Interviu | Carmen Coțofană, Simona Dabija și Laurențiu Paraschiv despre Mapping Bodies și BIDFF #10

Imagine din ”You can’t get what you want but you can get me”

Între 5 și 8 septembrie 2024, cea de-a 10-a ediție aniversară a BIDFF, ”Mapping Bodies”, își propune să creeze un spațiu de dialog și schimb de experiențe, redând o cartografiere a corpurilor din diferite contexte culturale sau social-politice și prezentând noi perspective asupra lumii contemporane, cu emoțiile, preocupările și subiectele sale de reflecție. Dansul contemporan este creat în prezent, cu mijloace ale prezentului. Infuzează alte forme artistice cu sensuri noi, are un potențial major de transformare a relației noastre cu corpul și îmbogățește felul în care comunicăm și ne exprimăm.

În cele patru zile de festival, dansatori, coregrafi, artiști vizuali, regizori, creatori de realității virtuale, teoreticieni și producători sunt angrenați în peste 20 de evenimente structurate în cinci secțiuni caracterizate de diversitate, multiplicitate și deschidere. Interconectate, acestea alcătuiesc o hartă a dansului cu parcursuri artistice din numeroase contexte.

În acest context, am stat de vorbă despre ediția din acest an cu trei reprezentanți importanți ai evenimentului: Laurențiu Paraschiv – selecționer BIDFF, Simona Dabija – coregrafă, dansatoare & selecționeră BIDFF și Carmen Coțofană – coregrafă, dansatoare & noul director artistic BIDFF  & coordonator de proiecte CNDB.


Carmen Coțofană

Cum argumentăm relevanța temei – Mapping Bodies – cuiva nu neapărat pasionat de domeniu, dar care totuși manifestă curiozitate? 

Carmen Coțofană: Corpul are formă, greutate, are compoziție chimică, limite și reguli de funcționare, granițe într-o continuă și imperceptibilă schimbare. Este un vehicul, un aparat de măsură, un filtru prin care trece tot, de la încălzirea globală la „trei pași simpli către o siluetă de vis”, este primul și ultimul instrument prin care percepem lumea.

Corpul este un concept, o entitate culturală, o oglindă a lumii și a vremurilor. Felul în care îl purtăm în lume, în acest moment, în această clipă, este felul în care lumea se oglindește în noi, în fiecare dintre aceste 7,9 miliarde de corpuri în drumul spre inevitabila dispariție.

Întotdeauna mi s-a părut că noțiunea de „festival”, prin definiție conduce către o înțelegere limitată a ceea ce reprezintă de fapt festivalul ca eveniment în peisajul cultural. Cumva, în percepția generală, s-a împământenit ideea că primordial este caracterul festiv ca un punct final al unui complicat proces creativ, decorat cu o vază, o garoafă.

Cred că asta este cel mai puțin important aspect al unui festival. Cred că un festival este în primul rând un moment de reflecție, un stop cadru dintr-un film care rulează, poate, la o viteză mult prea mare pentru a putea fi perceptibil, ca să apelez la o comparație din zonă. 

Este o fotogramă care ne spune: iată, aici suntem la momentul ăsta. O colecție efemeră de fragmente de reflecție asupra lumii, care puse laolaltă, timp de patru zile, ne pot da câteva indicii despre cine suntem acum, de unde venim și încotro ne îndreptăm. Un catalog tranzitoriu al felului în care ne raportăm la noi, la corp și la modul în care îl purtăm în lume. O cartografiere temporară a corpului contemporan în perpetuă transformare. O hartă a corpului. A map of the body. Mapping bodies.

Și cum ancorăm dansul în viața de zi cu zi a unui neprofesionist? Mă gândesc acum și la studiile care demonstrează beneficii ale dansului în prevenția și încetinirea manifestării unor afecțiuni degenerative, dar și la faptul că poate nu ne vine să dansăm, nu știm, nu putem. 

Carmen Coțofană: Privit dintr-o anumită perspectivă, este o problemă de înțelegere: ce este dansul, de fapt? Dacă definim dansul strict ca relația dintre corp și spațiu, atunci totul e dans. Mersul, gesticulația, postura, tot ansamblul limbajului non-verbal este, în definitiv, dans. 

Se spune că dansul este prima formă de manifestare artistică a omenirii și cred că așa e. Dar cred că înainte să dansăm, am mers. Am deplasat centrul de greutate de pe un picior pe altul, într-un ritm constant și prin mișcări minimale dictate de eficiența motrică: braț opus picior, călcâi, vârf, genunchi îndoit, impuls mecanic, inerție, energie cinetică, braț opus picior, călcâi, vârf. Privind din unghiul ăsta, toate corpurile dansează. Tot timpul.
Din păcate, nu e așa de simplu. Dansul ar trebui să fie accesibil și cât mai prezent în viețile noastre, începând cu programele școlare care ar putea introduce cursuri opționale cu acces gratuit, până la subvenționarea unor abonamente, spre exemplu, pentru cei care sunt doritori să participe la cursuri de dans pentru neprofesioniști, ar trebui să fie prezent în fiecare cămin de bătrâni, în orice parc și la fiecare colț de stradă.  Apoi dansul ar putea avea o mai bună reprezentare în viața culturală și s-ar bucura toată lumea de beneficiile pe care le aduce.

Cu excepția Centrului Național al Dansului București și a câtorva spații independente din București ce susțin dansul contemporan, spectacolul de dans este aproape absent din agenda culturală autohtonă. 

Totuși, fiecare pas contează, și deci orice eveniment, proiect, festival care pune în prim plan corpul, poate schimba vieți și poate descoperi noi talente.

Simona Dabija: Dansul poate fi un mediu terapeutic și o formă de exprimare liberă accesibilă tuturor, indiferent de nivelul de experiență. În cadrul festivalului, ne propunem să aducem o paletă largă de filme și activități care explorează experiențe corporale diverse față de care putem empatiza cu ușurință. Cum putem ancora dansul în viața noastră? Prin detalii simple și familiare, cum ar fi respirația, mersul, manifestarea emoțiilor, eliberarea tensiunilor și confruntarea unor problematici sociale, pe care le dezvoltăm prin filtrul corpului.

Simona Dabija

Ce vreau să știu, de fapt: poate o astfel de manifestare, așa cum e BIDFF #10, să scoată o astfel de activitate din sfera profesionistă și să își facă simțite efectele în societate?

Carmen Coțofană: Sigur, în afara proiecțiilor de film de dans, BIDFF oferă și o serie de activități speciale ce se adresează publicului larg și comunităților în special. Tururile ghidate BIDFF, conduse de coregrafa Andreea Novac, conectează participanții cu spații din București în care artista Adina Cezar s-a format, a dansat și a creat, descoperind un traseu al demersului său artistic și impactul avut asupra coregrafiei românești. Catrinel Catană, coregrafă și un pedagog extraordinar, va susține cursul de cine-dans pentru adolescenți, co-organizat cu PlayHood – Asociația Ferentari. Toate acestea se completează cu programul dans pe film pentru vârsta a 4-a, unde vor fi proiecții de scurtmetraje de dans și VR la Centrului Rezidențial pentru persoane Vârstnice Moses Rosen. Totodată, programul din cadrul secțiunii Expand BIDFF aduc ateliere și masterclass-uri dedicate studenților și tuturor celor interesați de zona filmului de dans și a dansului în general.

Ce ne puteți spune despre ediția de anul acesta? La ce să ne așteptăm, care sunt noutățile și diferențele față de anul trecut?

Carmen Coțofană: Zece ani înseamnă mult, dar și prea puțin pentru dezvoltarea unui sector cultural atât de specific. Există, din păcate, multiple exemple de dispariție ale unor festivaluri sau proiecte ce au dezvoltat public, au construit comunități, au promovat artiști și după 10 ani au fost nevoite să-și înceteze activitatea din lipsa de susținere – așa cum este cazul festivalului Temps d’Images din Cluj. 

Situația acestor festivaluri, așa cum este și BIDFF, este întotdeauna la limită. Un festival finanțat exclusiv din bani publici, prin fondurile AFCN și ARCUB, dar din păcate fondurile sunt insuficiente pentru a sprijini cu adevărat o creștere graduală, de la un an la altul, a anvergurii festivalului.

În acest an am reușit să avem un sprijin din partea Acuarela & Co, un mic bistro ce susține comunitatea de artiști din București, cărora le mulțumim cu aceasta ocazie pentru ajutorul acordat adolescenților implicați în programul comunitar din cadrul festivalului. Înseamnă enorm pentru noi.

Competiția de scurtmetraje este cea mai bună ocazie de a urmări noile trenduri sau zonele de experiment din domeniul filmului de dans. O noutate este și primul masterclass de VR susținut de artiștii Marius Hodea și Ioana Mischie. În cadrul aceste secțiuni BIDFF VR  publicul va avea ocazia să vadă lucrarea Ioanei Mischie – Human Violins, singura instalație VR românească selectată la Cannes Immersive 2024.

Pe lângă cinematografele și spațiile deja cunoscute publicului BIDFF, cum sunt Cinema Elvire Popesco, Grădina cu Filme – Cinema and More, Roaba de Cultură, SAC/ Malmaison și CNDB, în acest an deschidem colaborarea cu Cinema Țăranul Român, Teatrul MASCA și Teatrul Apollo unde se vor prezenta evenimente și filme din competiția BIDFF. Deci în acest an aniversar BIDFF va avea  un public divers și sperăm cît mai doritor de noi experiențe vizuale.

Și în termeni de competiție?

Laurențiu Paraschiv: Competiția reprezintă, ca în fiecare an, o selecție extrem de diversă, cu titluri venite din toate colțurile lumii, de la Brazilia la Africa de Sud și Liban la Singapore. Sunt țări din care de obicei nu prea vezi filme în festivalurile de la noi, de cele mai multe ori condiționate de finanțările europene, însă noi având mână liberă, am încercat mereu să împărtășim noi perspective și moduri de a face cinema, pentru că una e să faci film într-o țară europeană, unde există finanțări publice în acest sens, și alta e să faci film în São Tomé și Príncipe, de unde vine anul acesta un scurtmetraj. 

Iar în competiție, personal, cel mai important mi se pare fix asta: nevoia de a face film, indiferent de mijloacele pe care le ai la dispoziție. Și cred că această pasiune se vede în fiecare dintre cele patru calupuri, indiferent că vorbim de filme care clar au avut un buget mai mare sau un film care a fost filmat cu telefonul mobil. De exemplu, cel mai puternic film de anul ăsta mi s-a părut un scurtmetraj care se folosește numai de fotografii și screenshot-uri ale unor mesaje. E vorba de frumos numitul ”You Can’t Get What You Want but You Can Get Me”. 

Simona Dabija: Ca în fiecare an, competițiile sunt alcătuite dintr-un mix eclectic de scurtmetraje din toată lumea. Ele au impact diferit asupra privitorului pentru că în spatele experienței vizuale, ele adresează prin intermediul corpului și al cinematografiei teme actuale precum: fragilitate, putere, provocarea normelor sociale, acceptare, identitate, singurătate, bătrânețe ș.a.

Unde se văd scurtmetrajele și, dacă nu ne puteți spune deocamdată care sunt acestea, puteți să ne faceți curioși cu câteva direcții ale acestora?

Laurențiu Paraschiv: Până anul trecut, programul era foarte încărcat și oamenii se văitau că nu au apucat să vadă toată scurtmetrajele în încercarea de a ajunge și la lungmetraje sau la celelalte evenimente, așa că anul acesta l-am încărcat și mai tare, dar cu un scop: proiectăm scurtmetrajele de mai multe ori. Mai exact, primele trei calupuri de câte trei ori, la Cinema Elvire Popesco, Cinema Muzeul Țăranului, dar și în aer liber, în Amfiteatrul Teatrului Masca, cu intrare liberă, iar cel de-al patrulea, care e puțin mai naughty, mai îndrăzneț, apropiindu-se de celebrele midnight screenings de prin anii ’70, la Apollo 111, târziu în noapte, și la Grădina cu Filme. Ca titluri, pe lângă cel de care ziceam mai devreme, aș mai menționa „Despre imposibilitatea unui omagiu”, filmul Xandrei Popescu despre Ion Tugearu care ajunge la BIDFF imediat după premiera de la Locarno, „27”, o minunăție de animație premiată cu Palme d’Or la Cannes, melodrama braziliană „A Bird Called Memory”, cu un ecleraj care ar face mulți directori de imagine geloși, dar și „Always Show Courage when Burning to the Ground” – camp and queer cinema at their finest, undeva între Kenneth Anger și un Fassbinder târziu. 

Cum a fost, pentru dumneavoastră, munca de selecție a scurtmetrajelor? De fapt, mai este valabil ce se spune despre faptul că nu e tocmai muncă dacă faci ceva ce îți place teribil?

Laurențiu Paraschiv: Există o tendință de a romantiza munca din festivalurile de film și cumva, din afară, pot înțelege de unde vine această imagine, pentru că și mie îmi place enorm să merg la festivaluri și să mă pot bucura de filme fără a fi stresat că ceva ar putea să meargă greșit în orice moment, însă la finalul zilei chiar e vorba de muncă. Însumate, vorbim de zeci de ore de văzut filme care, de ce să ne ascundem, de cele mai multe ori nu sunt foarte bune, și deși momentele evrika! în care găsești acele filme pe care abia aștepți să le împărtășești cu publicul fac să merite efortul, tot zeci de ore de muncă rămân. Apoi, selecția de film presupune și numeroase alte ore de research și o nevoie de a fi constant la curent cu tot ce mișcă în industrie, ceea ce poate deveni obositor, mai ales acum, când nimeni nu pare să mai înțeleagă ce-și dorește publicul și totul pare că a intrat într-o schimbare accelerată care nu știm când va încetini sau ce va aduce cu ea. Nu în ultimul rând, mai e și munca de birou, cu mailuri peste mailuri, care nu cred că place cuiva.

Simona Dabija: În fiecare an, descopăr cu plăcere că privesc aceste scurtmetraje dintr-o perspectivă tot mai diferită. Cu fiecare selecție, ajung să trec dincolo de aparențe și simt o profundă recunoștință față de artiștii care ne invită în universul lor intim, permițându-ne să fim martori ai procesului lor creativ. Întâlnirea de dezbatere a selecției este momentul meu preferat, fiindcă mă bucur să descopăr punctele comune cu colegii mei, dar și să discutăm argumentele pro și contra. Când privesc selecția finală, realizez că BIDFF își propune să contribuie la educație, la consolidarea comunității și la arta de a exprima atât de multe prin intermediul corpului. Nu simți că este o muncă în adevăratul sens al cuvântului, ci mai degrabă că îți deschizi și dezvolți perspectiva către ceva nou și imprevizibil.

Tot în raport cu scurtmetrajele acestei ediții, sunt curioasă dacă nutriți vreo speranță legată de percepția publicului. Cu ce visați să plece spectatorii acasă de la BIDFF #10?

Carmen Coțofană: Sperăm în primul rând la o prezență cât mai numeroasă din partea publicului. Și aici e o problemă care conține la rândul ei o soluție: filmul de dans este într-adevăr perceput ca fiind mai degrabă un segment de nișă, jumătate struț, jumătate cămilă și un pic cimpanzeu. Pare a fi o specie ce se adresează exclusiv publicului inițiat, cu un limbaj ermetic, inaccesibil publicului larg. Însă exact aici e soluția: oare ce animal o mai fi și ăsta? Păi haideți să vedeți.

Lăsând gluma la o parte, ce ne-ar bucura cu adevărat ar fi mai degrabă să reușim să formăm un public tânăr, care face acest pas din pură curiozitate și care să se îndrăgostească de aceste forme de artă, atât separat cât și împreună: film, dans, film-dans.

mm
Anca Zaharia
A scris pentru Revista Hyperliteratura, Serial Readers, Zile și Nopți, Cinemap. Mai scrie pentru Dilema veche și Fain de România. A lucrat în crâșme, în publicitate și la radio, a fost librar și manager de librărie, a făcut PR, comunicare și social media, a tradus cărți și face redactare și corectură pentru câteva edituri de la noi. A obosit, s-a odihnit și a scris „Sertarul cu ură”, „Jurnal de librar”, „Suicid” și „Eu n-am trăit războiul”. Încă vie. Co-fondator & redactor-șef la Revista Golan.

Ultimele articole

Related articles

Leave a reply

Introdu comentariul tău
Introdu numele aici