E-an-na este o trupă de Folk Metal, în principiu, înființată în 2014, membri fondatori fiind Ovidiu Ban și Andrei Oltean. Primul lor clip de pe YouTube a apărut pe 22 septembrie, 2015, cu piesa Jiana, care s-a viralizat destul de repede.
E-an-na (sau Casa Cerului, în traducere din sumeriana antică), se prezintă drept un spațiu al libertății, al creativității, al sinelui autentic (ceva dovedit de fiecare membru în parte) și, mai ales, un spațiu creat din pasiune și dedicare pentru muzică.
Am ales să fac acest interviu pentru că ador atmosfera creată în cadrul fiecărui concert, pentru că mereu am avut ce învăța de la acești oameni (și cred că nu doar eu, au multe de dat publicului lor) și pentru că, din punct de vedere artistic, au o sclipire care depășește „știința” sau aptitudinile muzicale pur teoretice. Iată, deci, că i-am abordat și s-a înfăptuit interviul de mai jos, unde discutăm, bineînțeles, despre artă, etichete, elitism, despre relația artist-public, liberă exprimare și alte câteva teme pe care consider că trebuie să le avem în vedere.
În biografia trupei, genurile muzicale abordate sunt prezentate astfel: Folk Metal, Folkcore, Unexpected Deviations. Aceste „deviații”, cum le numiți, afirmă că nu aparțineți unui gen anume sau că aparțineți de multe altele. Muzica voastră este fluidă, ați demonstrat asta. Este necesar să etichetați muzica pe care o creați?
Andrei Oltean: Da şi nu. Din punct de vedere artistic, eu consider că nu este necesară o etichetare. Însă e nevoie din punct de vedere al promovării, al încadrării într-un şablon familiar ascultătorului, cât să poată zice „îmi place/nu-mi place direcţia aia”.
Ban Ovidiu: Etichetarea este mai mult pentru motive de marketing. Dacă îți place un anumit gen de muzică, șansele să-ți placă toate trupele din genul respectiv sunt oricum foarte mici, dar dau un sentiment fals de apartenență la un anumit grup, lucru care din păcate a dictat cum merg platformele de streaming/social media etc. Noi am pornit cu dorința și numele de E-an-na (Casa Cerului) tocmai ca să ne facem o lume a noastră, în care avem libertatea să facem orice gen de muzică dorim.
Paul Cristian: E okay să ne încadrăm într-un stil/gen muzical ca punct de plecare. Ulterior putem încerca diferite deviații de la tipar, explorând și alte genuri, dar eu cred că mereu am păstrat esența noastră de Folk Metal în tot ceea ce am făcut.
Există cel puțin un element constant în discografia voastră, prin care puteți defini ceea ce faceți?
A.O.: Suntem noi, în cea mai mare parte aceiaşi oameni. Avem un anumit stil de a cânta, de a articula notele şi cuvintele, şi asta se simte indiferent de specificul stilistic al materialelor lansate.
B.O.: Avem noi nebunia noastră pe care sperăm să o identifice lumea în muzică, să știe de la prima ascultare că e E-an-na.
P.C.: Cel mai probabil ar fi supriza când dai next.
Jiana. Nesfârșite. Fascinathanatango. M.L.R. Alveolar. Fiecare dintre aceste materiale discografice are un concept aparte. Alte stiluri, alte direcții. Este Alveolar albumul care se apropie de stilul abordat inițial în Jiana sau Nesfârșite? Poate fi considerat ca o întoarcere la origini, așa cum ar crede unii ascultători?
A.O.: Da şi nu. E ca atunci când te întorci în oraşul de baştină după ani de zile. E acelaşi oraş, dar în acelaşi timp nu e. Te-ai schimbat şi tu, s-a schimbat şi el, şi în ciuda faptului că ajungi în nişte locuri familiare şi încărcate de nostalgie, sentimentul va fi unul nou, nu o copie a altor vremuri.
B.O.: Dorința de a explora a existat de la începutul formației și încet-încet s-a văzut tot mai mult, de la schimbările de pe Nesfârșite, la single-urile din 2020 (Ies/Dulce) fiind destul de îndepărtate de lansările anterioare, la EP-urile conceptuale de după.
Cum am menționat de prima dată, muzica voastră este fluidă. Faceți salturi mari între lansări, Fascinathanatango și M.L.R fiind cu totul diferite nu doar de Jiana și Nesfârșite, ci și una de alta. Aceste două materiale reprezintă o etapă experimentală de la un capăt la celălalt. Ați avut sentimentul că „vă pierdeți”?
A.O.: Depinde cum definim a ne pierde. Cu siguranţă ne-am pierdut şi regăsit unii de alţii de o mulţime de ori, având preferinţe atât de diversificate. De asemenea, pierderea într-un stil poate fi o aventură menită să ne ajute să-i explorăm vastitatea. Ceea ce e pierdut nu e neapărat pierdut pentru totdeauna. În plus, avem nişte elemente comune, antemenţionate sau nu, care servesc drept fir al Ariadnei prin acest deşert.
B.O.: Facem salturi destul de mari pentru că avem drag de muzică în toate formele ei.
P.C.: Nu simt că am ajuns încă la etapa în care să afirmăm că ne pierdem. Suntem la capitolul de explorare muzicală.
Cum răspundeți acestui sentiment când e transmis de public?
A.O.: Cred că pentru public sunt mult mai dificile aceste salturi decât pentru noi. Şi pot înţelege acest lucru. La fel l-am trăit şi eu de nenumărate ori cu diverse trupe, uneori rezonând cu noua abordare, alteori îndepărtându-mă. E normal. Există o dinamică, o relaţie schimbătoare de-a lungul timpului între două entităţi, aşa cum este cazul între E-an-na şi fiecare fan în parte. Mai ales că nici nu plecăm iremediabil într-o direcţie, să spui că suntem „schimbaţi/pierduţi/împietriţi într-un anume stil” pe vecie. După M.L.R am revenit cu cea mai agresivă piesă a noastră, Amprentă, şi apoi cu Alveolar, un album perceput oarecum „mai pe stilul vechi E-an-na” (deşi eu nu consider asta). Cred că poate fi o sursă de confuzie destul de mare. Motiv în plus să le fim recunoscători celor care au rămas alături de noi, sau „s-au întors” înţelegându-ne nestatornicia.
B.O.: Le mulțumim celor care participă într-un mod sau altul la această călătorie fără destinație numită E-an-na.
P.C.: Încercăm cumva să îi împăcăm pe toți, și cum a zis și Ovidiu, suntem foarte recunoscători celor care sunt și au fost cu noi pe tot parcusul drumului nostru muzical.
Într-un intereviu pentru Pov21 (YouTube), Andrei menționa că fiecare piesă ar trebui să însemne ceva. Facem un pas în plus: puteți explica, pe scurt, ce înseamnă fiecare material discografic sau ce anume v-ați propus când ați lucrat la ele?
A.O.: Eu nu îmi propun lucruri când scriu muzică, dacă nu e vorba de un album conceptual. Ceea ce nu a fost cazul decât la Fascinathanatango, unde l-am împărţit în două: percepţia spiritului pre- şi post-moarte. Important e să rezonăm şi să trăim muzica pe care o facem, să o simţim cu adevărat.
E adevărat că fiecare material are o însemnătate aparte, atât prin conceptele pieselor, cât şi prin trăirile pe care le-au generat în perioada respectivă atât înregistrările, cât şi concertele de promovare rezultate.
Nesfârşite, de pildă, nu e un album conceptual, însă are câteva suite de piese care se leagă, nişte „sub-concepte”, în special din punct de vedere auditiv (Viu – Aer, FGAN – Epitaf, Frica – Zadar – Îzbândă şi a râvni, Apele Îngheţate – iO.tă – În Frânt).
B.O.: Când am venit cu conceptul de la M.L.R., mi-am dorit să spulber acest elitism și război fictiv între muzică lăutărească/manele și rock. Muzica respectivă, la rândul ei, e plină de complexități și elemente superbe, la fel cum și rock-ul e plin de piese slabe și cu mesaje penibile. M-am atașat foarte mult de simplitatea aparentă a unor mesaje din piese lăutărești sau manele și cât de ușor ajung și transmit ceva ascultătorului.
În interviurile pe care le-am citit sau ascultat ați adus mereu vorba, într-o formă sau alta, de infidelitate, elitism și etichetări categorice referitor la artă, respectiv muzică. V-ați confruntat de la început cu acest trend de artă „fixă” și „loială”?
A.O.: În primul rând, apreciez studiul prealabil. Uneori nici eu nu ţin minte ce-am zis prin interviuri. Sigur că ne lovim de astfel de concepte cu aplicabilitate practică. Noi până la M.L.R deja am reuşit să avem un fan-base mai mult decât mulţumitor pentru o trupă metal din România, iar acel „şoc cultural” pe care l-am lansat în 2021 a necăjit oameni. Am avut parte de „guri rele” şi la începuturi, când nu ni se imputa nestatornicia, ci prezenţa elementelor de folk în muzica noastră. La vremea respectivă (în jurul lui 2016), ceea ce era cunoscut în Europa drept „epoca de aur a folk metal-ului” era cam pe ducă, iar în România totul întâmplându-se cu întârziere (mai ales în ceea ce priveşte curentele culturale), a picat la ţanc ocazia de a ne acuza de a călări vreun val, fără să simţim neapărat că în folk metal ne e locul. Evident, nu sunt de acord. Pasiunea mea pentru stilul ăsta datează de prin 2004-2005, iar instrumentele mele principale atestă veridicitatea ei. În orice caz, am trecut peste toate criticile fără prea mari bătăi de cap, întrucât fiecare e îndreptăţit la o opinie, chiar şi greşită. Noi ne-am făcut treaba aşa cum am ştiut, am evoluat cum am putut, şi asta ‘om face în continuare.
B.O.: Muzica e prea frumoasă ca s-o punem în cuști.
P.C.: Cred că tot timpul a fost cineva supărat pe noi, indiferent ce acțiune sau decizie am luat. Până la urmă, dacă vrei să sapi după un motiv de hate, îl poți găsi lejer pentru orice. E vorba dacă ajungi la o maturitate încât să înveți să treci peste și mai ales să începi să-ți aloci energia în lucruri pozitive.
Vorbind de loialitate, din poziția voastră de creatori, ce înseamnă să te vinzi, dincolo de schimbarea stilului?
A.O.: Eu nu prea ştiu să vând, dar personal cred că are legătură tocmai cu elementele alea comune diverselor perioade din viaţa trupei care ne dau o identitate dincolo de compoziţii. Înseamnă să se ştie cam ce atmosferă va fi la un concert E-an-na şi de ce e de neratat. Lucru pe care am senzaţia că mulţi îl ştiu. Suntem norocoşi, nu?
Dacă prin „a te vinde” te referi în sensul cu conotaţii negative, atunci răspunsul e că nu suntem nicidecum acolo. Aia ar însemna două lucruri care ne lipsesc: să nu ne mai placă ceea ce facem şi să trăim din muzică. Ambele sunt false în acest moment.
B.O.: Să faci ceva ce nu-ți place cu speranța că o să-ți aducă un anumit câștig. Poate însemna diferite lucruri. Unii artiști lansează aceeași piesă, dar nu ai cum să dovedești ce e în sufletul lor, poate ei chiar asta simt să facă. Mi se pare că judecăm prea mult alegerile artistice. De multe ori, arta are nevoie de timp să fie înțeleasă, iar oamenii sunt prea direcți cu opinia inițială.
Ce este muzica? Ce este muzica voastră, mai ales? Este cultură, incultură, artă de dragul artei, doar muzică?
A.O.: E muzică. Pentru unii e un lucru destul de important încât să-şi facă tatuaj cu logo-ul E-an-na sau să ne trimită scrisori în alfabetul nostru, şi aşa mai departe, iar pentru alţii e doar prilej de ieşit la o bere cu prietenii într-o seară, pe un fundal sonor ok. Frumuseţea constă tocmai în varietatea acestui spectru.
Pentru mine, muzica a fost întotdeauna escapism. Mai mult de atât, conceptul E-an-na descrie acea lume nouă pe care am tot pomenit-o, ascunsă de toate metehnele vieţii mundane şi dedicată întru totul frumosului, creaţiei, cântatului toată ziua etc.
B.O.: O evadare temporară din lumea din jurul nostru.
Primele voastre lansări discografice promiteau vag o anumită direcție, ofereau acea senzație de continuitate. Ați rupt acest lanț odată cu Fascinathanatango și M.L.R. Mai mult, Malere a declanșat această discuție despre muzică, incultură și cultură, și lipsă de loialitate față de „nișă”. În spațiul public discuția a fost reluată în urma unei prestații de la Untold, care a dus inclusiv la amendarea directă a trapper-ului Gheboasă. Voi ați susținut întotdeauna că este mult mai productiv ca fiecare să asculte și să creeze ce își dorește, fără judecăți, întrucât muzica e în primul rând divertisment, o formă de comunicare accesibilă. Din punctul vostru de vedere, de unde vine această tendință de a trage la răspundere artiștii și consumatorii, taxând gusturile și actele artistice prin acest apel constant la morală, cultură, incultură și alte astfel de concepte care responsabilizează arta și obligă consumatorii să tindă spre o selecție exigentă, dependentă de aceste filtre vagi?
A.O.: Discuţia e destul de complexă şi cred că depăşeşte graniţele acceptabile ale unui interviu. Normal, ca orice artişti care cred în ceea ce fac, sunt(em) de părere că dreptul la liberă exprimare e inalienabil, în special în artă. E adevărat că şi eu strâmb din nas la anumite piese când aud nişte versuri gândite cu neuronul pensionat, însă e o diferenţă între a nu-ţi plăcea şi a impune altora anumite direcţii și cenzuri.
Cu toate acestea, o să critic întotdeauna efectul de bulgăre pe care îl are societatea de consum asupra artei: nevoile comerciale adesea împing standardele tot mai jos pentru o mai mare digerabilitate. Prin prisma asta, eu văd doi factori care influenţează negativ producţia de muzică în secolul nostru. Primul este nevoia de accesibilitate dusă la suprasimplificare. Accesibilitatea în sine nu va fi niciodată un lucru rău, atâta timp cât lasă şi o portiţă pentru cei care vor să se aventureze în a-şi educa întrucâtva gusturile (nu găsesc o traducere mai potrivită pentru conceptul de acquired taste, de acolo şi termenul relativ nefericit pe care l-am ales). La suprasimplificare intră inclusiv tendinţa de a profita de atenţia tot mai scurtă a consumatorului bombardat de media zi după zi, oră după oră, pe fiecare ecran de care e înconjurat. Dacă nu ai captivat în primele două secunde, nu exişti. Nu mai e neapărat muzică, de multe ori e doar o cursă. Adică tot ce urăsc eu mai mult şi sper să nu găsesc în artă: competiţia.
Al doilea factor e şocul. E o cantitate tot mai mare de muzică, ba chiar de faimosul conţinut, că ăsta-i termenul de actualitate, şi e nevoie de metode tot mai radicale de a da din coate pentru a te face observat. Cred că pe măsură ce consumăm mai mult, ni se toceşte simţul cu care percepem extremele: totul trebuie să fie mai şocant, mai porno, mai violent, mai controversat. Adeseori şi pentru mine e mult. Dar din nou, eu mă plâng doar de tendinţe dictate de nevoi financiare, nu de conceptul în sine de a avea dreptul să te exprimi cum simţi. Numai să simţi dracului cu adevărat.
B.O.: Din dorința oamenilor să se simtă superiori. Lipsa de încredere în sine duce la o nevoie de a considera că orice îți place ție sau pe care-l faci tu este cel bun (aproape un fel de „religia mea este cea adevărată că este religia mea”), este moral, deși de multe ori împlică să închizi ochii la lucrurile „nasoale” pe care le-ai judeca la alții. Astfel, totul devine un război aproape sfânt prin ochii celor care fac acest lucru cu orice ocazie. Ei sunt luptătorii culturii, puși pe un piedestal de către propria persoană. Această cenzură nu are ce căuta în artă, din punctul meu de vedere. Față de noi, și chiar față de trapper-ul Gheboasă, menționat de tine, de multe ori sunt și alte cauze pentru care lumea pornește această luptă.
Activitatea voastră este foarte consistentă, inclusiv în social media. Interacționați constant cu publicul. O formă de interacțiune a fost și seria de clipuri NananaTV. Vor continua?
A.O.: N-am idee. Probabil că în ultima vreme, la frecvenţă foarte redusă, că n-avem timp nici să le gândim, nici să le montăm, nici să înregistrăm antepomenitul conţinut pentru ele.
B.O.: Sperăm să găsim o metodă să le mai facem. Majoritatea sunt făcute în timp ce încă eram la facultate, deci aveam un număr decent de ore disponibile într-o zi.
P.C.: A fost o perioadă foarte frumoasă când aveam timpul liber și inspirația pentru NananaTV. Cumva, ușor-ușor s-a transformat într-o interacțiune mai directă și reală cu fanii, prin Instragram Lives unde comunicăm direct cu fanii despre ce prostii mai facem.
Vă tentează Twitch sau YouTube Live Streams?
A.O.: Recent ne-am îmbătat la Iaşi şi Galaţi şi am făcut stream pe Instagram în fiecare seară după concert. A fost distractiv. Mă rog, da, ne gândim, dar aceeaşi poveste: timpul şi energia.
B.O.: Da, doar că nu am un setup care să-mi permită acest lucru și, din păcate, nici timp.
P.C.: Mie mi-ar plăcea maxim un podcast din ăla cu viewers puțini, dar buni, în care să stăm cu orele și să râdem despre subiecte muzicale, poate chiar să facem react la muzica din România.
La ce inițiative în social media vă mai gândiți?
A.O.: O să sper că aici zice Ovidiu ceva. Eu am comportament de boomer pe social media.
B.O.: Îmi doresc să ajung să cunosc fanii mai mult, să găsesc mai multe metode prin care putem comunica cu ei și metodele să fie sincere. Am deja alergie la postările clasice impersonale de tip știri A.I generated oferite de către formații.
Când vorbim despre o trupă, știm că vorbim de cheltuieli, investiții, colaborări cu alți oameni implicați în organizarea concertelor și festivalurilor etc. Eforturile financiare despre care vorbim, destul de rar în general, permit continuarea activității artistice, mai ales pentru cei din industria creativă independentă/privată. Aduc acest aspect în discuție din cauza unei modificări a codului fiscal, care propune creșterea TVA-ului pentru bilete de la 5% la 19% în domeniul privat. Dacă această schimbare ar fi implementată, cum v-ar afecta? Ce se va întâmpla cu E-an-na?
A.O.: Din punct de vedere financiar, va fi dezastru. Însă implicaţiile noilor măsuri fiscale sunt atât de mari, încât ne afectează, înainte de toate, ca indivizi, nu doar cu activitatea trupei. Nici nu am apucat să simulăm prea bine ce înseamnă asta pragmatic vorbind, fiindcă oricum sunt alţi oameni care o fac mult mai elocvent, cu exemple la scară mai mare (vezi Iabilet şi Metalhead, de exemplu). Se va scumpi totul din nou şi vom supravieţui cum putem. Norocul nostru este că nu E-an-na ne aduce pâinea pe masă (deşi nu cred că s-ar plânge nimeni dacă într-o bună zi ar fi aşa), şi că facem în continuare totul din pasiune. Mie nu prea-mi place să arunc cu fraze de lemn de soiul „susţineţi artiştii”, care se răsfolosesc atât de des prin cercurile noastre. Tuturor oamenilor o să le fie greu, nu doar artiştilor. Şi da, ar fi absolut minunat ca cei care pot să susţină şi artiştii care le plac.
B.O.: În măsura în care putem, vom face muzică cu drag, iar din momentul în care simțim că este prea mult vom comunica asta și vom căuta soluții cu fanii. Fie că-i crowdfunding sau altceva.
P.C.: Eu zic că o să ne descurcăm noi cumva. Oricum e în spiritul nației să îndurăm toate greutățile vieții, ca și până acum.
Relația cu publicul vă ține în viață cariera muzicală, aș îndrăzni să afirm. Oferiți cu generozitate din voi pentru cei ce contribuie activ fie pe Patreon, fie prin achiziționarea merch-ului etc. În timpul strângerii de fonduri pentru Alveolar ați dat fiecărui participant ceva înapoi. De unde această energie și deschidere să oferiți constant ceva, fără să vă limitați la concerte și lansările uzuale de pe platforme precum YouTube, Spotify, Bandcamp?
A.O.: Ca să ţii o trupă în viaţă (şi nu mă refer în comă, pe un pat de spital) e nevoie să fii creativ în mult mai multe domenii decât doar muzica în sine. Fiecare dintre noi se ocupă de diferite aspecte ale maşinăriei ca să o putem întreţine şi creşte. E ca şi cum ai avea o companie, însă produsul la care lucrezi nu e întotdeauna ceva de vânzare. Efortul, însă, e la fel de mare. Eu îmi iau energia din credinţa în marea majoritate a muzicii pe care o scoatem, şi de la o vreme din bucuria nespusă de a descoperi că fani mai tineri decât noi sunt inspiraţi să facă la rândul lor muzici extraordinare.
B.O.: Realist vorbind, sunt foarte multe acte muzicale existente și atunci este necesar să oferi ceva constant. Nici algoritmii moderni nu te ajută și vorba celebră „ochii care nu se văd, se uită” este adevarată în acest aspect. Energia e totusi ciclică, o dau către fani pe social media și Patreon, iar ei mi-o dau înapoi.
P.C.: Aș adăuga ideea că poate și noi, la rândul nostru, ne-am fi dorit să primim o astfel de deschidere de la trupe pe care le admirăm, fiindcă am prins și perioada când era doar concertul și CD-ul, maxim o știre despre un artist sau altul.
Gânduri de final, comentarii, completări?
A.O.: Întotdeauna. În primul rând mulţumiri, pentru interviul ăsta: cum spuneam, întotdeauna apreciez când există research în prealabil, când se simte calitatea conversaţiei. Precum în cazul acesta. Şi mult succes cu viitoarele interviuri! Pentru cititori: vă pup şi ne vedem!
B.O.: Mulțumesc mult pentru intrebări! Sunt foarte bune!
P.C.: Vă super mulțumim! Vă pupă E-an-na.
Pentru mai multe informații despre trupă puteți accesa site-ul lor oficial: https://e-an-na.com/, YouTube, Spotify, Bandcamp. Îi puteți urmări pe Facebook, Instagram, Tiktok. Eu vă recomand să-i ascultați – cred sincer că E-an-na este o trupă care trebuie și merită să fie ascultată măcar o dată de fiecare dintre noi; bonus, în social media sunt oameni amuzanți care interacționează cât pot de des cu publicul, ceea ce, cel puțin mie, îmi induce ideea de comunitate mai mult decât cea de relație simplistă între artiști și fani.
