Pe scriitorul Dan Ivan l-am descoperit în 2019, când a debutat în proză la editura Nemira și am citit Mila 23, o carte care mi-a accentuat dorul de o Deltă pe care nu am cunoscut-o neapărat, în orice caz nu așa, și de care m-am apropiat tocmai prin intermediul unei cărți scrise dintr-o perspectivă personală, umană, obișnuită și totodată deloc banală. Despre Mila 23 am scris aici.
Astăzi am bucuria să dau mai departe ce am aflat despre cartea sa cea nouă chiar de la autor – este vorba despre Cămașa roșie, un roman care se citește cu sufletul la gură (și cu multe nedumeriri, în primă fază, până încep să se lege firele poveștilor celor cinci generații). Și nu doar despre carte, ci și despre procesul de scriere și de documentare, despre cum se împletește ficțiunea cu autobiografia și care sunt șansele să ajungă pe mici ori mari ecrane Cămașa roșie, despre care scriu curând pe ancazaharia.ro.
E un salt mare de la Mila 23 la Cămașa roșie. Dacă prima se inspira din experiențele pe care le-ați avut ca medic în Deltă, romanul cel nou pare să nu aibă o legătură vizibilă cu biografia cunoscută a autorului – chiar dacă există și ceva autoreferențial pe alocuri. În măsura în care se poate devoala, de unde a apărut povestea aceasta și de ce a ținut ea să fie spusă?
Dacă saltul despre care ați pomenit există cu adevărat, sper că e unul pozitiv, înainte. Acum fără glumă, Mila 23 a fost scrisă într-un interval foarte scurt, de doar două-trei luni, a fost o descărcare. A rămas într-un format frust, la care nu am mai simțit nevoia să fac prea multe ajustări și nici să îndulcesc sau să verific conștiincios frazele. Nu aș fi acceptat să fac schimbări, dar nici nu mi s-au cerut, am simțit că Mila 23 trebuie să rămână așa, relativ bolovănoasă și da, ea este bazată într-o proporție covârșitoare pe experiența personală.
În Cămașa roșie există suficientă ficțiune, dar și multe întâmplări reale petrecute mai cu seamă în viața proprie sau în cea a familiei mele, dar asta nu exclusiv. De exemplu, bunicul din partea mamei, ca și bunicul doctorului din roman, chiar a colindat Italia timp de aproape doi ani, apoi la 18 ani s-a înrolat ca voluntar în armata română, a luptat la Mărășești, s-a îmbolnăvit de tifos și a fost declarat mort, fiind dezbrăcat și aruncat pe un morman de cadavre din morga improvizată a spitalului Sfântul Spiridon din Iași.
Legătura cu Italia, în afară de ceea ce știu despre bunicul, fără să mi-o explic, e una pe care mai degrabă o simt decât o cunosc.
Cămașa roșie garibaldistă pe care a purtat-o Antonio, stră-străbunicul lui Davide, în expediția celor 1000 ar trebui să fie un simbol al eroismului, însă pare că acolo e doar izvorul blestemului care s-a abătut asupra familiei Martinelli.
Povestea lui Davide e o poveste a luptelor cu diverși Goliat, multe din ele pierdute, o poveste a căutării de sine, poate a regăsirii, istoria și geografia sunt doar cele care m-au ajutat să creionez cadrul acestei căutări.
De fapt, credeți în faptul că textele își găsesc autorii? Sunt curioasă cum decurge procesul de scriere în cazul dumneavoastră, dacă țineți cont de ce ar vrea publicul să citească, dacă credeți în inspirație și muze sau dacă totul e „chirurgical”, stabilit în detaliu după un plan de documentare și execuție minuțios. Mai ales că avem cinci generații de personaje care trăiesc sau se mută dintr-o țară în alta, dintr-un sistem în altul.
Da, cred că într-un fel textele își găsesc autorii, iar eu unul nu scriu ceea ce ar vrea cineva să citească, ceva aliniat la ultimul trend ca stil sau subiect. Scriu ceea ce simt. Și mă las deseori condus de inspirație. Dar evident, scriu cu speranța că textele își caută apoi cititorii și îi și găsesc, și că celor care citesc cartea le plac ideile și felul în care paginile sunt scrise.
Nu am un plan minuțios prestabilit când scriu. Dar câteodată, dacă nu cumva întotdeauna, ai nevoie de consistență. Și o să mă leg de cele 5 generații de care ați pomenit. Inițial mi-am dorit să creez în câteva pagini, maxim 4-5, o istorie a familiei Martinelli care să fixeze acel fundal al blestemului lacomiei, dar și al morților violente care au urmărit familia. În loc de 4-5 pagini a ieșit o mini cronică de familie întinsă pe mai bine de 60 de pagini, dar care, așa cum am spus mai devreme, în loc să mă încurce mi-a oferit suportul pentru a îl zugrăvi mai bine pe Davide.
A fost mult de lucru, apropo de detalii și documentări, asta dacă ar fi să mă gândesc numai la evenimentele tragice, toate reale, de altfel, care au curmat viețile celor din familia Martinelli. A fost o carte muncită, dar până la urmă mi-a făcut plăcere să o scriu.
Dar pare că există o relație specială și cu orașul italienesc Udine – și aici chiar sunt curioasă, cu riscul impoliteții, să aflu dacă e vorba de o alegere făcută din motive ce privesc strict narațiunea sau dacă sunteți legat afectiv, personal, de oraș. Ceva din duioșia cu care este privit și ilustrat Udine, rezultând într-o imagine mai reușită decât cea a unei campanii de promovare din rațiuni turistice, mă face să pariez pe a doua variantă.
Sper să nu vă dezamăgesc cu ce urmează să spun. Cunosc bine orașul și de altfel ajung destul de des acolo. Vedeți, am spus deja „acolo”. Îmi face mare plăcere și mă bucur cu fiecare ocazie când mă aflu în Udine sau oriunde în Friuli. Dar duioșia pe care ați sesizat-o, și mă bucur mult că ați sesizat-o, este a eroului, a lui Davide.
Întâlnim referințe – pe care nu sunt sigură că le-am descoperit și eu în totalitate – cum ar fi unele ce țin de muzică, de artă (aici aș menționa chiar coperta), ce nu fac altceva decât să dea și mai multă autenticitate și deci credibilitate narațiunii, ancorând-o altfel în realitatea unui moment precis în istorie. Cum și-a găsit locul aici sculptura, de exemplu?
Am avut șansa ca adolescența mea să se suprapună cu epoca de aur a muzicii pop rock și a rockului progresiv din era post Beatles. Orice adolescent visa să cânte într-o trupă la chitară, la tobe sau la bass. Dar mai presus de asta, visam pe vremea aceea să ajungem la un concert Jethro Tull, King Crimson sau Pink Floyd. Și dacă tot pomenesc de idolii mei de atunci și de acum în ce privește rock-ul progresiv, ei bine, mi-am împlinit un vis, i-am văzut pe cei de la King Crimson, colosali în ciuda vârstei sau vremurilor, într-un concert fantastic la Perugia, concert pe care l-am menționat și în carte.
Sculptura nu putea să lipsească pentru că în miezul intrigii se află cele două statuete ale lui Brâncuși aflate indirect în posesia eroului principal. Povestea lor conține multe elemente reale.
Având în minte sculptura și numele eroului principal, am conceput coperta cu un David al lui Michelangelo încarcerat ca și eroul romanului. Davide vrea sau trebuie să se elibereze la propriu, dar și de blestemul neamului său, al cărui ultim vlăstar este. Ultimul, dar nu și cel din urmă. Coperta a patra înfățișează umbra statuii lui Michelangelo proiectată pe zidul palatului din Piazza della Signoria din Florența. E o poveste interesantă cu blocul de marmură din care Michelangelo a sculptat statuia lui David. Blocul din marmură de Carrara trecuse în decursul a peste 50 de ani prin mâinile mai multor sculptori care s-au văzut nevoiți fiecare, după ani de trudă, să renunțe la lucrarea începută pentru că li se părea că marmura nu e suficient de compactă și are multe defecte. Dar a urmat geniul. Michelangelo chiar a speculat o spărtură din blocul de marmură, transformând-o în spațiul dintre brațul drept și corpul lui David. Desigur, Michelangelo nu distruge opera vreunui înaintaș ca să creeze o capodoperă. Însă paralela aceasta dintre sculptura lui Michelangelo și statuetele lui Brâncuși din roman e interesantă, dar am descoperit-o doar de curând și nu a fost ceva premeditat.
În același timp, istoria „mare”, cu conflicte și nedreptăți, nu are cum să lipsească, pare esențială pentru ca personajele să poată fugi din Italia în România pentru ca, ulterior, urmașii lor să fugă în sens invers, înapoi la origini. Gândindu-mă acum și la Mila 23, poate nu e exagerat să întreb: în literatura pe care o faceți, vă pasionează dezrădăcinarea și adaptarea la noi moduri de viață, în noi locuri? Și dacă da, de ce?
Poate pentru că într-un fel sunt și eu un dezrădăcinat. După absolvirea facultății, când am primit repartiție în Tulcea, orașul mi s-a părut mic, prăfuit și trist, un capăt de lume. Călătoream cu trenul și nu foarte rar, cale de 8 ore până în București, ca să vedem un film la Cinematecă. În anii ‘80, tehnologia de azi și libertatea erau foarte departe. Apoi, doar un an mai târziu, când mă autoexilasem la Mila 23, Tulcea părea deja orașul luminilor, metropola, asfaltul la care ajungeam din ce în ce mai rar.
Ei bine, astăzi mă aflu de 9 ani în Austria, undeva la 900 de metri altitudine, deci într-un mic paradis, am aici cărțile, muzica, adică CD-urile și pe câțiva din cei apropiați, așa că îi spun „acasă”. Dar îmi lipsește într-un anume fel Bucureștiul și nu numai el.
Cămașa roșie e și o critică socială dură – sau așa am perceput eu referirile fără menajamente la viața în comunism, în special la influența nefastă a URSS asupra României, precum și la toate nedreptățile permise de sistem după Revoluția din 1989, în neclarii ani ʼ90, când totul părea să fie într-o zonă gri și legal, și moral. În ce măsură poate fi citită Cămașa roșie drept un roman despre destin și poate chiar despre traume transgeneraționale?
Ca să mă refer la prima parte a întrebării, o să spun o poveste legată de ceva ce am pomenit în carte, dar poate nu suficient de apăsat. În 2015 am avut neplăcuta surpriză să mă trezesc în mijlocul unei anchete DNA care începuse cu 3 ani înainte, însă asta aveam să aflu abia ulterior. Ne aflam în plină epocă a așa-zisului stat paralel, a culoarelor dedicate din justiție pe care trebuiau trimiși toți cei care deranjau pe cineva. Sistemul ăsta ticăloșit a ajuns atât de departe încât orice neînsemnat delator, apropiat de sistem și mânat de orice speță, oricât de măruntă sau falsă, putea să împingă pe culoar aproape pe oricine și-ar fi dorit. În cazul nostru, mulți au bănuit, dar nu pentru mult timp, că este o anchetă sectorială, mai degrabă de paradă, care trebuia să demonstreze corupția generală dintr-o zonă mult hulită, domeniul farma. Viteazul DNA veghea, nu-i așa, la cheltuirea banului public. Eu unul, e adevărat, nu eram singurul, dar m-am trezit cu un tratament puțin mai special: mascați dând năvală la birou, mascați acasă la ora 06:00 dimineața și în plus cu ziarele anunțate cu o seară înainte, cu amănunte, cu tot tacâmul, cu comunicat de presă, totul ca să poată publica fulminant și înfierând chiar din dimineața descinderilor. Doar întâmplarea a făcut să nu fiu în țară și să nu asist la circul ăsta macabru. De fapt, era doar începutul lui. Am ajuns în țară abia după două zile și a urmat una dintre perioadele cele mai negre din istoria mea personală.
Este interesant să vezi ce s-a mimat în România mai bine de 30 de ani, însă cu condiția s-o faci de undeva de pe margine. Acum ceva timp am fost înștiințat cu o întârziere de câțiva ani, absolut ilegală, că pentru o perioadă de 2 ani – și asta de vreo 20 de ori mai mare decât cea legală – asupra mea au fost luate măsuri de supraveghere tehnică. Frumoasă expresie!
Așa că întrebarea despre traume transgeneraționale cred că se potrivește mai degrabă României. România suferă într-adevăr de generații întregi, cotropită fiind de aceiași și aceiași dușmani interni.
Sigur că, odată ajunsă în mâna cititorului, cartea nu-i mai aparține autorului, nu mai putem controla impresii și direcții în care o apucă sau nu, uneori paradoxal. Totuși, dacă ar fi să vă imaginați cititorul romanului dumneavoastră, să-i spunem „cititor ideal”, cum ar arăta acesta și, mai important, cu ce sperați să rămână odată ajuns la final?
Câteodată am senzația că în România numai cei care scriu mai și citesc. Și de aici numărul extrem de mic de cititori de limbă română. În orice caz, nu scriu pentru cei care citesc cu creionul în mână și îmi cer scuze dacă asta supără pe cineva, dar ceea ce vreau să zic este următorul lucru.
În 1920, la București sosea mareșalul francez Joffre ca să decoreze orașele București și Mărășești, dar și pe Regele Ferdinand. Cu această ocazie, celebrul cofetar Capșa, furnizor al Curții Regale, creează „prăjitura mareșalului” – denumită Joffre. În paranteză, mareșalul suferea de diabet, ca și mine, drept care concentrația de zahăr din prăjitura care îi purta numele a fost ceva mai mică. Astăzi poate că nu mai știe multă lume cine a fost mareșalul Joffre, dar toți știu despre prăjitură. E favorita mea și trec pe la Casa Capșa la fiecare drum prin București. M-ați întrebat cu ce aș vrea să rămână cititorul odată ajuns la finalul romanului. Cu asta, cu gustul de Joffre.
Cum vă simțiți în raport cu lumea literară de la noi, dat fiind că trăiți în Austria? Există o anume dificultate în a ține legătura cu cititorii și cu ce se scrie astăzi în România?
Contactul meu cu lumea literară este foarte firav, am început să scriu târziu și mai ales după ce am plecat din România. Am citit literatură română, dar nu asiduu. La scriitorii români și în general la cărțile publicate în România ajung doar cu ocazia celor două-trei drumuri anuale pe care le fac în București. În plus, aș vrea să merg ceva mai țintit către scriitori talentați și atunci am nevoie de sfaturi de la un guru. O să încep să folosesc topuri de genul celor pe care le-am văzut pe site-ul dumneavoastră.
Trailerul cărții este unul ca de film, cred că și romanul în sine este unul cinematografic — prin capitolele scurte, salturile în timp și paralelele între vieți, modul în care puzzle-ul e complet abia la final, personaje cu secrete ascunse la vedere. Luați în calcul o adaptare cinematografică sau v-ați gândit la asta chiar în timp ce scriați?
Melodia din videoclip – peste care se suprapune timp de câteva secunde un fragment din imnul Italiei – este un fragment din recviemul lui Verdi și se numește „Dies irae”, ziua mâniei, ziua Judecății de Apoi. Versurile povestesc despre David, personajul biblic, învingătorul lui Goliat devenit acum înțeleptul împărat și o Sibilă, amândoi prevestind ziua Judecății de Apoi, Dies irae. Sunt mândru de scenariul și regia acestor câteva secunde și îi sunt recunoscător lui Ciprian Maxim pentru că m-a ajutat să îmi transform ideile într-un mic filmuleț.
Cred că scriitorul vede filmul în timp ce scrie sau imediat după ce a terminat de scris. În orice caz, mie așa mi s-a întâmplat la Cămașa roșie. Și desigur, dacă un regizor vede potențialul romanului, sunt gata să îi ofer tot concursul.
Care sunt următorii pași pentru Cămașa roșie, ce planuri și ce dorințe aveți pentru acest nou roman?
Îmi propun ca e-book-ul să apară până la început de aprilie. În plus, o traducere în limba germană va fi gata în prima jumătate a anului și am speranța că Das rote Hemd va fi publicată anul acesta la o editură germană.
La capitolul dorințe, aș vrea ca romanul să fie citit de mulți cititori, să fie plăcut de mulți dintre aceștia și dacă printre ei se numără și un regizor atras de proiect, să ajungem și la o ecranizare.