Atâta vreme cât aceste portrete și poveștile din spatele lor reușesc să pună privitorul pe gânduri, să îl inspire poate, să îl însuflețească să își privească propriile experiențe dureroase ca pe surse valoroase de înțelepciune și putere, atâta vreme cât se întâmplă asta, consider că proiectul și-a atins scopul.
