Fragment de poveste primită de la I.O., 41 ani:
„Aveam 27 de ani când am făcut analizele de specialitate și am aflat că rezerva ovariană e foarte aproape de 0. […] După 7 luni de tratament și încercări, medicii mi-au spus că e momentul să mă opresc pentru că sunt șanse minime să am vreo sarcină. M-au dărâmat, am plâns câteva luni. Apoi am aflat că ar putea exista varianta să fiu o altfel de mamă, cu ovocite de la o altă femeie. […] La 11 săptămâni din senin avort spontan, șoc, groază, disperare, am pierdut sarcina mea gemelară… Am făcut iar programare la clinică și peste alte 2 luni eram fericita posesoare a altor două puncticele. Am renunțat la job, am renunțat să mai fac mișcare, nu am mai făcut nimic din ce credeam că ar putea să îmi afecteze puncticelele.[…] Totul a fost bine până pe 24 decembrie, când nu a mai fost. În a douăsprezecea săptămână uterul meu a decis că e prea mult și s-au dus și ei. Au trecut 12 ani de atunci, 12 ani în care nu am trecut peste, în care mai mult decât durerea neputinței de a avea un copil a fost durerea pricinuită de acuzele uneori tacite, alteori voalate, de multe ori directe că trăiesc degeaba, că sunt rea că nu am copii…”
Deși poate fi un început destul de dur pentru că răspunsul pare de la sine înțeles, trebuie să vă întreb: de unde a apărut ideea proiectului?
Camelia Rangu: După ce am pierdut sarcina am căutat soluții de a-mi alina durerea, pierderea și m-am apucat să mă documentez pentru a face un proiect fotografic. Pentru mine cel mai potrivit mod de a-mi canaliza emoțiile și energia este prin creație. Am citit mult despre pierderea unei sarcini, m-au zguduit poveștile citite online (din străinătate, pentru că în România este liniște pe acest subiect sau eu cel puțin am găsit prea puțină informație) și mi-am dat seama că dacă aș face un proiect foto doar cu povestea mea, ar fi prea… gol. Atunci mi-a venit ideea de proiect colectiv și am început să îmi caut surorile și împreună să punem pe masă acest subiect atât de necesar în societatea noastră. Astfel am întâlnit-o pe Andreea, care a răspuns fără să clipească apelului meu și iata-ne aici, punând ideile în comun și susținându-ne una pe alta. Poate că ideea a fost a mea, dar esența proiectului vine de la toate cele ce ni se vor alătura.
Andreea Molocea: Cred că există o nevoie anume când ești o ființă creativă și pierzi o sarcină să faci ceva, un ceva, o înlocuire metaforică care să stea lângă doliul cu care te-ai trezit în brațe. Atunci când Camelia mi-a scris că are o idee și dacă doresc să mă alătur pentru a o crește împreună, m-am alăturat. Am stat împreună la un ceai virtual câteva ore și m-am simțit acasă lângă ea, iar ideile noastre s-au împletit frumos în acest început de proiect. Așa că eu și Camelia ne-am luat frumos una pe alta de mână pe acest drum și mă bucur că lucrurile și ideile noastre se leagă atât de frumos. Sunt recunoscătoare Universului pentru această ciocnire.
Concret, în ce constă acest proiect numit „Mame cu brațele goale” și cine poate să se implice?
Camelia Rangu: Pe scurt, proiectul își propune să colecteze și să pună laolaltă poveștile femeilor care au experimentat acest tip de traumă. Aceste povești vor fi folosite ca sursă de inspirație pentru fotografii-metaforă pe care le voi realiza după ce citesc textul, după ce îl las să se așeze așeze în mine, să îmi vorbească. Am citit deja o serie de povești care m-au zdruncinat și de fiecare dată mi-a fost greu să lucrez la o fotografie, cu teamă că nu mă voi ridica la nivelul acestor povești care sunt atât de puternice. Pentru început, proiectul va conține 38-42 de fotografii și texte, corespunzătoare fiecărei săptămâni de sarcină, ca la final, să ducem împreună o sarcină la termen. Dar sunt atât de multe de făcut și de spus pe acest subiect, încât vor oferi un spațiu de conversație mai larg, un website, în care fiecare poveste își are locul și fiecare femeie care vrea să ni se alăture va fi binevenită.
Andreea Molocea: Camelia este partea artistică a proiectului și cea care va crea imagini pentru cele 38-42 de texte. Eu mi-am dorit mult încă de acum 2 ani, când mi-am pierdut fetița, o „casă” virtuală pentru acest tip de istorii de viață. La fel ca și Camelia, m-am simțit singură și în România nu găsisem un spațiu în care să simt că am loc cu ceea ce trăiam. Mă simțeam outsider. Ideea mea a fost în acest mare internet să existe un loc, un spațiu în care femei ca noi, mame cu brațe rămase goale la un moment dat în viață, să se simtă înțelese, ascultate. Mi-am dorit, dacă mă pot exprima așa, un trib. Prezența web va fi un loc în care vom colecta poveștile de viață, dar care — sperăm noi — va deveni într-un spațiu de educație pe teme ca doliu, vindecare, acceptare. Orice femeie care are o asemenea poveste este așteptată în micul nostru trib.
Care sunt așteptările în ceea ce privește participarea/implicarea în proiect și receptarea din partea publicului care va avea acces la rezultatele muncii voastre?
Camelia Rangu: Deși este un proiect mic, la început de drum, ambițiile sunt mari. Mi-aș dori din tot sufletul ca acest proiect să deschidă suflete, să deschidă minți, să creeze punți între femeile din România și poate, de ce nu?, să facem lobby la un nivel mai înalt pentru drepturile noastre, mamele cu brațele goale, pentru doliul nostru sau legat de modul cum suntem tratate în spitale. Știu că este un subiect tabuu în societatea noastră, că este o temă sensibilă și greu de atins. Le mulțumesc pe această cale celor care ne-au trimis poveștile lor și le încurajez pe cele care stau încă în umbră. Povestea ta contează și poate fi auzită! Suntem multe și aș vrea să fim aici una pentru alta, iar poveștile și fotografiile din proiect să fie sprijin pentru cele care vor încărca pe viitor această statistică neagră, vor fi bulvestate de ce li se întâmplă și nu vor avea poate pe nimeni care să le asculte.
Andreea Molocea: Recunosc, până să trec eu personal prin pierderi de sarcină nu cunoșteam multe despre subiect și nu credeam că este atât de extins. Una din patru femei trece prin această experiență, iar acestea sunt doar niște cifre din cele care sunt raportate. Multe sarcini mici, de la începutul trimestrului I, nu apucă să ajungă în statistici. Eu am două mari dorințe pentru acest proiect: scoaterea la lumină a acestui subiect, normalizarea lui și educația emoțională în ceea ce privește acest tip de traumă (atât pentru femeile care trec prin ea, cât și pentru cei din preajma ei). Pentru că o femeie care pierde o sarcină trece prin doliu cu toate stadiile pe care acesta le implică. De foarte multe ori modul în care pierderea are loc și modul în care femeile sunt tratate în spitale pot lăsa urme de PTSD care îngreunează mai mult procesul de doliu și durerea din jurul pierderii. Avem nevoie să vorbim, să ne adunăm una lângă cealaltă pentru a putea găsi soluții și vindecare.
Care sunt primele impresii/reacții, odată lansat apelul pentru istoriile persoanelor care sunt mame ale unor copii care nu mai sunt?
Camelia Rangu: Trebuie să recunosc că am început acest proiect cu inima strânsă de durere și de frica de respingere. Am scris un articol pe blogul meu despre propria-mi poveste dureroasă, iar reacțiile pe care le-am primit mi-au dat aripi. Ulterior, lucrurile s-au legat cumva de la sine, am început conversații cu femei ca mine și când mi-am dat seama că de aici poate ieși un proiect dodoloț, am făcut un apel public. În aceeași zi am primit 5 povești, o mulțime de încurajări și promisiuni de implicare, ceea ce ne arată cât de necesar și de așteptat era un proiect de acest fel.
Andreea Molocea: Eu sunt foarte optimistă și statornică în credința mea că acest proiect este necesar. Eu însămi am povestit prima oară despre pierderea fetiței mele abia în august 2019, luna în care ar fi trebuit să o nasc. Câteva luni nu am fost capabilă să articulez idei sau să pot povesti ce ni s-a întâmplat pentru că eram eu însămi buimacă și sub efectul șocului. Acel coming out a fost teribil de important în vindecarea mea, pentru că aveam nevoie să nu îmi țin fiica un secret. Și aveam nevoie să îmi spun mamă. Și cred că la fel vor simți și alte femei, chiar dacă sub anonimat, când poveștile lor vor ajunge pe site. De aceea eu sunt o persoană foarte răbdătoare și cum cred mult în proiect și în nevoia mamelor cu brațe goale de a-și spune poveștile știu că nu vom fi puține. Este deja o nevoie pentru un asemenea loc colectiv și încet-încet mai multe femei vor dezvolta exercițiu acesta al scrierii care este în sine terapeutic.
Care este mesajul care sperați să ajungă la oameni odată cu campania „Mame cu brațele goale”? Sau, altfel spus, așteptați vreo schimbare în percepția publică asupra sarcinilor pierdute?
Camelia Rangu: Cred că schimbarea a început deja să se întâmple, om cu om. Dar mi-ar plăcea să ajungem la o masă critică, să fim o voce. Acest proiect nu este un simplu proiect artistic, este un proiect de conștientizare pentru publicul larg, nu doar pentru noi, mamele cu brațele goale, dar și pentru familiile noastre, pentru prieteni etc. Durerea nu dispare, avem nevoie de răbdare, de spațiu (poate chiar peste un an sau poate peste 10 ani de la tragedie), de un anumit fel de terapie, de considerație și atenție din partea medicilor. Ce primim de cele mai multe ori? Etichete, învinuiri, rușine și stigmă, poate încurajări stângace și curiozități care ne lovesc unde deja doare. Aș vrea să fim cu toții mai sensibili și mai atenți la cei din jurul nostru. Aș vrea ca noi toți să învățăm să ascultăm mai mult și să vorbim mai puțin. Să îi judecăm mai puțin pe ceilalți și să fim lângă prietenii noștri așa cum au ei nevoie, nu cum credem noi că ar avea ei nevoie.
Andreea Molocea: Camelia a subliniat foarte bine ce e important. Ca activistă, știu personal că schimbarea în societate ia timp, dar ca femeie mai știu că schimbarea se întâmplă și atunci când las straturile de rușine și vinovăție la o parte și vorbesc transparent despre „motivul” pentru care nu am copii, de exemplu. Actul de a vorbi, de a scrie și de a-ți asuma o pierdere de sarcină, de a o ține lângă tine nu te ajută doar să o poți integra și accepta, dar dă curaj celorlalte să o poată integra și accepta pe a lor. Schimbarea pentru mine va fi vizibilă când femeile nu se vor teme să vorbească despre copiii lor pierduți, iar cei din jur nu le vor mai spune „ești sănătoasă, poți face altul”. Când aceste istorii de viață pot avea loc la masa de discuții, iar răspunsurile celor din jur sunt empatice, nu dăunătoare.
Cât este demers artistic și cât este inițiativă educațională, de sensibilizare și conștientizare a unei chestiuni despre care nu se vorbește aproape deloc la noi?
Camelia Rangu: Pentru mine toate proiectele fotografice pe care le-am inițiat până acum și toate expozițiile personale au avut un mesaj. Nu cred în fotografia cu simple valențe estetice. Așa că nu aș pune în cutiuțe separate demersul artistic și inițiativa de conștientizare, căci prin artă publicul poate fi mai ușor atras și sensibilizat. Arta ne ajută să trecem prin momente dificile, să ne exprimăm și să fim auziți/auzite. Efectul expirator și cathartic e bun. Cel puțin nu mai trăim singure într-un univers de durere.
Andreea Molocea: Nu aș separa nici eu arta de mesaj. Arta are darul de a vorbi cu o limbă care poate fi mai accesibilă omului decât cuvântul. Cred mult că legăturile create între textele mamelor care ne-au scris și fotografiile Cameliei vor fi puternice. La nivel de organizare, da, putem spune că proiectul are această dublă componentă: artistică și educațională. La nivel practic, acestea se vor îmbina mereu.
La final vom vedea o expoziție care să combine cele două medii de expresie artistică, fotografia voastră și textul mamei cu brațele goale? Sau vreți să le prezentați poveștile și pe social media, pe un site dedicat sau într-o carte care să reunească toate experiențele?
Camelia Rangu: Cu siguranță, proiectul fotografic va fi prezentat într-un mod de expunere imersiv și mi-aș dori ca expoziția să fie una itinerantă, să putem ajunge la mai multe suflete. Dar mai este un drum lung de parcurs până acolo și doar împreună îl putem parcurge. Doar mai multe voci și mai multe resurse pot face acest lucru posibil. Avem multe planuri, dar nu le putem dezvălui pe toate acum, mai ales că resursele acestui proiect sunt deocamdată personale. Ce mai pot spune este că vom dezvolta și un website și canale de social media pentru a forma o comunitate și un spațiu de exprimare.
Andreea Molocea: Da. Ce putem spune cu siguranță este faptul că lucrăm să expunem fotografiile și materialele colectate, că planificăm o prezență web. Dar despre ele vom povesti mai încolo.
_______________________
Mame cu brațele goale este un proiect de conștientizare pe tema pierderii de sarcină, un proiect artistic colectiv care își propune să colecteze și să pună laolaltă poveștile femeilor care au experimentat acest tip de traumă. Proiectul este realizat de Camelia Rangu în colaborare cu Andreea Molocea.
Cum poți contribui?
Trimiți povestea ta și a copilului tău plecat completând acest formular. Textul trimis poate fi un paragraf sau trei pagini, poate fi o descriere pragmatică a momentului pierderii sau emoțiile și sentimentele de după (furie, anxietate, vinovăție, singurătate etc.), poate îmbrăca orice formă își dorește respectiva mama (o scrisoare către prunc, către sine etc).
Ce se întâmplă după ce trimiți textul?
Fiecare poveste primită va deveni pentru sursă de inspirație pentru o fotografie. Textele și fotografiile adunate se vor constitui într-o expoziție itinerantă, dar vor fi publicate și online.
