Cristina Drăghici este poetă și medic rezident pediatru, absolventă „Carol Davila”. A publicat în numeroase reviste literare și a debutat în 2019 cu volumul de poeme Anticorp (Editura Charmides). Fiind o prezență constantă la festivaluri, cluburi de lectură și evenimente de performance poetic, am întrebat-o pe Cristina ce mai face și cum se raportează la prezentul literar românesc.
Mihók Tamás: Cristina, trăiești în București, unde ești medic rezident și poetă-performer. Când ai timp să scrii poezie și ce autori autohtoni/autoare autohtone citești cu plăcere? Dar dintre străini/străine pe cine recomanzi?
CD: În timp, am învățat să mă raportez la poezie ca la un organism viu, la care nu pot ajunge cu adevărat doar cu jumătate din mine. Există (lungi) perioade de acumulare, când nu scriu, dar păstrez în memoria mea senzații și imagini pe care le folosesc în viitoare poeme. Scriu întotdeauna noaptea, când e liniște și nu mă grăbesc nicăieri.
Citesc cu plăcere poezii scrise de Judith Mészáros, Florin Partene, Dan Coman, Cosmin Perța, Teodora Coman, Florentin Popa, Anastasia Gavrilovici, Mădălina Căuneac, Svetlana Cârstean, Radu Nițescu, Moni Stănilă, Elena Vlădăreanu, Dmitri Miticov. Am dezvoltat o fascinație pentru poezia lui Emily Berry. În ultima vreme, îmi închei zilele citind poemele Nadejdei Radulova, Cristinei Peri Rossi și Alejandrei Pizarnik.
MT: Volumul tău, intitulat Anticorp, a fost bine primit de către cititorii de poezie versați. Textele plachetei au circulat multă vreme pe paginile social media de profil și ai fost invitată să citești din carte la numeroase evenimente literare. Cum te simți la patru ani de la debut? Odată cu trecerea timpului, poemele incluse în plachetă ți-au devenit mai apropiate/familiare sau, mai degrabă, te-ai îndepărtat/înstrăinat de ele?
CD: Poemele din Anticorp sunt scrise pe vremea când eram studentă, nici nu mă gândeam că vor fi mai mult decât un fișier word de pe desktop. La patru ani de la debut, mă simt mai responsabilă (și mai emoționată) în raport cu ce voi publica de acum înainte. Mă simt încă apropiată de unele poeme și total înstrăinată de altele. Sunt lucruri pe care aș avea curajul să le spun diferit, mai crud, aș îndrăzni să folosesc vocea aia care țipă, nu aș mai folosi vocea care șoptește din nevoia de a corespunde.
MT: Este actul poetic un gest terapeutic sau filantropic? Eventual ambele?
CD: În perioada asta a vieții, cred că actul poetic poate fi atât terapeutic, cât și filantropic, cât timp cel care scrie nu încearcă să menajeze. Cred, mai mult ca oricând, în lucrurile spuse așa cum sunt trăite, în adevărul senzațiilor acute, mai puțin confortabile.
MT: De ce merită să scrii poezie într-o lume cvasi-insensibilă la această specie literară și în care poeții sunt priviți ca o sectă?
CD: Cred că poezia, indiferent dacă o scriem sau o citim, poate fi privită ca un element ușor integrabil în sistemul nostru imun. Una dintre marile bucurii ale citirii poeziei mi se pare conștientizarea faptului că îți oferă șansa de a te regăsi pe tine sau părți fundamentale din tine. Recunosc că nu îmi e ușor să spun că scriu poezie atunci când sunt la spital, colegii sau îndrumătorii mei încă se așteaptă ca poezia să aibă rimă și să abordeze aceleași teme, să nu fie altceva decât un parametru în funcție de care spunem despre cineva cât este de boem și sensibil. Mi se pare vital să încurajăm oamenii să citească poezie, să privească lama ascuțită și luminoasă a bisturiului cu care poezia taie lianele din jurul gâturilor noastre și ne lasă să respirăm.
MT: În dezbaterile socio-culturale publice din ultima vreme, problemele minorităților devin din ce în ce mai articulate. Tu – în poezia ta, dar și în afara ei – cum te raportezi la mișcările feministe? Cât angajament cere poezia zilelor noastre?
CD: În poemele din volumul pe care aproape l-am definitivat, am încercat să redau câteva din trăirile incomode ale unora dintre noi, cu atât mai mult cu cât, nu de puține ori, am fost aproape de mamele unor copii diagnosticați cu boli terminale, mame abuzate sau părăsite, pentru care statul nu a putut face nimic. Unele dintre aceste mame au petrecut ani întregi în afara țării, în case în care așteptau, alături de alte mame, ziua în care copiii lor vor primi un transplant medular.
Din nefericire, multe dintre ele se reîntorc singure.
Ajutorul pe care (mai ales) femeile îl oferă neîntrerupt, în ciuda dificultăților cu care se confruntă în plan personal, energia lor de a face lucrurile să meargă mă fac să simt că avem nevoie, aproape organic, să scriem și să citim o poezie cât mai fidelă realității, în timp ce nu ne îndepărtăm de magia ei.
MT: Ai performat la Swords în Control Club, o scenă la care multă poețime aspiră. Ce vibe ai interceptat acolo? Cum ți se pare, în general, valul de noi proiecte sincretice care îmbină poezia și artele audiovizuale/multimedia? Care e plusul lor față de lecturile a cappella?
CD: Swords a fost și va fi o experiență inedită, atât pentru cei care performează, cât și pentru spectatori. De fapt, cred că termenul „spectatori” nu este adecvat, tocmai pentru că un performance poetic îndepărtează granițele, cel care performează se dizolvă în cel care asistă și invers. Am participat, alături de Cosmin Perța și alți poeți și poete, la Strada fără nume, proiect coordonat de Sorin DespoT, am lucrat cu Chris Redmond și o întreagă echipă de muzicieni. Cosmin ne-a promis tuturor că va transforma acea experiență în ceva constant în România, și așa a făcut. Mi se pare că poezia în combinație cu artele audiovizuale e mult mai engaging. Înlătură percepția colectivă conform căreia poezia este statică, lipsită de dinamism și forță care să poată fi redate muzical/vizual.
MT: Auzim multă lume plângându-se de sistemul nostru de promovare a produselor culturale. Pe tine ce te deranjează cel mai mult în circuitul de promovare a literaturii autohtone?
CD: Cred că mi-ar plăcea ca circuitul de promovare a literaturii autohtone să nu fie un spațiu în care promovăm, aproape exclusiv, prietenii și oamenii pe care îi simpatizăm din anumite motive.
Cred în ceea ce au de spus cei de care auzim mai puțin sau niciodată, în puterea celor care trăiesc și creează autentic și discret.
MT: Unde ți-ai dori cel mai mult să citești și cine să te modereze? Poate fi orice loc și orice om de pe mapamond.
CD: Pe Insulele Lofoten, pentru nesfârșita frumusețe a Aurorei Boreale. Fernanda Melchor.
MT: Ce proiecte literare ai în derulare?
CD: În prezent, dau o formă finală noului meu volum de poeme. Să scriu unele dintre textele de aici a fost pe cât de provocator, pe atât de eliberator. Îmi doresc foarte mult să ajungă la oamenii care ar putea avea nevoie de el.
MT: Provocare finală: Unde este localizabilă poezia? Dacă ar fi să alegi un singur organ al corpului omenesc, care ar fi acela?
CD: Aș alege sistemul neuroendocrin, acel ansamblu de structuri prin care sunt puși în circulație hormonii de care organismul are nevoie ca să poată funcționa.
Fotografii din arhiva personală a Cristinei Drăghici.
