Camelia Cavadia a debutat cu Vina în 2015, roman cu care a câștigat ,,Festival du premier roman” la Chambéry. Are studii de filosofie și jurnalism, iar în ultimii ani a publicat romane care au devenit printre cele mai citite și apreciate în rândul cititorilor de la noi din țară. Sufletul lumii este cea mai nouă apariție editorială semnată de Camelia Cavadia, un volum de proză scurtă despre care am scris aici și despre care am vorbit cu Camelia în interviul de mai jos.
Cel puțin pentru mine, cartea asta a apărut pe neașteptate, nu o știam în pregătire și m-a surprins plăcut — de la copertă la narațiune. Tu când ai știut că urma să apară? Cât ai pregătit-o și cum a ajuns să arate atât de unitar și intrigant?
Lucram la un roman în momentul în care am decis să-l las deoparte și să mă dedic Sufletului lumii. Eram ușor nemulțumită de direcția în care o lua narațiunea din roman, așa că în momentul în care am rememorat împreună cu fiica mea unele întâmplări din trecutul nostru, ea m-a îndemnat să le adun într-o carte „ca să nu se piardă”. Pe măsură ce trecea timpul, noi și noi întâmplări mi se redeșteptau în minte și m-am trezit gândindu-mă tot mai mult la ele și la posibilitatea de a le strânge într-un volum de povestiri. Singura problemă era că nu știam dacă voi fi în stare să scriu proză scurtă, cu atât mai mult cu cât nu mi-am propus niciodată să fac asta. Acum pot să spun că este cartea pe care am scris-o cu cea mai mare plăcere, mai ales că, deși diferite ca subiect și stil de scriere, poveștile adunate aici au reușit, în cele din urmă, să contureze o carte foarte unitară. Am scris-o în al doilea an de pandemie și chiar dacă a fost ceva nou pentru mine, am descoperit scriind-o că-mi place foarte mult și că unele povești parcă se spuneau singure. Poate a ajutat și faptul că eram la țară, exact în satul în care s-au întâmplat unele povești din carte, că m-am simțit foarte aproape de bunicii și trecutul meu, de natură și farmecul (pe alocuri pierdut) al satului. Dar da, ai dreptate, cartea asta a apărut cumva pe neașteptate, a vrut să fie scrisă acum și, deși n-am planificat-o, pot spune că a văzut lumina în cel mai potrivit moment, având în vedere ce se întâmplă acum în lume.
Am avut senzația de întoarcere concretă, palpabilă, la un timp pe care nici nu mai știam că mi-l amintesc, amestecând nostalgia față de bunici, copilărie, pădurile de-atunci, căldura soarelui la marginea unui luminiș abia scăldat de o ploaie furioasă. Ce te-a determinat pe tine să readuci în atenția cititorilor o astfel de lume care mie îmi pare uitată, poate chiar pe cale de dispariție?
Dorința de a vorbi pur și simplu despre miracol și frumos, despre uimire în fața naturii, de contopire cu ea, despre acele legături care se văd și cele care nu se văd, dar se simt dintre om și univers, acele treceri dintr-un timp în altul pe care le experimentăm din când când, fie că recunoaștem sau nu. A fost, probabil, vorba și despre nostalgia după vraja unui timp pe care l-am trăit și care nu cred că se va mai întoarce vreodată, despre eternul sacru camuflat în profan, despre timp, tihnă, reamintire, respirație. Despre toate acele lucruri pe care – simt eu – suntem pe cale să le pierdem și după care tânjim.
Omul de acum a „câștigat” iluzia de timp, datorită mobilității cu care se mișcă peste tot în lume, scurtând cu ajutorul celor mai avansate descoperiri științifice atât distanțele spațiale, cât și pe cele culturale, dar – după părerea mea – a pierdut tocmai acest timp pe care are impresia că l-a câștigat. Acest secol al vitezei i-a răpit omului modern tihna de a se bucura în voie, i-a redus mult din farmecul și liniștea vieții, nelăsându-i răgazul de a se opri asupra sufletului său, pentru a-l introspecta, a-l face să aleagă căile cele mai nobile, nu pe cele mai facile. Omul de acum nu mai are răbdare. Se grăbește, trăiește pe fugă, iar în graba lui nu mai înțelege nimic din viață. Nu mai are timp să se gândească la înțelesurile întâmplărilor prin care trece, n-are timp să vadă „semnele” și uneori, cu cât acumulează, se golește pe dinăuntru. Deseori îmi pare că noi, ca umanitate, am pierdut tocmai simplitatea care ne dădea acea noblețe inocentă, am pierdut puritatea, legătura profundă cu tradiția, cu natura. Am uitat să ne simțim parte a acestui cosmos. Suntem undeva în afara lui, ancorați într-o realitate cu care nu vrem sau nu putem ori uităm să ne contopim. Natura, mediul înconjurător sunt doar decorul în care ni se joacă viața, o viață pe care nu mai știm s-o integrăm în macrocosmos. Omul modern pare să nu înțeleagă că, de fapt, cel mai mare dușman al său este el însuși, pentru că tot ceea ce a câștigat nu folosește în favoarea sa, ci pentru a se distruge.
Am pornit de la propria mea luptă cu timpul, în care totul TREBUIE făcut REPEDE, ACUM. Sunt zile în care îmi mai rămâne prea puțin timp și prea puțină energie pentru a ajunge să mă bucur și să (mă) ascult. Sunt multe zile în care îmi pare că pierd esențialul, că viața-mi scapă printre degete și că, cu cât fac mai multe, cu cât simt că e prea puțin.
Mi-am dorit ca această carte să fie un moment de respiro în viețile tuturor celor care o citesc, pe parcursul căreia să-și îndrepte gândurile către lucrurile care contează, către farmecul vieții, frumusețe, pace, liniște, armonie.
Ziceam și în recenzia mea că pare că cel puțin o parte dintre personaje sunt copie destul de fidelă a unor oameni reali — am avut senzația asta mai ales cu un cuplu legat și dincolo de moarte și mi s-a confirmat, în final, bănuiala. Ca orice cititor sâcâitor pentru scriitor, trebuie să știu: câtă realitate e în acest volum? Câți oameni reali pe care ai croit personajele?
Toate poveștile din carte sunt până la un punct reale, după cum și toate personajele principale sunt adevărate. Cuplul la care faci referire sunt chiar părinții mei și mă bucur că deja sunt cititori care au intuit că aceste povești își trag seva dintr-o realitate care uneori nici nu poate fi crezută, tocmai pentru că depășește puterea noastră de înțelegere și acceptare, dar care îți dă, în cele din urmă, sentimentul de normalitate, firesc, de legătură continuă, ce transcende timpul.
Oarecum legat de întrebarea mea anterioară: e realul garanția adevărului? Care e adevărul care te-a împins să scrii cartea asta?
Cred că unele adevăruri nu au graniță. Și mai cred că unitatea lor de măsură nu e rațiunea, ci inima deschisă, dorința și capacitatea noastră de a crede în ele. De a le lăsa să ne bucure și să ne îmbogătească viețile. O doamnă pe care o prețuiesc enorm și care mi-a citit deja cartea mi-a spus că cel mai mult a apreciat faptul că n-am distrus miracolele, căutând să le ucid cu explicații bazate pe rațiune. Pentru că eu cred că unele lucruri nu pot fi explicate. Și, uneori, e mai bine să le lași așa. Sunt sigură că pentru fiecare miracol întâmplat am putea găsi o explicație – nu neapărat cea adevărată – ci una care să ne liniștească conștiința, nevoia de a crede că știm totul, dar asta ar însemna să credem că Omul e stăpânul Universului. Ceea ce nu e.
Oricât de mult am încerca să desacralizăm această lume, nu vom putea schimba niște daturi esențiale care au făcut parte din ea încă de la nașterea sa. Eliade credea că până și în civilizația cea mai tehnologică există ceva ce nu se poate schimba: pentru că există zi și noapte, iarnă și vară. Chiar într-un oraș fără copaci – spunea el – există cerul cu aștrii lui și omul poate oricum să vadă stelele și luna. „Suntem, fără să vrem, integrați într-un ritm cosmic”, spunea el. Iar eu cred cu toată puterea asta.
Am dreptate când intuiesc în scrisul tău niște nostalgie față de vremuri mai simple și cu legi mai simple?
Da, chiar spuneam mai devreme că nostalgia a fost unul dintre sentimentele care m-au însoțit pe parcursul scrierii cărții. Poate părea puerilă și totodată infatuată cumva dorința pe care am simțit-o atunci, aceea de recuperare a unor timpuri, pe care am vrut să le salvez de la uitare. Cartea asta e, dacă vrei, un fel de testament literar al meu (fără să vreau să sune în niciun fel pompos), o ladă de zestre în care am simțit să adun nu doar povești, ci frânturi de lume, bucăți de timp ce mi-ar plăcea să nu moară niciodată. Fiecare generație și-a avut nostalgiile ei, și din toate timpurile am fi vrut să păstrăm câte ceva, iar cartea asta a fost felul meu de a pune ceva la păstrare pentru generațiile care vor veni. Poate tocmai de aceea mi-e greu să vorbesc despre ea fără a fi atât de subiectivă.
Ce speri să simtă cititorii cărții tale? Sau să facă, după ce ajung la final. Că mie mi se pare că are și un subtil call to action acest volum: eu am vrut să-mi îmbrățișez bunica din imaginea pe care o am cu ea de acum vreo 30 de ani, aplecată peste o tigaie uriașă în care făcea gogoși pe care abia așteptam să le pudreze cu zahăr. Și nu atât de mult pentru ceva din peisajul ăsta, cât pentru certitudinea pe care o aveam atunci că totul, absolut totul este posibil și că tot ce există și nu există s-a întâmplat deja și doar urmează să aflu și eu.
Mulți dintre cei care au citit-o deja mi-au spus că au simțit cumva că aveau aceste povești în suflet și eu doar i-am făcut atenți la ele. Nu erau aceleași, bineînțeles, dar erau unele la fel de valoroase. Unii mi-au spus că au redescoperit frumusețea de a trăi, că această carte a reușit să-i facă să se întoarcă cu sufletul în momentele copilăriei unde realul și fantasticul se contopeau și unde orice era posibil. Roxana scrie pe Goodreads că „Sufletul lumii” este „o carte care te încarcă cu bucuria de a trăi, de a descoperi frumusețea vieții, miracolul ei, dincolo de realitatea pe care o parcurgem zilnic sau tocmai în mijlocul acestei realități”, asta ca să dau doar câteva exemple. Ei bine, exact asta mi-am dorit să fie „Sufletul lumii”, o carte care să deștepte în cititori propriile povești și dorința de a vedea frumosul, atenția la momentele care fac ca viața să merite trăită cu tot sufletul și participarea noastră. Așa cum am mai spus, „Sufletul lumii” e o carte a simțurilor care te îndeamnă să vezi, să asculți, să trăiești prin toți porii, să te bucuri, să te minunezi, să te oprești, să respiri, să admiri, să taci, să SIMȚI.
Te-ai gândit la cum poate fi receptat Sufletul lumii de un adolescent și de un bunic? E potrivit să întreb dacă ai scris cu imaginea cititorului ideal în față?
Să știi că portretul robot al cititorului cu care am scris cartea în minte a fost unul complet atipic și chiar știu că asta m-a mirat foarte mult și pe mine. „Cititorul” meu n-avea vârstă, n-avea sex, n-avea trăsături, era mai mult IDEEA de om. O idee pe care o puteam acoperi cu orice fel de trăsături, în funcție de ceea ce scriam. Ți-aș răspunde, așadar, că am scris această carte pentru toți oamenii, și dacă până acum cărțile mele au avut un public preponderent feminin, ei bine, cartea asta e pentru toată lumea. Copilul ar aprecia la ea povestea, probabil, nu neapărat ca narațiune, ci mai degrabă ca instrumentar al elementelor fantastice, de basm, pe care le poate experimenta la nivel imaginar. Pe de altă parte, citind-o, bunicul ar putea accesa acel trecut al vieții în care e posibil să se regăsească chiar mai mult decât în viața pe care o duce acum. Cred și sper că fiecare om va citi cartea aceasta în felul lui și m-aș bucura enorm să fie așa, pentru că ea poate fi modelată în funcție de imaginația, experiența de viață și bagajul emoțional al fiecărui om în parte. Așadar, n-am scris cartea pentru cineva anume, am scris-o pentru toată lumea.
Am simțit în Sufletul lumii un ton parcă mai blând decât în celelalte cărți ale tale. I-am spus, pe rând, detașare, apoi înțelepciune. Și-am ajuns la împăcare, pe care-l consider mult mai potrivit. Ai găsit echilibrul dintre bine și rău în tine și-n lume? A ajutat și scrierea cărții la acest lucru?
Așa cum spuneam și mai devreme, am moștenit de la tata bucuria de a prețui întâmplările, întâlnirile, momentele care vin spre mine și mă umplu de emoții, mă copleșesc în cel mai frumos mod cu putință, făcându-mă să mă minunez de adâncimea acestei lumi, de complexitatea și imensitatea ei. După astfel de momente, rămân cu impresia că în vâltoarea acestei vieți trăite în viteză accesăm prea puțin din bogăția pe care ne-ar putea-o oferi, dacă am fi mai prezenți în ea. Prin urmare, sunt mereu deschisă către lucrurile care reușesc să mă miște într-un fel sau altul, să mă impresioneze. Scriind această carte am coborât în adâncul sufletului meu, acolo unde păstrez astfel de amintiri și m-am bucurat să regăsesc emoțiile copilăriei, ale legăturilor de prietenie pe care le-am legat, ale clipelor speciale trăite alături de bunici, părinți, în mijlocul naturii, din care am știut să iau toată dulceața, mirarea, unicitatea și farmecul de atunci. Farmec pe care l-am considerat efemer, dar care e, de fapt, nemuritor în amintirea mea, așa că da, pot spune că am găsit acel echilibru dintre bine și rău, acea împăcare a contrariilor, ce pot conviețui armonios laolaltă. Scrierea acestei cărți m-a ajutat să ajung, în primul rând, la mine, la cea care sunt eu cu adevărat, la acele lucruri care contează pentru mine cel mai mult și sper să-i facă pe cititori să-și exploreze propriile amintiri și emoții.
