Cu o activitate intensă de scriitoare și în plină ascensiune constantă încă de la debut, Corina Ozon este una dintre figurile prezente și pe plan internațional când vine vorba despre evenimentele de carte. Cel mai nou roman al ei, Cineva în orașul ăsta te iubește, mi-a devorat o zi și o noapte pentru că am fost prinsă într-o cursă cu ramificații care m-au intrigat, enervat și bucurat, așa că am vrut să aflu mai multe despre carte și despre procesul de creație în sine chiar de la autoare.
Din cele câteva lucruri pe care le-am citit despre tine online, pare că ai împrumutat din caracteristicile tale unuia dintre personajele din Cineva în orașul ăsta te iubește. Nu știu dacă ar trebui să te întreb dacă lucrezi pentru o organizație secretă, dar cred că ne-ar ajuta să știm altceva: cât de important este pentru tine să îți construiești personajele pe „scheletele” unor oameni vii?
„Este o întrebare-capcană”, așa cred că ar gândi un personaj care activează într-o organizație secretă, nu? Joke. Interesant oximoronul „scheletele unor oameni vii”, pentru că asta facem noi, scriitorii: ori devorăm personajele până la os, le extragem seva și o traspunem în poveste, ori avem darul de a vedea scheletele pe care așezăm „carnea” poveștii. Poate sună un pic horror ce am spus, dar cred că pentru scriitori ambele demersuri sunt valabile. Nu cred că putem vorbi despre importanță aici, pentru că fiecare vede în felul său lumea care se va așeza între coperte. Poate fi un atu să ai un model viu, ca să zic așa. Dar atunci am putea vorbi de o biografie. Ce pot să spun în privința mea este că îmi place să observ și să mă inspir din ceea ce văd și trăiesc.
Personajele din cel mai nou roman al tău au fie implanturi neuronale, fie folosesc inteligența artificială ca pe un prieten care le face viața mai ușoară profesional sau personal, motiv pentru care am simțit că acțiunea se petrece într-un viitor nu foarte îndepărtat. Care e relația ta cu tehnologia care avansează?
Am o relație foarte prietenoasă cu tehnologia, acest lucru s-a accentuat în anii de cercetare, când mi-am pregătit teza de doctorat, care vizează impactul tehnologiei în pandemie. Sunt unul dintre cei care cred în știință și în puterea ei de a ajuta oamenii. Iată, Inteligența Artificială face parte deja din viețile noastre și se află în continuă dezvoltare. Cât despre implanturile neuronale, a vorbit deja Elon Musk despre ele.
Crezi că în viitor se va spune despre romanul tău că a fost vizionar? Vezi realitatea noastră îndreptându-se spre o mai mare dependență de inteligența artificială?
Eu cred că romanul meu vorbește despre un viitor deja prezent, pentru că lucrurile evoluează pe zi ce trece, într-un ritm accelerat. Posibil ca anumite secvențe, cum este statutul profesorului, de exemplu, sau dronele folosite de poliție, să fie considerate anticipație. Cred că Inteligența Artificială va ajuta oamenii mult, însă oamenii trebuie să învețe cum se poate realiza acest lucru. Iar toate se petrec la nivelul comunicării, cu alte cuvinte, trebuie să știi cum să formulezi o cerință pentru a obține răspunsul corect. Iar acest aspect se obține printr-un antrenament, la fel cum a fost adaptarea comunicării în rețelele sociale, de exemplu. Generațiile digitale cu siguranță se vor descurca foarte bine. Până la urmă, suntem dependenți deja de tot felul de device-uri și aparate casnice de care ne folosim pentru a ne simplifica viața.
Avem seria Amanții, pe de o parte, apoi Codul lui Zoran și Cineva în orașul ăsta te iubește, pe de altă parte. De la sex și romantism la mister, suspans și acțiune polițistă. Cum își fac loc în creația ta aceste două extreme, cum de te atrag amândouă și care este procesul de documentare și scriere, cât diferă de la un stil la celălalt?
Uneori și eu mă mir. Dar am răspunsul meu, și anume că fiecare carte mă provoacă să descopăr în eul meu auctorial noi resurse și să forțez limite. Primul volum din seria Amanții, care are o mare comunitate de fani deja, a apărut în 2014 și a marcat debutul meu. Sigur, a fost o scriitură gen schiță umoristică, în registrul lui Ion Băieșu, Cati și Mircea fiind o replică mai contemporană a lui Tanța și Costel, în privința comicului de situație. Ambele cupluri au stat sub celebru logo „Iubirea e un lucru foarte mare”. Doar că eu am adus și un comic de limbaj, pentru că aceasta este realitatea de acum. Profesoara mea de doctorat din Franța, Mihaela Tudor, după ce a citit seria, mi-a spus că este o „poveste bizantină în stil balcanic”.
În ciuda limbajului, care sare în ochi la prima lectură, seria Amanții este o frescă socială narată din perspectiva unui martor al zilelor noastre. Iar acest lucru a fost rezultatul meseriei mele de jurnalist de investigație. Iată, de fapt, n-a dormit niciodată, dar a avut nevoie probabil de un antrenament pe terenul literar. Cumva, neprogramat, dar care a pregătit ceea ce a venit: Până când mă voi vindeca de tine (proză scurtă); Tentații (roman), deloc ceea ce ar putea părea după titlu, dimpotrivă, femeile se vor regăsi acolo; Despre iubire, cu instrucțiuni de folosire (eseuri); Codul lui Zoran (romanul policier despre care ai spus, un inginer devine om al străzii, și în care există și o societate secretă, QED!) ; Dincolo de furtună (roman), biografia unui pictor; Povești scrise în palmă (proză scurte și poeme, realism magic și nuanțe fantastice); Cineva în orașul ăsta te iubește (roman polițist, cu tușe SF).
Dacă urmărești cronologic titlurile, vei avea o imagine completă a evoluției scriiturii mele, care a avut mereu investigatorul treaz și care a explorat diverse zone.
Documentarea a fost diferită de la o carte la alta. De exemplu, Codul lui Zoran am scris-o în trei ani, Dincolo de furtună, la fel, Cineva în orașul ăsta te iubește a avut nevoie de cea mai lungă perioadă de dospire până la forma actuală, aproape șase ani.
Care a fost momentul când ai decis: „OK, trebuie să scriu cartea asta și va fi așa”? Sau a fost, mai degrabă, o acțiune care te-a surprins și pe tine desfășurându-se după bunul plac?
De fiecare dată am avut povestea înainte să mă apuc de scris. Uneori a decurs conform planului inițial, alteori m-a dus povestea pe mine. De obicei, finalul dictează povestea. Au fost însă situații, cum e cazul romanului Tentații, când am avut povestea în cap și așa am scris-o, despre o femeie de 40 de ani, măritată, cu copil, prinsă în rutina cotidianului, plafonată de aceasta în visurile sale, și care parcurge procesul de emancipare și dorește schimbare în viața ei. La fel a fost cu volumele de proză scurtă, când am știut fiecare poveste de dinainte. În Până când mă voi vindeca de tine, poveștile au fost inspirate din realitate. Ca și în Povești scrise în palmă. Codul lui Zoran a avut povestea schițată, dar s-a mai schimbat, la fel și Dincolo de furtună. Romanul Cineva în orașul ăsta te iubește a pornit de la ideea unui cuplu de investigatori, iar o inscripție stradală a îmbogățit metafora.
Crezi în faptul că personajele își aleg propria cale și propria voce, independent de mâna care le conturează din spatele stiloului, al laptopului, al mașinii de scris?
Da, se întâmplă acest lucru, însă scriitorul este arhitectul poveștii și el le dă viață.
Pe alocuri și deși foarte diferit, romanul mi-a dat aceeași senzație pe care am avut-o citind Purgatoriul îngerilor, de Camelia Cavadia. Unul dintre scopurile cărții este, prin urmare, și să dea o voce celor care nu au, celor exploatați, abuzați, traficați și, din varii motive, aflați în imposibilitatea de a se salva singuri? De ce ai simțit nevoia de a face acest lucru?
Încă de la început am schițat acest roman pornind de la doi investigatori, ea — o fostă ziaristă cu abilitatea de a prevedea evenimente, el — un agent cu experiență. Iar amândoi, cu scopul comun de a descoperi adevărul fără a se abate de la principiile lor. Mulți cititori au întrebat : „Bine, cine e David ?”, pentru că erau siguri că fosta ziaristă, Gloria, aș fi eu. Este adevărat că acele porțiuni din carte în care se desfășoară întâmplări din perioada de jurnalistă a eroinei sunt inspirate din experiența mea de ziaristă. Traficul cu persoane, mai ales când sunt copii, e cel mai tulburător pentru orice ziarist și nu numai.
Însă cartea este despre mult mai mult decât a urmări o acțiune de crimă organizată, este și despre puterea minții umane și despre umanism. Scriitorul are arma extraordinară a scrisului, de a așeza între coperte poveștile lumii, indiferent în ce epocă se petrec ele. Scriitorul este o voce el însuși și nu am simțit neapărat o nevoie, pur și simplu așa a venit inspirația. Scriitorilor li se întâmplă lucruri involuntare, care nu au nevoie de explicații. Nu am vorbit cu Camelia, dar sunt convinsă că și ei i s-a întâmplat același lucru când a scris cartea. Contextul social, evenimentele, știrile devin o presiune puternică, iar scrisul devine un mod pentru a face realitatea mai suportabilă și pentru a da viață celor care fac dreptate. Tehnologia prezentă în carte vine în ajutor, așa cum toți am vrea să fie.
Există, desigur, cel puțin atâtea versiuni ale unei cărți câți cititori are ea. Spun „cel puțin” pentru că aceste versiuni se înmulțesc, cel mai probabil, odată cu trecerea timpului sau schimbarea unui context în care un cititor ia contact cu o operă. Dacă ar depinde exclusiv de tine, care este totuși ideea pe care speri să o păstreze în minte cei mai mulți dintre cititorii noului tău roman?
Eu văd romanul ca pe un întreg, însă pentru mine e îmbucurător și fascinant de câte ori un cititor descoperă o cheie nouă în care lecturează. Mi-ar plăcea ca cei doi investigatori, Gloria și David, să fie simpatizați de public și mă bucură că cei care au citit romanul mă întreabă de o continuare.
Cineva în orașul ăsta te iubește poate fi citit și ca unul polițist, și ca unul vag fantastic, ușor SF, social, de dragoste – și cred că nu am acoperit toate cheile în care se poate citi. Unde își face locul aici și dimensiunea moralizatoare? Mă refer la pervertirea unor personaje ca Maestro și Celestin, la irecuperabilitatea lor, la răsplata celor buni, corecți și răbdători, la singurătatea ca o pedeapsă pentru cei corupți.
Dimensiunea de care spui o las în sarcina cititorilor, nu de embleme ale răului ducem lipsă, ele sunt prezente în fiecare jurnal de știri. Ci de ce a fost posibil ca un om să ajungă rău. În carte există povești ale personajelor de care spui, principala lor suferință este lipsa de iubire, conștientizată sau nu, din copilărie. Pentru restul poate exista o continuare.
Romanul este însoțit de un parfum care se leagă de poveste, are și un semn de carte cu QR care duce spre un playlist tematic. De ce avem parte de mai mult decât experiența „standard” de cititor, cum ai decis să oferi și alte direcții subtile prin care să inserezi elemente din roman în realitatea de zi cu zi a cititorului obișnuit?
Trăim într-o lume a convergenței, cititorul, spectatorul este provocat să participe cu toate simțurile și să devină părtaș la orice act artistic. A fost ideea PR-ului Editurii Trei să însoțim cartea cu ceva simbolic care să aibă legătură cu conținutul. Propunerea mea a fost parfumul, tocmai pentru că simțul olfactiv să fie trezit, dar și cel vizual, numele OpenPi, tocmai atunci se lansase OpenAI, iar în carte apare și Inteligența Artificială, Chat GPT. Am avut o colaborare de ani cu prietenii parfumieri de la Marcman și am fost convinsă că vor face o treabă grozavă și acum. Și nu m-am înșelat, au realizat parfumul unisex.
Playlistul cu codul QR de pe semnul de carte a fost ideea lui Mihai Dinu, realizator radio și unul dintre cei care au scris pentru coperta cărții. El mi-a spus că ce-ar fi să adun melodiile din carte, pentru că personajele ascultă multă muzică, nu mai vorbim de melodia „Pi” a lui Kate Bush, ale cărei versuri constituie motto-ul cărții. Mihai mi-a sugerat să fac un playlist pe Spotify sub numele Muzica Pi, care poate fi accesat printr-un cod QR imprimat pe semnul de carte. Iată, astfel am activat și simțul auditiv al cititorului folosind noile tehnologii media.
Eu nu închei aproape niciodată un interviu fără întrebarea mea semnătură: tu ce citești azi?
Refugiul timpului, de Gheorghi Gospdinov.
