Poate deloc întâmplător, prima mea întâlnire cu colecția Prima dragoste de la Editura Paralela 45 a fost cu cel mai nou roman al lui Cosmin Leucuța, Big in Japan. Cred că s-a văzut că mi-a plăcut și m-a surprins și din faptul că am scris despre carte aici, dar am și vorbit la lansarea ei de la Librăria Humanitas Oradea. Deși am aflat răspunsul la multe curiozități personale chiar la lansare, m-am gândit să reiau câteva direcții ale discuții și să conturez și altele pentru acest interviu, astfel încât viziunea autorului să ajungă la cât mai mulți cititori, potențiali sau deja convinși de experiența aceasta complexă despre care ai putea crede că e „doar o carte de adolescenți”. Nimic mai fals, după cum veți vedea în rândurile care urmează.
La lansarea de la Oradea ai spus că titlul cărții a fost unul dintre foarte puținele lucruri deloc negociabile la cartea asta, poate singurul. Și anume faptul că ai ținut neapărat ca el să fie acesta și nu altul, Big in Japan. Poți explica și cititorilor noștri de ce ai vrut acest titlu și de ce e important pentru tine? Care e povestea ta cu el?
De obicei primul lucru pe care îl stabilesc când mă apuc să scriu o poveste este titlul. „Big in Japan” a fost titlul pe care l-am stabilit încă de la prima variantă a poveștii, pe vremea când era ceva complet diferit de ceea ce s-a publicat. De obicei titlurile pe care le aleg sunt metaforice, și Big in Japan nu face excepție. Dar mai mult ca oricare altul, titlul acesta se potrivește atât ca metaforă a poveștii, cât și ca element constitutiv al ei. Funcționează pe mai multe paliere. Și am o legătură personală cu melodia respectivă, mă duce înapoi în anii adolescenței, îmi dă o anumită stare nostalgică, mă pregătește emoțional (și sper că și pe cititori) pentru povestea ce urmează.
În ceea ce privește dialogurile construite și limbajul folosit, sunt foarte curioasă în legătură cu modalitatea prin care le-ai construit. Mi se pare că e nevoie să fii adolescent ca să știi cum gândește și cum vorbește unul, altfel uităm și ajunge să sune fals vocea pe care le-o împrumutăm. Din punctul meu de vedere, în Big in Japan, ție ți-a reușit. Cum s-a întâmplat asta?
Da, e adevărat că n-am mai fost adolescent de vreo 20 de ani, și odată cu trecerea timpului ai tendința să uiți cum e să fii copil, să gândești și să vorbești ca un copil. Dialogurile pe care le scriu nu sunt atât inventate, cât furate. Tot ce pun în dialoguri, toate replicile, ezitările și pauzele, totul a fost rostit la un moment dat de cineva. Nu inventez dialoguri, cât le fur din jurul meu, și le reasamblez după cum am nevoie. Pe lângă asta, da, noi, adulții avem impresia că adolescenții vorbesc diferit de noi, dar nu-i nevoie să fie neapărat așa. Sigur că adolescenții au subiecte de discuție și griji diferite, dar o bună parte dintre ei sunt foarte capabili de dialoguri articulate foarte similare cu cele ale adulților. Așa că mi-am ales niște personaje pe măsură.
Cum a decurs construcția propriu-zisă a cărții? Ai avut o perioadă de documentare, una de scriere și rescriere? Și cum a fost ea diferită de munca la celelalte cărți ale tale? Ești unul dintre acei scriitori care sunt luați prin surprindere de faptul că scriu o carte sau e totul stabilit temeinic încă de la început și nu lași loc personajelor să își ia propriile decizii, așa cum auzim des când aflăm că un personaj și-a surprins creatorul?
În mod normal, când vine vorba de romane, există o perioadă înainte de scriere în care petrec multe ore structurând povestea, gândind ițele, punctele nodale, personajele și așa mai departe. Nu e un proces foarte strict, nu stau cu o listă în față și le bifez pe măsură ce le rezolv, dar se întâmplă. Pentru Big in Japan, faza de construcție propriu-zisă a fost foarte scurtă, aș putea zice chiar că am sărit complet peste pasul acesta pentru versiune publicată. Înainte de asta am avut o altă variantă de poveste, ceva complet diferit, și pe aceea am stat și am gândit-o, am rumegat-o, și apoi mi-am dat seama că nu funcționa cum voiam. Așa că am abandonat-o și am intrat în panică, pentru că deadline-ul se apropia și nu aveam nimic scris. Povestea publicată mi-a venit cumva… dintr-o dată, ca o explozie, ceva scurt și violent, și am și scris-o cât de repede a fost omenește posibil, în cinci zile consecutive. Așa că n-aș putea vorbi despre documentare sau prea mult stat pe gânduri. Am văzut-o în totalitatea ei, brusc, și mi s-a părut bună. Despre construcția personajelor… culmea e că, deși uneori se întâmplă să dau frâu liber personajelor și să mă trezesc în locuri nebănuite cu acțiunea, de data asta, în tot haosul acela de scurtă durată, am știut exact unde începe și unde se termină povestea.
În romanele tale, centrală este fie vocea unei femei, fie perspectiva ei, fie personajul cu totul – de la gesturi și până la experiențe caracteristice, fie toate laolaltă. Cât de greu ori ușor îți este să dai glas dintr-o lume care nu este a ta, biologic vorbind?
După atâta vreme și atâtea cărți scrise din perspectivă feminină, nu aș putea zice că mi-e prea greu. Există încă zone și situații pe care nu le străbat cu ușurință, și rezultatele nu sunt mereu ideale, dar am ajuns să nu mai văd diferența dintre bărbați și femei, ca persoane și personaje, atât de adâncă. Experiențele bărbaților și ale femeilor pot fi uneori extrem de similare, sau diametral opuse. Distincțiile nu cred că ar trebui făcute strict pe diferența de sex. Sigur că există situații în care un bărbat nu s-ar putea găsi sau regăsi, și la fel e valabil și pentru femei, dar la finalul zilei toți sunt oameni, cu probleme și dorințe omenești, care navighează situații mai mult sau mai puțin obișnuite.
E vorba de accesarea unei laturi feminine? Sau pur și simplu sunt lucruri pe care nu crezi că le poți transmite altfel?
În general aleg personajele feminine pentru că mi se par mai ofertante, mai potrivite pentru poveștile pe care vreau să le spun. Aceleași povești, dar cu personaje masculine n-ar avea un impact similar. Ori asta, ori ar trebui să elimin scene întregi. Nu poți vorbi despre avort, sarcini, nașteri, violuri dacă ai personaje masculine. Ori genul acesta de evenimente/traume mă interesează uneori. Atunci personajul va fi o femeie.
Iar când acest discurs feminin ține de adolescență, mie mi se pare cu-atât mai dificilă construcția credibilă a narațiunii și-a personajelor. Cum ai făcut să intri în contact cu personajul Alexandra?
Alexandra c’est moi, cum s-ar zice. Nu în totalitate, dar în momentele cheie. Perioada liceului a fost una foarte intensă pentru mine, am avut parte de multe întâmplări ciudate și interesante, și multe dintre ele mi-au rămas puternic întipărite în minte, iar când a venit momentul, le-am scos de la naftalină, le-am ajustat și le-am folosit ca să completez spațiile libere din poveste.
În Big in Japan, copiii și adolescenții par mai maturi și responsabili cu sine și cu ceilalți decât adulții – aceștia din urmă sunt prinși în niște drame personale care, deși importante, îi împiedică să mai fie părinți. Care e mesajul cu care vrei să rămână cititorul cărții tale?
Rareori scriu pentru a transmite un mesaj. Eu doar spun povești, și fiecare își ia din ele ce simte că e de luat. În cazul lui „Big in Japan” presupun că avertismentul sugerat e că orice probleme ai avea, ca părinte, ai o responsabilitate față de copiii tăi pe care nu o poți lepăda, orice ar fi. Rolurile n-au voie să se inverseze. Copiii nu pot și nu trebuie să aibă grijă de adulți.
De fapt, există un portret de cititor ideal al romanului tău?
Nu mă prea gândesc la asta atunci când scriu. Încerc să scriu cărțile pe care aș vrea sau aș fi vrut să le citesc la un moment dat, și să le fac cât mai universale posibil. Încerc să nu mă limitez la un singur gen literar, ci caut să scriu poveștile într-un fel în care să poată atinge cât mai multă lume. M-aș bucura foarte mult să aflu că poveștile pe care le spun ajung la cât mai mulți oameni.
Cum probabil știi deja, motto-ul locului unde scriu despre cărți este „Tu ce citești azi?”. În încheierea discuției noastre, care sper că ți-a făcut plăcere, te rog să ne spui ce citești acum.
Zilele astea am trei cărți începute: un atlas arhitectural despre brutalism și două romane: 25th Hour, de David Benioff și A Brief History of Seven Killings, de Marlon James.
