Cu toate că se află într-o continuă luptă organică cu himerele consumismului, Bogdan Tiutiu (n. 1987, Turda) scrie poezie cu zâmbetul pe buze. Zâmbet de quokka, o spune chiar el. Încărcate cu energie solară și, în același timp, înarmate cu acute observații critice, volumele sale de versuri Sundial (frACTalia, 2017), Grădinile Neumarkt și alte poeme (frACTalia, 2020) respectiv nou-sositul Mai ales că totul se poate dizolva în orice clipă (OMG, 2024) au cucerit deja o zonă a limbajului poetic autohton până mai ieri virgină. Unde mai pui că, în tot acest demers, Bogdan nu se rezumă doar la poezie.
Mihók Tamás: În cercurile literare ești cunoscut ca poet, dar tu pe lângă scris cânți la chitară, faci rap, mixezi, concepi visuals – performer în toată regula! Care sunt mesajele și/sau vibrațiile suportate de toate aceste canale?
Bogdan Tiutiu: Ca să răspund la această întrebare, simt nevoia să încep prin a povesti cum am ajuns la toate aceste lucruri menționate de tine, pentru că ele descriu cel mai bine traiectoria și vibrația mea. A rămas încapsulată perioada grădiniței, atunci când la serbări trebuia să învățăm și să recităm poezii. O făceam întotdeauna foarte greu – tremurând, roșu la față, dar în același timp simțindu-mă foarte bine. Lucru care a rămas valabil și în actuala configurație electro-chimică a manifestării mele din lecturile publice. Apoi am aflat că tata îi scrisese mamei o poezie de dragoste și aceasta a fost nu doar prima mea descoperire, ci și cea mai importantă: poezia e felul în care ajungem să vorbim atunci când iubim. În jocurile copilăriei organizam emisiuni TV la zilele de naștere, în fața invitaților. Le citeam horoscopul & știrile din reviste, apoi pe final aveam o rubrică specială în care recitam Eminescu. În perioada rebeliunii din liceu m-am apucat de rap, folosind sample-uri din folclorul românesc; atunci am scris și primele versuri. A urmat perioada Nirvana, când am zdrăngănit grav la chitară fără să știu ce acorduri prind, apoi the dark side of Rozz Williams, când înregistram sunete cu un mp3 player cu microfon încorporat. Trecerea la electronică prin Amon Tobin & BOC a reprezentat pentru mine adevărata deschidere către n plugin-uri prin care încercam să găsesc frecvența potrivită de modulare a energiei interioare. Adevărul e că în muzică mă simt mult mai acasă. Sunt genul care atunci când simte nevoia să asculte muzică, face muzică. Îmi place să experimentez folosind diferite tehnici de manipulare a înregistrărilor (zgomote industriale, foșnete din natură) și de transformare a lor în noi sunete. Muzica e o experiență imersivă de cunoaștere care poate stoca adevărate secvențe de viață. Prin forța ei de amplificare a vibrațiilor reușește să recreeze atmosfere texturale trăite la fel ca o amintire olfactivă, vizuală sau tactilă, în același timp făcându-ne să înțelegem mult mai bine o anumită situație prezentă.
Mesajul e că totul e interconectat, că totul se leagă încă de la început, crește și moare odată cu noi; că reușesc să comunic cel mai bine modulându-mi informația & experiența, folosindu-mă deopotrivă de muzică & poezie.
M.T.: Ți-a ieșit din tipar zilele trecute al treilea volum de poeme, Mai ales că totul se poate dizolva în orice clipă. Acest proiect poetic al tău diferă de celelalte două, am spus-o și pe coperta 4, mai ales prin perspectiva domestică de feng shui în doi. Ție ce suflu nou ți-a adus scrierea acestei cărți? Cum ți-a venit ideea să incluzi în ea secvențe de chat cu Timi? ☺
B.T.: Mulțumesc pentru generozitate. Cartea a început odată cu Timi, cu forța ei vindecătoare și regeneratoare ca o rugăciune isihastă, care mi-a ars valurile mentale adânc în inimă și care acum luminează în exterior. Acest proiect a fost marcat de ritmul conversațiilor (mici poezii) și de perspectiva ambianței noastre devoționale: să fie deschidere, să rămânem deschiși după ce ne-am deschis.
M.T.: „am stimulat plantele/ și nu strălucim/ am stimulat animalele/ și nu strălucim/ am stimulat să ne stimuleze/ și nu strălucim”, spui într-un poem. Ontologia poeziei tale irizează bio-chimic. Cunosc poeți absolvenți de Chimie care ezită să mixeze textual planurile astea – cel al științelor naturale cu cel al umanismelor. La tine de unde acest interes?
B.T.: Am crescut într-un oraș poluat și poluant. Părinții mei au lucrat în industria chimică, care era în floare, unde mai pui că în oraș exista și o fabrică de ciment, alta de sticlă, de mase plastice… Îmi povesteau că praful de ciment se sedimenta pe acoperișurile blocurilor, iar furnalele fabricilor lăsau în aer o pâclă densă de gri. Toate locurile de iarbă verde din copilărie aveau un miros înțepător de clorură. Hexaclorciclohexanul & mercurul musteau în pământ. Acest background și descoperirea de mai târziu că întreg orașul e o imensă grădină de plastic (am numărat pe Malul Arieșului peste 2.000 de peturi de Neumarkt pe o porțiune de ~1 km) au făcut ca lecturile mele de mai târziu să fie direcționate spre sfera asta a problemelor de mediu, spre descoperirea lumii viețuitoarelor și a plantelor.
M.T.: În paralel cu susținerea unui mod de viață sănătos, deconspiri în poemele tale beteșugurile secolului XXI, în special apetența pentru sintetic. La ce capitole n-ar strica s-o lăsăm mai moale?
B.T.: Ar trebui să renunțăm la viziunea noastră antropocentrică care împarte sistematic lumea pe niveluri de superioritate evolutivă, care nu fac decât să decidă cine are dreptul să consume mai mult. Să fim conștienți că și o pată de petrol ucide, și larvele de acolo nu sunt cu nimic inferioare față de câinele nostru, ori față de noi. Nivelurile crescute de hidrocarburi ucid, viața ucide. Chiar și în rândul veganilor, discursul rămâne deviant – o găină se arată a fi net superioară unor ființe minuscule din broccoli sau spanac, când în fond cu toții împărțim aceleași elemente. Totul este mix & disimulare, în același plan, aceeași viață. Nu poți să trăiești fără ca ceva să nu moară. Trebuie să lăsăm deoparte ipocrizia, să nu ne mai ascundem în spatele unor stiluri de viață considerate mai spirituale. Să fim în schimb responsabili și activi, plecând de la cea mai bună întrebare pusă vreodată: Why don`t we change? – o adevărată sadhana a lui Jiddu Krishnamurti – și să observăm, să învățăm și să prețuim ca să putem lăsa moștenire generațiilor viitoare bunul simț al măsurii și dragostea.
Sintetizarea e fenomenul actual de ocultare a realității în care totul pare să poată fi înlocuit & replicat la infinit. Iluzia că prezentul îți oferă libertatea de a fi fake și de a încerca totul, alegând în fiecare moment o altă extensie a conștiinței. Senzația că ne lipsesc doar câteva lucruri pentru a fi pe deplin fericiți, când de fapt suntem doar niște copii răzgâiați care nu își dau seama că au primit de la Pământul-Mamă absolut tot. Că au crescut, nu mai au nimic de primit, și acum trebuie să trăiască și să moară.
Pentru că ne-am transformat în cea mai bună reclamă a vieții, deși toate reclamele sunt false.
Pentru că ne-am desprins și am înlocuit dulcea simbioză din cupola Pământului cu sintetizarea în masă.
Ar trebui să o lăsăm mai moale cu exploatările, cu defrișările (să urmăm exemplul de forță al lui Sebastião Salgado), cu deversările toxice și distrugerea ecosistemelor… cu această ascundere fake a problemelor aruncate în curtea vecinilor, cu aceste deviații mentale de a stoarce viața pentru a avea viață.
M.T.: Unde îi șade cel mai bine poeziei azi – în ce loc(uri)? Dar poeților?
B.T.: În toate locurile în care accesul ei e dificil. Ea trebuie să pătrundă și să fie parte bio-chimică a trăirii. Vreau să văd poezia la același nivel cu fenomenul trap. O vreau pe scenă la festivaluri. La serbări câmpenești, pe pereții toaletelor. Îmi doresc ca poeții să se asocieze cu muzicieni, artiști media și să încropească adevărate performence-uri. Să fim intoxicați de poezie și să vorbim poezie. Cred că asta ne-ar face mai receptivi la problemele actuale ale lumii care se dizolvă.
Poeții ar fi cei mai instagramabili pe potecile abrupte ale munților, în păduri, lângă izvoare. De acolo se pot întoarce în orașe complet revitalizați & deschiși pe orice canal posibil.
M.T.: Am citit într-o notă biografică a ta că îți dorești să trăiești în satul Sub Piatra din Munții Apuseni. Ce ar trebui să știm despre acest picior de plai?
B.T.: Este satul cu două dimineți, unde soarele răsare de două ori. În acest loc legendar al solomonarilor călători printre nori am avut prima mea întâlnire cu muntele, care m-a chemat și mi-a vorbit, oferindu-mi protecția. Trebuia să ajung de 1 Mai pe Platoul Șipote din Masivul Trascău. Prietenii mei erau deja acolo. După ce am trecut puntea din Sălciua, la bifurcația de drumuri, am urmat un traseu greșit. Pentru mine traseul cu cruce albastră era în acel moment cât se poate de roșu. Pașii s-au racordat la bătăile inimii, simțeam cum curge prin mine o forță nouă de parcă m-aș fi putut desprinde de pământ. Prima senzație a fost că de acolo nu mai vreau să plec, că aș putea muri fericit chiar în acel moment, complet împăcat. E locul în care am fost scurtcircuitat: reziduurile mentale s-au topit, forța & prospețimea vieții au pulsat și lumina mi-a inundat întreaga ființă. Cu acel zâmbet și râs din acel moment îmi doresc să îmbrățișez lumea toată. Despre acest trip vorbesc și într-un poem din Grădinile Neumarkt – Ocolul Muntelui, care este pentru mine un fel de pradakshina hindusă: un ritual de circumambulare în jurul unui loc sacru. Așa cum era Arunachala pentru Ramana Maharshi.
Sub Piatră a reprezentat dintotdeauna geografia sacră a poemelor mele & conectarea cu natura.
M.T.: Ești un backpacker sadea, ai traseele tale, lizierele tale, bănuiesc. Pe ce coordonate te miști cu cel mai mare drag? Ce e musai să conțină rucsacul cuiva care vrea să ia la pas țărișoara?
B.T.: Da, știu unde bate întrebarea ta. Adevărul e că am crezut și eu asta. Nu îmi imaginam decât o viață on the road cu rucsacul în spate. La începutul verii din 2018 mi-am dat demisia de la stația de betoane și am călătorit 90 de zile prin întreaga țară. Am atins cu blândețe solzii de draniță ai Maramureșului, ascultând cele mai frumoase strigături și cântece de joc; m-am rugat neîncetat la mănăstirile Bucovinei, bucurându-mă de liniștea chiliei lui Daniil Sihastrul; am filmat bogăția Deltei și am plutit pe biocurenții munților sacri, marcând trasee geo-energetice de-a lungul crestelor pleșuve. M-am întors spunând că frumusețea lumii e dragostea din mine. A fost ceva incredibil, inițiatic. Am rămas blocat de când jobul la teatru îmi ocupă mai toate weekendurile și de când mi-am sfărâmat rotula în șase bucăți. Visez să câștig la LOTO și împreună cu Timi să avem picioarele tocite și ochii pixelați. 😆
Cele mai importante lucruri din rucsacul meu de atunci, pe lângă echipamentul de munte necesar, au fost: 2-3 cărți de poezie, musai o baterie externă, ceai de roiniță, spray cu piper, o tonă de conserve & everything else it`s just the weather.
M.T.: De curând ai început un nou proiect muzical: Endo-Modular. Pe ce alte planuri artistice vei miza în viitorul nu foarte îndepărtat?
B.T.: M-am distrat puțin urmărind un podcast Gojira în care traperii își dădeau diss. Mi-am adus aminte de liceu, de sample-urile folosite atunci pe beaturi. Din nostalgia perioadei rap. În momentul de față am un laptop mult mai bun, ceea ce îmi permite să mă pierd într-o junglă de plugin-uri & efecte. Am început să fac soundtrackuri și visuals (folosind diverse site-uri de generare AI) pentru noul volum de poezie:
Îmi doresc ca toate aceste demersuri să ducă la un performence pe care să îl pot susține în cât mai multe locuri.
M.T.: Provocare finală: trei animale în care ai alege să te reîncarnezi.
B.T.: Quokka, pisică… de 2x pisică 😸, având în vedere prezența superb-drăgăstoasă a lui Bowie. Adevărul e că nu cred în reîncarnare sau, mai degrabă, în spiritul învățăturilor vedantine, aleg să nu dau energie acestei focalizări. Conform ei, în realitate nu există nici karma și nici reîncarnare, conceptele operând în sfera dualității și a separării. Pentru advaitin, experiența realității este complet distorsionată prin falsa identificare a sinelui cu corpul și mintea. Această iluzie a reîncarnării nu reprezintă altceva decât atașamentul față de ego, adevărata realizare spirituală ducând la eliberarea din acest ciclu karmic.
Fotografii din arhiva personală a lui Bogdan Tiutiu.
